Border crossing cu Ozsváth Zsuzsa

and |Interviu, Nr. 28, Revista de Traduceri Literare

Zsuzsa Ozsváth (1992, Oradea), spirit artistic polivalent. Absolventă de grafică la Universitatea Creștină „Partium” din Oradea. Printre activitățile ei, se numără poezia, proza, teatrul, pictura și fotografia. Participă la proiectele Grupării literare „Élő Várad”. Textele ei pot fi citite în reviste precum Várad, Helikon, Korunk, Látó, Familia, Prăvălia culturală. În prezent, face parte din rețeaua de mentorat literar din Ungaria, avându-l îndrumător pe poetul Márton Simon, sperând ca, în scurt timp, să debuteze cu poezie. Câștigătoare a Premiului „Kinde Annamária” (2016).

Interviu și traducere de Mihók Tamás

Interviu și traducere de Mihók Tamás

M.: Dragă Zsuzsi, ne-am cunoscut la o serată literară acum aproape trei ani. Revista Várad a prezentat atunci publicului orădean patru tineri scriitori locali. Dar, în timp ce pe Heni (i.e. Henriette Kemenes) și pe Árpi (i.e. Árpád Levente Bíró) îi știam de la anumite evenimente extraliterare, tu ai însemnat pentru mine, în acel moment, un caracter artistic întru totul nou (bănuiesc că senzația a fost reciprocă). Nu pot uita cât de plăcut m-a surprins, încă de la prima ta intervenție în dezbatere, replica pe care ai dat-o, simplă, dar, în același timp, sinceră și expresivă, dublată de o voce cu totul particulară. Faptul că n-ai căutat să epatezi prin cuvinte sofisticate (câți debutanți n-au tendința asta!), ci, dimpotrivă, ai răspuns întrebărilor care mai de care mai întortocheate, formulate de Péter Tasnádi-Sáhy, moderatorul serii și (într-un sens aproape biblic) convocatorul nostru. Deși nu de azi, de ieri navighezi în meandrele unei atitudini poetice extrem de captivante, dă-mi voie să te întreb: care sunt aspectele cărora le acorzi mai multă atenție acum, după trei ani de scris?

Zs. O.: Aoleu, deci așa. Păi stai să mă trezesc întâi, ok? :))) Pun de-o cafea și mă-ntorc. (După câteva minute.) Să știi că, în timp ce-mi preparam cafeaua, m-ai urcat în trenul nostalgiei de-a binelea – încât, până la urmă, mi-am făcut și niște ouă ochiuri. Cadrele trecutului au început să-mi ruleze în fața ochilor. Trei ani, da, ai punctat bine – e și asta o treabă, că, de fapt, tocmai în perioada aia ne-am cunoscut –, într-adevăr, acela e punctul de la care pot numi relația mea cu literatura un timp al prezentului continuu. Nu că n-aș fi scris și înainte, dar de-abia acum trei ani și ceva au început să-mi apară texte și-n presa literară. Revizitându-le însă acum, păi… nu pot nega că unele dintre ele lasă de dorit. Nu le mai am la suflet. În multe locuri suferă de inexactitate, de cuvinte de umplutură, citindu-le, lipsa redactării îmi străfulgeră mintea. Astăzi însă,-s mult mai adunată, mă concentrez mai bine, și asta se simte în poemele noi, știu căror factori să le acord mai multă atenție, mă urmărește deviza: redactează până la ultima suflare! Sau, ha ha, mă rog, până la faza când junghiul din ceafă încetează, alertele că aș mai avea de lucru pe text. De altfel, și presimțirile mi s-au cizelat și pot spune că au făcut knock-out – har Domnului! – scrierea din instinct, ce parcă nu se mai termina; intuițiile-mi par a fi tot mai bune, mă străduiesc să identific sugestiile fine, acestea fiind la fel de utile ca redactarea ulterioară. Mă refer la sentimentul certitudinii, o chestiune imposibil de explicat. Te afli-n posesia lui, pur și simplu.

Sunt adepta simplității în literatură, dar plasez mereu câte-o găselniță. Încerc să evit calambururile autosuficiente. Mă regăseam, mai demult, în așa ceva – influență venită negreșit dinspre Monty Python et Comp. Nu e tocmai un caz fericit să-i găsești întrebuințare în poezie. Ei bine, pe lângă cele enumerate, îmi place când poezia dispune de o deschidere performativă. Titlurile, pe cât posibil, să ofere corpusului de texte un layer în plus. Eul liric trebuie să se manifeste ca un personaj veridic – aspect de neconceput fără să fac un pic pe actorul.

