traducere de Constantin Geambașu
Impresionată ca poetă, printre altele, de expoziția de fotografii realizate de către Constantin Brâncuși – care a avut loc acum câțiva ani în Polonia –, poeta Julia Fiedorczuk (vezi articolul deosebit de applicant dedicat scriitoarei poloneze de către Constantin Geambașu în acest număr al revistei noastre aici: https://www.fitralit.ro/08-05-2026-constantin-geambasu-traducerea-ca-practica-hermeneutica/) a dedicat o poezie artei fotografice a lui Brâncuși, prezentat în această ipostază mai puțin cunoscută iubitorilor de arte vizuale din țara ei. Breâncuși s-a arătat atât de pasionat de fotografie, pe care a descoperit-o prin 1904 și de care s-a folosit cu iscusință și pasiune în creația sa, încât a ajuns să afirme fără înconjur: ”De ce să scrieți despre sculpturile mele? De ce să nu prezentați, pur și simplu, fotografiile lor?” Dincolo de aceste considerații, trebuie neapărat să citez un vers de vis din poezia Brâncuși la Królikarnia, inspirată de sculptura cea mai celebră a lui Brâncuși: <Timpul, „coloană infinită”>, în care poeta transferă ideea de infinit din spațiu în timp; așa înțelegem mai bine, sau simțim mai profund, de ce aceste două concepte nu se pot înțelege unul fără celălalt. Apreciem cu asupra măsură poezia poetei poloneze, care dă dovadă nu numai de o sensibilitate lirică aparte, dar și de o imaginație debordantă, unde simțul și gândul se îmbină într-un mod cu totul neașteptat și original. (Peter Sragher)
* * *
Noiembrie pe râul Narew
and then we’ll come down
and have a hangover
Cu toate acestea îmi place priveliștea de la fereastra aceea
când ne trezim sănătoși, iar pescarii fumează țigări
de-a lungul râului. Gândurile se târăsc pe câmpuri
sar garduri și pleacă pe șoseaua aceea
din fața casei. Nouă ne rămâne
bucuria absurdă a dimineții
ca perla pânzelor de păianjen în pădure
sau ca pământul ud emoționant de lipicios.
Atâtea cuvinte și uneori
se ofilesc în cărți vechi sau
se înfundă în gât când amintirile
calde precum cenușa din vatră
în pădurea întunecată și goală
te pun la zid. De dimineață tot mai îndrăzneț
dă semne noaptea. Unde este loc pentru vis
pe gheață? Curând copacii vor deveni sobri, așa că
încerc să mă bucur retrospectiv. Amurgul
se răcește repede în ochii tăi –
imediat va cădea ploaia.
Noaptea am dansat până la pierderea suflului
sunt cuvinte în care eu nu mai exist.
nu a rămas nimic – doar cenușă, cenușă
și noaptea de culoarea vinului, adâncă precum vinul
și ochiul tău întunecat, lună.
noaptea inima dansa în cușca ei dantelată
ca un fluture în catedrala unei palme calde,
(femeile încolțesc în sezonul dezghețurilor),
mâna caldă strânsă în pumn.
ferigi albe pe lacuri moarte,
tăișul lunii noi pe coaste, ca să poată dansa,
inima,
pumn de stele amețite pe o față de masă din ceață.
Brâncuși la Królikarnia**
lui Zoë Skoulding
Nu se poate povesti ce m-a adus aici.
Poemul ar fi mai lung decât viața asta frumoasă.
Și viața e ca lumina cernută prin sita copacilor.
Acum, firește. În Varșovia lui iulie, pe care o absorb cu trupul
fără durere, din creștet până în tălpi.
Acum? Nu am altceva
decât acest cadru cu balcon.
O doamnă corpolentă lasă ceașca jos ca să privească
norii din care va cădea apoi o ploaie scurtă și deasă.
Cadrul se golește, iar vântul încăpățânat
aduce fărâme de conversație: iapa, aflu,
se numea Larina. „Cu siguranță mai trăia
în treizeci și nouă“. Asta, în fața Królikarniei.
Bătrânețea celor doi e stranie ca o sculptură.
Un timp dinaintea nașterii, timp care n-a existat.
Timpul, „coloană infinită“,
mă împinge în strada învăluită în soare.
Totul dispare repede, mai puțin cele două fraze:
„Îmi place cercul, pentru că se rostogolește.
Și îmi place pătratul, pentru că rămâne pe loc“.
