Traducerea ca instinct al toleranței

0
234

Nefiind o carte construită pe un silogism, cel mai recent volum de eseistică semnat de Bogdan Ghiu nici nu urmărește cu orice preț demonstrarea unei teze inițiale, fapt cu atât mai remarcabil cu cât subtitlul ei sugerează că ar fi vorba de „(un manifest)”. Manifestele – știm din istoria literară și nu numai – se proclamă, nu se demonstrează. Conținutul lor cochetează adesea cu mesianismul și vizează soluții aparent eterne la probleme aparent vremelnice. Istoria ne învață însă că lucrurile stau exact invers: problemele sunt eterne, pe când soluțiile dau seama doar despre caracterul incomplet și provizoriu al cunoașterii.

Horațiu H. Decuble
Horațiu H. Decuble

Din fericire, a existat o Avangardă care a deformat până la pastișă manifestul artistic cu substrat ideologic, arătându-i astfel caracterul pernicios. Ca să dau doar un exemplu, imediat după război, în 1946, când Isidor Isou lansa la Paris La dictature lettriste. Un nouveau régime artistique, variile programe literare avangardiste care i-au premers își vor fi privit în oglindă hidoasa caricatură, din contemplarea căreia putem deduce un singur adevăr: arta poate fi militantă chiar uzând de mijloacele politice, dar în niciun caz abuzând de limbajul politic. În fond, nici politicul nu sucombă decât prin împotmolirea într-un limbaj nămolos, devenit irelevant pentru prefacerile sociale.

Bogdan Ghiu pune însă cuvântul „manifest” între paranteze, ceea ce, matematic, înseamnă că semantica lui este definită pe o mulțime limitată, pe un segment de grup: acela al traducătorilor, mai precis al traducătorilor literari – profesioniști, nu ocazionali; născuți și făcuți în aceeași măsură în care natura și cultura pot conlucra benefic în ființa vie –, traducători al căror statut social este unul suficient de șubred și marginal, încât să reclame combativitate sau, cel puțin, o redefinire din mers.

Este tocmai ceea ce încearcă Bogdan Ghiu la fiecare pas – fără laxismul atoateștiutorului, dar cu participarea aproape pasională a insiderului. O face, pentru că Bogdan Ghiu este – pe lângă un poet foarte inovativ și un eseist strălucit, de largă deschidere ideatică – și un traducător de marcă. Prin mijlocirea sa, o întreagă pleiadă de gânditori francezi au putut găsi drumul către publicul român: Derrida, Foucault, Deleuze, Guattari, Bourdieu, pentru a numi doar câțiva. Or, aici nu e vorba de faptul că majoritatea intelectualilor români nu ar fi avut acces la originalul franțuzesc, ci este în joc o cu totul altă dimensiune a traducerii, pe care Bogdan Ghiu, ca teoretician al fenomenului, nu întârzie să o scoată în evidență: traducerea, ca formă organizată și standardizată de receptare a unui autor, stă la baza generării de discursuri publice despre acel autor și mai ales despre ideile sale, participând, astfel, efectiv la modelarea sferei publice din cultura-țintă.

(Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un anifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.)
Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.

România traduce și traduce – lăsând la o parte accidentele și programele editoriale strâmb puse încă din fașă – cel mai adesea de la bine spre excelent din culturile-sursă. Este chiar un fapt mirabil că o cultură atât de mică, din perspectivă sociologică, își poate permite luxul de a avea atâția traducători străluciți din punct de vedere estetic. Însă diferența dintre majoritatea traducătorilor și Bogdan Ghiu ar fi – netă, după cum vom observa – că majoritatea nu se poate legitima și prin momentul sistematic-reflexiv legat de propria îndeletnicire, pe când Bogdan Ghiu poate. Și ca să nu rămân dator cu o reverență sinceră, voi spune că eu însumi, fiind și traducător, am scris de-a lungul vremii materiale cu conținut teoretic despre traducerea literară sau de filosofie, așa încât știu ce înseamnă să-ți poți argumenta soluțiile de traducere sau orientările metodice, însă eu nu am făcut-o niciodată sistematic, într-o formulă integratoare de viziuni și problematici. Bogdan Ghiu o face, în schimb, prin prezentul volum și o face cu generozitate atât față de public, cât și față de confrații traducători. Nu lipsesc din acest volum sfaturile și încurajările adresate traducătorilor mai tineri, nu lipsește raportarea la proiectele de traducere colective cu dublă reverberație socială (dinspre confrați și dinspre public), nu lipsește nici considerarea cititorului – ca instanță receptorial-estetică implicită – în întregul mecanismului numit „traducere”.

Generozitatea discursului lui Bogdan Ghiu are la bază o înțelegere comprehensivă a fenomenului traducerii, în toată complexitatea sa. Dacă, la un moment dat, Ghiu vorbește despre modelele culturale american vs. european în perspectivă globalizantă (cf. pp. 137-156) și, subiacent, despre confruntarea dintre industria culturală și cultura elitistă, atunci o face pentru că nu-și poate permite să obnubileze aspectul de marfă al traducerii și al bunului cultural în genere. La fel, când pune în balanță două tipuri de recuperare a memoriei – una cu morgă justițiară, de tipul programului editorial Humanitas, alta cu istețimi artistice, a tinerilor scriitori promovați prin politica editorială a Poliromului – și, implicit, două tipuri de arhivă (cf. pp. 157-172), Bogdan Ghiu știe prea bine că traducerea este mijlocul predilect al scripturalizării unei culturi, deci are un rol esențial în constituirea „Arhivei” – a culturii în ambele sensuri, înalt și larg. Ca atare, volumul lui Bogdan Ghiu nu vizează o singură definiție a traducerii – îngustă, limitativă, handicapantă emoțional, deoarece ar ținti exclusiv orgoliul profesional al celor care s-ar confunda cu ea –, ci mizează pe regăsirea confraților traducători în atâtea și atâtea ipoteze de lucru și ipostaze de lucrător.