M.: Ești un spirit artistic polivalent, fără dar și poate. Absolventă de grafică la Universitatea Creștină „Partium” din Oradea. Printre activitățile tale se numără poezia, proza, teatrul, pictura și, deopotrivă, fotografia. Mă-ntreb: de ce esență este energia care o conduce pe Zsuzsa Ozsváth? – Vizuală? Auditivă? Reflexivă? – și dinspre ce personalități din lumea largă a artei adie?

Zs. O.: Audiovizuală. Chiar data trecută vorbeam ce ciudat e că, deși eu sunt absolventă de arte vizuale, poemele lui Heni Kemenes (vezi interviul cu Henriette Kemenes https://www.fitralit.ro/29-12-2016-kemmih-sau-un-dialog-intre-poeta-kemenes-henriette-si-traducatorul-literar-mihok-tamas/) sunt împânzite, într-un mod mult mai evident, de vizualitate. În cazul poeziei mele, aș zice, mai degrabă, că motorul îl reprezintă tensiunea dramatică, în sensul că nu obișnuiesc să disec energiile pe care le-ai amintit. În schimb, mă năpădesc adesea tot felul de impulsuri, evidențiindu-se, în cele din urmă, în medii diferite. Unele își găsesc locul în poezie, în proză, în piese de teatru, altele în picturi sau în fotografii. Iar eu pe acestea nici n-aș dori să le contopesc. E mai reușită o fotografie/pictură de sine stătătoare, să nu fie – în combinație cu poezia – una ilustrarea celeilalte; e o treabă anostă și forțată.

În ce mă privește, influențele se manifestă dinspre mai multe ramuri ale artei. David Lynch, el însuși o personalitate artistică polivalentă, face filme, pictează, cântă, apoi Nick Cave, pe care-l consider un semizeu, János Háy, poet și prozator maghiar, sunt moartă după picturile lui, András Lovasi, compozitor și textier, Tim Burton, ale cărui filme și desene mi s-au întipărit pe retină, Chrysta Bell, a cărei atitudine de scenă suprarealistă e de-o inspirație fatidică. M-aș întoarce cu drag în secolul al XX-lea, în plină revoluție a artei plastice, mai ales în cercurile artiștilor dadaiști și suprarealiști.

M.: Deoarece de ceva timp am început să-ți traduc versurile în limba română (și-s încântat și recunoscător Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România pentru sprijinul acordat în concretizarea acestor demersuri), am încercat să le stabilesc un numitor comun, să-mi dobândesc o imagine de ansamblu asupra lor. După percepția mea de-acum, aș zice că poezia ta se individualizează printr-un tip de spontaneitate lingvistică (ceea ce e un lucru grozav, dacă asta, așa cum ai spus adineauri, după lungul proces de redactare, rămâne în picioare), un ritm coerent, cu valențe performative – pe scurt: o muzicalitate interioară. Crezi că sunt rodnice aceste jocuri stilistice în contextul literaturii contemporane? Sunt literatura și muzica de nedespărțit? Obișnuiești să camuflezi în versurile tale aluzii la/„asonanțe” cu texte ale altor poeți, respectiv textieri din domeniul muzicii?

Zs. O.: Apăi naiba știe, de-s rodnice au ba. Că nu-s trendy, asta-i clar. Oricum, nu mă interesează în mod special tendințele poetice actuale și populare (sau, mai puțin eufemistic spus, în vogă). De pildă, nihilismul danez, poetică a reificării, una prin excelență rece. Mamă, eu, sinceră să fiu, nu-l pot digera nicidecum. Ha ha. Citesc trei texte de-astea, pe rând, și-mi vine să-mi tai venele. Revenind la întrebarea ta, da, firește că-mi place ca poezia să fie înzestrată cu muzicalitate, dar nu e o condiție sine qua non. Cel puțin eu nu o văd așa. Am atât texte construite ritmic și de o acuratețe formală, cât și poeme întru totul prozaice. Ține de dispoziția în care mă aflu în timpul scrierii. Cât despre aluzii, există și ele, cum să nu, dar cel mult subtilități cu privire la fragmente de poeme. Cu toate acestea, nu exagerez cu ele, ca să nu se transforme-n lăudăroșenie, că – vezi Doamne! – ce mișto sunt eu, na-vă, eu acum bat apropouri literare, cine nu le recunoaște e lame. Ei, să nu miroasă a trăncăneli autosuficiente, ci să vină în ajutor metaforei – un nou layer, asta e tot ce contează. (Iată cum graficianul din mine nu mai tace.) Trimiteri către muzicieni, melodii încă n-am făcut (pare-mi-se…) decât în texte dramatice. Firul dramatic imaginat îmi și permite asta, ba chiar îmi oferă o ambianță propice – am, așadar, o întreagă recuzită de făcut aluzii.

