Gîndirea descentrată

0
348

Cînd mă pregăteam să-i citesc cartea, derridian cum îl știu (a frecventat un număr de seminarii ale lui Derrida la EHESS, a tradus din acesta vreo douăsprezece cărți), mă așteptam ca Bogdan Ghiu să se situeze în orizontul „ospitalității necondiționate”. Luam acel „trebuie” din titlu drept un imperativ, ceva de soiul „trebuie să dăm ospitalitate în cultura noastră tuturor textelor, invitate ori neinvitate”.

Radu Toma
Radu Toma

Nu mă înșelam întru totul. Un capitol, „Trădarea traducerii”, dezvoltă de pildă ideea că mulți intelectuali – aici Bogdan Ghiu adaugă o paranteză: români – disprețuiesc traducerea, dispreț vizibil în utilizarea de barbarisme ori în neaoșizare. În capitolul imediat următor, cu un titlu ce amintește oarecum de Lyotard („Despre traducere, azi”), aflăm că traducerea „în limba, cultura și mai ales tiparele mentale românești (etern-actuale) înseamnă un act politic: negustorie de arme”, căci textele traduse[1] „constituie alteritatea imediată cea mai eficientă, prin șoc, la modurile românești idealizante, epigonic metafizice de a fi și de a gîndi”. Prin urmare, traducerea ar fi un soi de terapie pentru cultura română, un tratament-șoc ce ar scăpa-o de anumite infirmități. În perspectiva aceasta, trebuința de traduceri, de ospitalitate nu ar fi, așadar, necondiționată, ci impusă de beteșugurile de care suferim: odată vindecați, ne-am putea întoarce la ale noastre, nu ar mai trebui să găzduim texte străine.

Or, aici intervine ceva ce arată că, totuși, mă înșelam – și destul de mult! – crezînd că Bogdan Ghiu se va situa în perspectiva derridiană a ospitalității. Sau, dacă o face, lărgește intenția conceptului de ospitalitate foarte mult. Pentru Bogdan Ghiu, a traduce este același lucru cu a gîndi. Este o idee puternică, mult mai puternică decît considerațiile, greu verificabile, despre „modurile românești de a fi și gîndi”; și merită să o adîncim.

(Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un anifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.)
Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.

„Mi-ar fi plăcut, ne spune Bogdan Ghiu pe la începutul cărții, să fi scris aproape toate cărțile pe care le-am tradus, ceea ce, pînă la urmă, am și făcut” (p. 11). E o idee la care pare să țină devreme ce o reia, într-o altă formulare, ceva mai săracă, pe clapeta coperții 4. Ce să înțelegem de aici? Că le-a dat un veșmînt nou, limba română? Desigur. Dar doar atît? Fraza citată devine mai clară în lumina unei alte fraze: „a traduce, între altele, e atunci cînd consulți dicționarul chiar și pentru cuvintele cele mai uzuale, poate mai ales pentru ele” (p. 35). Bogdan Ghiu nu ne spune ce dicționar: dicționarul limbii în care a fost scris textul pe care ești pe cale de a-l traduce? Dicționarul limbii în care traduci? Nu ne-o spune, dar dacă l-am întreba ne-ar răspunde că e vorba de amîndouă. Deschizi dicționarul limbii din care traduci, căci te întrebi care este accepțiunea pe care autorul o avea în vedere folosind cutare ori cutare cuvînt, mai ales uzual, mai ales folosit de toți; deschizi dicționarul limbii în care traduci, să spunem limba maternă, ca să vezi ce alte accepțiuni are cuvîntul pe care vrei să-l utilizezi decît cele pe care i le dai tu de obicei. În primul caz, încerci să ghicești gândirea celuilalt; în al doilea pui sub semnul întrebării felul tău obișnuit de a vorbi și de a gîndi. În ambele traducătorul e neliniștit: e neliniștit de bănuiala, de teama că nu va putea surprinde și rescrie gîndul celuilalt; e scos din tihna în care trăia de teama că propria sa gîndire e șovăitoare, incertă. Problema limbii din care traduci și a celei spre care traduci devine astfel secundară, căci a traduce înseamnă, în această perspectivă, și în mod esențial, încercarea de a gîndi gîndirea celuilalt, de a gîndi cu capul celuilalt.