„Totul trebuie tradus” (dar fără semn de exclamație, deci nu pe tonul imperativ al ideologiei literare) înseamnă aici, traducând intralingual, că totul ar trebui tradus, „ar fi bine să” fie tradus, în sensul opoziției dintre termenii germani sollen și müssen. Nu că trebuie, dar este o datorie, este ceva rămas neachitat (ein Soll, cf. și românescul „sold”) deja din existența imperfectei limbi naturale în care ne naștem. Trădarea acestei datorii a traducerii ar echivala, în viziunea lui Bogdan Ghiu, cu „scutirea de gândire”, pentru că gândirea în sine este un act al traducerii – permanente și neobosite. Pe această cale, Bogdan Ghiu relativizează chiar statutul ominosului „original”, pe care-l consideră o himeră a unei teorii literare elitiste și vetuste: „O creație este o foarte bună traducere, o traducere reușită, un act izbutit.” (p. 28)

Filă interior – (Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.)
Filă interior – Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015, 238 p.

Traducătorul este omniprezent și invizibil (p. 22), un agent literar și de influență, un „colaboraționist inefabil” (p. 37) – fiind, la limită, vorbitorul însuși: mamaia din magherniță, târgovețul din piață, copiii care se joacă pe uliță, ca să-l citez indirect pe Luther –, însuși autorul fiind, de fapt, pentru Bogdan Ghiu, un traducător, un lucrător în domeniul translatării dinspre metafizică (prin excelență universală) înspre, de fiecare dată, un alt idiom personal (prin definiție particular).

Așa încât, ideea de „original”, de arhitext tangibil, localizabil, etichetabil – ca marcă înregistrată – nu poate fi decât dezavuată de „noua paradigmă” a traducerii, în care laturile istorică, socială și politică ale actului permanent de comunicare între culturi covârșesc latura estetică. Dimpotrivă, în noua paradigmă, arhitextul întârzie în nescriere sau permanentă rescriere, nu se revelează niciodată decât parțial, fragmentar, iar „opera” este invariabil un travaliu de traducere imperfectă, infidelă, dar tocmai din acest motiv perfectibilă și fidelizabilă prin arondarea la marca auctorială. Gândind raționamentul până la consecința sa ultimă, Ghiu remarcă lapidar: „Traducem traduceri” (p.36).

Deși n-o spune nicăieri explicit, deducem din discursul lui că unicul motor autentic al istoriei este traducerea. Dacă, adiționând acestei observații dialectici tradiționale, am vedea în actul traducerii și „sinteza” unor antagonisme fundamentale, atunci am avea în față o perspectivă cu totul nouă asupra schimbului interlingual și intercultural permanent: neajunsul de „după Babel” este, în fond, perfect psihanalizabil.

Nu e locul să insist aici pe toată cazuistica – „traducerea inutilă”, cea „automată”, „traducerea-naturalizare”, „traducerea ca minorat cultural”, „stilul internațional”, „retraducerea permanentă”, „plagiatul inefabil”, „posttraducerea” etc. –, pe care Bogdan Ghiu o furnizează ca material ilustrativ pentru ideile sale teoretice; nici măcar pe exemplele concrete de traduceri (din Biblie, din Platon, din numeoși alți autori, Montaigne, Defoe etc.) care servesc aceluiași scop. Era clar de la bun început că Bogdan Ghiu vorbește în cunoștință de cauză, iar trimiterile repetate la acte concrete de traducere nu fac altceva decât să dea măsura probității sale științifice. Însă din această cazuistică se pot desprinde, oricând, un „manual al traducătorului” (p. 37) sau o definiție a verbului „a traduce” care excede cu mult competențele lexicografiei pure, fiind vorba mai curând de ceea ce s-ar numi o definiție performativă. De altfel, însuși titlul cărții este reluat pe pagina introductivă în zeci de variante de traducere în limbă străină. Probabil că acel libido translandi pe care-l postulează Bogdan Ghiu chiar există în om, sădit adânc și inconturnabil, ca instinct primar, iar dacă lucrurile stau așa, atunci nu doar traducătorii profesioniști, ci orice om trebuie să se întrebe, într-un efort de autocunoaștere, când anume iese la iveală acel instinct și când și-l reprimă, neînțelegându-i rostul.

Cel mai târziu deschizând cartea lui Bogdan Ghiu, cititorul va ști că lectura este la rândul ei traducere în act și că, nerefuzându-și instinctul, nici nu va rămâne cu frustrarea de a-l fi ignorat pe Celălalt, alături de care – și doar alături de el – poate evada, fie și temporar, din însingurarea în care te cufundă inerția intelectuală. La urma urmei, eseul lui Bogdan Ghiu poate fi pus – măcar tematic, dacă tot ne ferim noi românii de valorizări ca de dracul gol – alături de „scrisoarea” lui Locke despre toleranță, pentru că traducerea, în viziunea autorului, chiar asta și este: o formă de toleranță. Una cu atât mai eficace, cu cât vine din instinct.

Lasă un răspuns