Stanhopea tigrina1
trăiește în Pădurea Cețoasă
i se spune: cabeza de víbora
floare cu cap de șarpe
cōātzontecomaxōchitl
inflorescență grea ca pendulul unui ceas
care măsoară timpul – timpuri diferite:
timpul oamenilor și al plantelor, ritmuri
împletite într-un cântec nesfârșit de complicat
al vieții și al morții
florile
explicau locuitorilor acestor munți
nașterea, creșterea și maturizarea
îi însoțeau în moarte: o veche
înțelepciune păstrată în povești
florile
simbolizează gânduri Nahua
înțelepciunea pământului și a semințiilor de piatră
plante, animale, de felurite culori
și forme locuind
toate etajele pădurii
mișunând mereu în procesul
de naștere și descompunere
cōātzontecomaxōchitl – cine ești?
demult – acum 250 de milioane de ani
chiar înainte de marea extincție permiană
strămoașa tuturor orhideelor
și-a dublat genomul și a supraviețuit
pieirii dinozaurilor
într-o lume mutilată
într-o lume după catastrofă
mama-nomadă
a dat naștere la cinci familii de orhidee
subfamilia epidendroide
rătăcind și negociind
a format numeroase triburi epifite
pe toate continentele
Pământului din nou tânăr
Stanhopea tigrina, altfel: mușchiul irlandez
se cațără sus pe trunchiul copacului
spre lumină – acolo locuiește și vorbește
prin culorile florilor cerate
de mărimea pumnului de om
și prin mirosul care le place oamenilor
(mirosul unei singure flori poate umple o încăpere mare)
nu nouă ni se adresează, dar noi surprindem
marele da fără cuvinte.
niciodată nimic
toate aceste resturi de vise
nu se adună într-un întreg
de parcă n-ar fi existat o persoană
care să fi trăit pe rând
răsăritul și apusul soarelui
nașterea, două morți, poemele
gunoaiele aruncate în mare
uneori ceva iese
la suprafață spumoasă
un oarecare fragment din ceva
care aduce aminte
de o clipă fără cusur
cu oamenii ei, cu soarele
îl scot cu greu
îl țin în conștiință
identific specia pierderii
Psalmul CIII
și când va trece vântul prin aceste locuri plăcute
prin aceste locuri plăcute dintre colinele
zburdalnice din jurul lacului neted ca un ochi
înainte de ploaie
când tălpile extrem de numeroase ale vântului vor da fuga
printre blocurile-turn de-a lungul străzii generoase
când mâinile vântului vor desface până la capăt
ceea ce fusese lipit din țărână, ce fusese iarbă, floare de câmp,
când vântul va trece peste el, nu va mai fi
doar resturi de vis pe servere, șirurile lor albastre,
energofage, în încăperi spațioase,
cuvinte desprinse, răcite cu apa a șapte cascade
Vremea
G.B.
ceva ne devora orele însorite,
marea se rostogolea în cuibul stâncos, ademenind luna.
duhul aluneca pe pielea ei, făcându-i cu ochiul lucitor.
după trecerea norului nu mai eram noi.
ddupă trecerea norului eram iarăși noi,
după actualizarea ridurilor, a hărților,
a orelor solare și a celor mai înnorate;
memoria – pânză de păianjen – arăta drumul.
unde ești? aici sunt.
și totul de la capăt:
ceva ne devora orele de seară,
Arahne țesea o rețea între goluri,
duhul călătorea de la un spațiu la altul,
generând forme: sub cerul uriaș,
în casa fragilă a verii, le adunam
pentru cadouri.
*Julia Fiedorczuk (n. 1975), poetă, prozatoare, critic și cadru universitar. Din anul 1998 predă literatura americană și teoria literaturii la Institutul de Anglistică al Universității din Varșovia. Este apreciată ca autoare de lucrări dedicate ecopoeticii. Este suficient să menționăm aici două volume: Ekopoetyka a konwencje poezji amerykańskiej XX wieku (Ecopoetica și convențiile poeziei americane în secolul al XX-lea) și Ekopoetyka (Ecopetica), scris împreună cu Gerardo Beltrán, publicate în 2015. A fost nominalizată de mai multe ori la premii importante (Premiul Nike 2016, Silesius 2018). Pentru debutul poetic Noiembrie pe râul Narew (2000), a primit Premiul Asociației Poloneze a Editorilor de Carte; este, de asemenea, laureată a Premiului de Poezie „Wisława Szymborska“ (2018). Până în prezent, a publicat următoarele volume de poezie: Bio (2004); Planeta rzeczy zagubionych („Planeta lucrurilor pierdute“) (2006); Tlen („Oxigen“) (2009); tuż-tuż („acuși-acuși“) (2012); Psalmy („Psalmi“) (2017). În 2010 a apărut volumul de proză scurtă Poranek Marii i inne opowiadania („Dimineața Mariei și alte povestiri“), urmat de alte texte în proză: Biała Ofelia („Ofelia cea Albă“) (2011); Nieważkość („Imponderabilitate“) (2015); Bliskie kraje („Țări apropiate“) (2016). Criticii îi apreciază poezia ca autoreflexivă, intelectuală, rece; poeta însăși nu neagă această evaluare și subliniază în interviuri că prețuiește foarte mult „precizia“ și fundalul său poetic academic.
** Galeria Królikarnia a Muzeului Național de Artă din Varșovia a găzduit în anul 2009 o amplă Expoziție de fotografii „Constantin Brâncuși“. Muzeul Sculpturii Xawery Dunikowski constituie o secțiune a Muzeului Național din Vașovia, care se găsește în într-um palat care se inspiră din opera arhitectului venețian Andrea Palladio (secolul XVI) și se numește Królikarnia (Casa Iepurelui).
1Stanhopea tigrina – o specie de plantă din familia Orhidaceae care provine din Mexic.