„Încercare”. Încercare în sensul desigur al străduinței plină de bunăvoință pe care ți-o dai pentru a întreprinde ceva, pentru a intra, în cazul de față, în capul celuilalt spre a vedea cum gîndește. Dar și în sensul, complet diferit, de „ispitire”, pe care termenul îl capătă în expresii ca „a pune pe cineva la încercare”, precum și acela, și el diferit, din „a trece printr-o încercare”: traducătorul, pare să ne spună Bogdan Ghiu, este un om „ispitit” să nu mai gîndească lumea cu mintea sa, să-și modifice modul său de fi; el este totodată un om „greu încercat”.

E un om greu încercat pentru că în timpul traducerii nu el este, de fapt, cel care intră în mintea celuilalt, ci celălalt intră în capul său. Traducătorul este primitor, ospitalier, în sensul că este ispitit să renunțe la regulile după care era obișnuit să judece și să urmeze altele. Judecata lui se supune gîndurilor nou-venite, poftite sau nepoftite, pe care le găzduiește. Este greu încercat pentru că ajunge să constate că nu mintea lui gîndește, ci celălalt gîndește în mintea lui. Sau, cel puțin, constată că ceea ce el gîndește în clipa de față nu este decît ecoul gîndurilor ce s-au format într-o altă minte, gînduri care, la rîndul lor, s-au ivit într-un alt intelect, și așa la nesfîrșit.

Filă interior – (Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.)
Filă interior – Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.

Gîndirea ar fi prin urmare mereu excentrică. Nu numai gîndirea traducătorului, care încearcă să intre într-o altă minte și sfîrșește prin a fi invadată de gîndurile din aceasta, dar gîndirea tuturor. Cu toții sîntem traducători, ne spune în nenumărate rînduri Bogdan Ghiu. Dacă lucrurile stau așa, acel „trebuie” din titlu nu are numai sensul unui imperativ, ci înseamnă și „sîntem siliți să traducem”, să ne lăsăm invadați de gîndurile celorlalți, să le transformăm, să le rescriem. În permanență. Ce am făcut eu, autorul acestor rînduri, în textul de față? Nu m-am lăsat oare invadat de gîndurile lui Bogdan Ghiu? Nu le-am deformat, transformat, reformulat?

„Traducem traduceri”, citim la un moment dat. Caracteristica noastră esențială de ființe gînditoare ar fi dată de ex-centricitatea gîndirii față de fiecare cap gînditor. Ideea nu apare aici pentru prima dată. Sloganul a ceea ce numim structuralismul anilor 60 – 70 era că nu omul vorbește o limbă, ci că „limba” vorbește omul. Că sîntem prizonierii limbii și că de fiecare dată cînd deschidem gura spre a spune ceva nu facem decît să actualizăm un text deja virtual prezent în ea. Gîndirea e excentrică față de subiecții gînditori. Centrul ei e limba.

Or, Bogdan Ghiu refuză ideea de limbă, pe care o înlocuiește cu cea de „idiom singular”. Nu ar exista limbi, ci doar utilizări singulare ale unui repertoriu de expresii și de reguli de combinare. „Cînd traduc, nu traduc dintr-o limbă în alta, ci traduc niște utilizări pragmatice, un idiom singular care e opera, gîndirea(-traducere) a unui autor”. Dar dacă nu există limbi și dacă gîndirea este totuși descentrată, unde se află centrul? Nicăieri și peste tot. În nici un caz în capul celui care-mi vorbește, mie, acum, ci în capetele celor pe care i-a ascultat și care, în momentul în care vorbeau nu erau centrul „gîndirii” lor ci doar locul în care traduceau și rescriau spusele celor pe care la rîndul lor îi ascultaseră, la nesfîrșit, pe o „linie de producție infinită”.

Cartea lui Bogdan Ghiu e ea însăși descentrată în sensul că reunește o serie de variațiuni pe o temă dată, cea a traducerii-gîndire, fără să existe (sau cel puțin nu l-am identificat eu) vreun capitol care să-și conțină propriul centru. Făcută din capitole de dimensiuni diferite (de la 1-2 pagini la 40-50), cartea poate fi citită de la cap la coadă, de la coadă la cap ori pe sărite, căci toate gîndurile de bază sînt cam aceleași, dar altfel formulate, modificate, deformate. În orice caz, e o carte care dă de gîndit. Mult.


[1] Bogdan Ghiu a tradus aproape exclusiv texte actuale, ce aparțin, ne spune autorul, „canonului poststructuralist”.

Lasă un răspuns