M.: Participând la acest atelier virtual de traduceri literare, să trecem și la partea practică a relației dintre autor și traducător. Deocamdată, m-am oprit la poemul tău intitulat Latolgató (Chibzuitorul) și aș vrea să te-ntreb următorul lucru: în virtutea păstrării măsurii și a rimei, ai fi de acord să renunți la două sintagme anume? Bineînțeles că ele ar fi înlocuite cu niște imagini poetice de o atmosferă corespunzătoare. De exemplu, în loc de hogy kéne/ visszaszívni a nyálat/ hogy kéne/ kihúzni a hátat, aș pune „cum treb’e/ să scuipi dintr-o răsuflare/ cum treb’e/ să rămâi în picioare”.

Zs. O.: Când măsura și rima constituie elementele esențiale ale unui poem – iar aici tocmai cu un astfel de text avem a face –, sigur că sunt de acord. Cu condiția ca sensurile originale să nu se piardă. Carevasăzică, renunț la exactitatea lexicală a versurilor amintite – îmi surâde felul cum le-ai interpretat.

M.: Frecvența vocalei „e” este o constantă a cuvintelor maghiare. Acest fapt este bine reprezentat în Indokolatlan kedv (lyukas élet) [Simțământ nătâng (viață găunoasă)], poem în care profiți într-un mod (meta)ironic tocmai de această tendință. Această asonanță aș putea-o reda în românește prin intermediul alternanței dintre „ă” și „â” aproximativ așa:

valami indokolatlan kedv
leng be engem
e rendetlen reggelen.
dimineața destrăbălată
când un simțământ nătâng
mă fâlfâie plăpând.

Te mulțumește această soluție?

Zs. O.: Ce mă mai amuz, citindu-le! Mi se pare o chestie foarte ca lumea. Cred că-i mult mai mișto așa, în traducere, decât originalul, heh. Alternând două vocale antrenante, s-a obținut o atmosferă poetică frizând suprarealismul. Dinamismul textului unguresc e mai moale, cuvintele sunt administrate în ritmul apei care picură, în timp ce varianta românească, cum am mai zis, e mai antrenantă la lectură, totuși, într-un mod bizar, nu-și rătăcește atmosfera inițială. Privite în oglindă, cele două variante ale textului mă duc cu gândul la yin-yang.

M.: O ultimă întrebare aplicată: În poezia mentés másként (save as), ale cărei versuri sunt dispuse pe pagină sub forma unei caligrame, din ce rațiuni ai folosit verbul forog „a se învârti” alături de substantivul gép „mașină”, dat fiind că poemul se construiește în jurul elementului alegoric al computerului?

Zs. O.: În opera dramatică Tragedia omului a lui Imre Madách, citim (cu trimitere la Dumnezeu și la Creație): „Se mișcă roata/ meșterul adastă”.[1] La acest pasaj mă refer în mentés másként (save as). Forma de caligramă a poeziei se datorează unei simple consecințe. Textul se termină cu versurile a gép forogna, de az alkotó memóriája betelik. mint a pohár „roata s-ar mișca, dar memoria creatorului s-a umplut. ca paharul”. Și-atunci, buuum, am zămislit un pahar, ajutată și de potrivirile de tehnoredactare. Acum, ulterior, nu sunt foarte convinsă că această soluție e relevantă pentru poem și dacă ea reprezintă într-adevăr un avantaj, dar să zicem că nici nu are cu ce să-l tragă-n jos.

M.: Îți mulțumesc, Zsuzsi, pentru indic(aț)ii, mă vor ajuta semnificativ în tălmăcirea poemelor. Revenind în sfera curiozităților generale (căci ar fi un gest egoist să te descos numai în funcție de curiozitățile mele): ce anume savurezi cel mai mult în actul scrierii? Dar în actul lecturii? Diferă prin ceva satisfacția resimțită în urma acestor două activități sau, dimpotrivă, amândouă răspund, în mare parte, aceleiași game de nevoi?

Zs. O.: Cred că nu greșesc când spun că cititorul care este și autor parcurge altfel un text literar față de un simplu cititor. Din clipa în care ai pătruns într-un domeniu artistic, nu mai privești lucrurile cu ochi de gazdă cumsecade sau de simpatizant curios, ci te pricopsești cu o lentilă de contact. Este ceea ce se cheamă deformație profesională. Factorul de satisfacție se schimbă. Începi să observi prezența și modul de întrebuințare ale unor finețuri intrinseci, elemente legate de compoziție, de redactare etc., și, dacă ești îndeajuns de perspicace, ulterior te vei putea folosi de aceste experiențe în construcția propriilor texte.

Pe de altă parte, scrisul este ca un test continuu. Ce senzație strașnică, să apeși pe Save mulțumit de textul proaspăt scris. Dar o spun din capul locului: există mereu o stație următoare. Și, aflându-te deja în acea stație următoare, scrierile de la oprirea anterioară nu-ți mai par atât de bengoase – definiția evoluției, până la urmă (la care se adaugă teribila autocritică a autorului). Iar a evolua este ceva ce întotdeauna merită efortul.

M.: Epifanie? Catharsis? Sau delectare? Deși cred că ai votat deja implicit…

Zs. O.: Catharsis, ăv cors.

M.: Good choice. Cred că de-aici traducerea va merge ca unsă – și sper, totodată, ca în curând să-ți pot citi poemele și în formă tipărită, în paginile antologiei bilingve de mâine pe azi/ holnapról mára. Dar, până la apariție, las aici un aperitiv din traducerile deja finalizate. Poftiți! Tessék!

Ⓒ Horea Sălăgean - Tehnică mixtă pe pânză

Ⓒ Horea Sălăgean – Tehnică mixtă pe pânză

ÖröklakásLocuință proprietate personală
Levedlem magamról a maradék nyarat és fészket rak bennem az ősz.
Lassan megszeretem, hogy túsz vagyok, egy alázatos melegség.
Nincs szimbiózis, csak gyarmatosítás.

*

Fegyveresek érkeznek, mondják, a lármára jöttek, én meg, hogy:
eredjetek innen, meg tudom én menteni magam; a homlokomon
gyöngyöző izzadságot távozásuk után merem letörölni.

Arra ébredek, hogy fáj az oldalam. Sejtem, ilyenkor mit szokás,
de nem érem tetten a mozdulat rutinszerűségét. A fekhely matracában
nyikorognak a rugók, és dohos penész szagot lenget a szél.

Most hagyjatok békén. Költeni fogok.
Mocorog bennem egy kóbor madár, apró tojás kúszik fölfele, nyelőcsövem
dagad, dagad, ledugom az ujjam a torkomon, ez itt a vajúdás vége.

Kinyúlt bőrömbe csomagolom magam. Egy légy irányát figyelem
a tükrön. Az a másik mozgás mindent lekövet, és röhög egy nyamvadt,
csapzott szörnyeteg. De nem nézek oda.
Năpârlesc de resturile verii și toamna se cuibărește în mine.
Încep să mă-mpac cu gândul că-s ostatică, o căldură modestă.
Nicio simbioză, doar colonizare.

*

Sosesc înarmații, auzit-am zarva, îmi spun, la care eu:
cărați-vă de-aici, mă pot salva și singură; și abia după ce pleacă
prind curaj să-mi șterg sudoarea ce mi-a brobonit fruntea.

Mă trezește durerea de coaste. Bănuiesc ce-i de făcut,
dar nu reușesc să-mi prind în flagrant rutina mișcărilor. Arcurile
saltelei scârțâie, iar vântul adie prin îmbâcseala cu mucegai.

Lăsați-mă-n pace, căci tocmai creez.
Mișună-n mine o pasăre pribeagă, un ou mărunt mi se ridică-ncet pe esofag
și crește, se umflă – îmi vâr degetul pe gât, iar durerile facerii se sfârșesc.

Mă împachetez în pielea-mi întinsă. Urmăresc o muscă ce dă
târcoale oglinzii. Cealaltă mișcare copiază tot, un monstru lățos
și ticălos râde în hohote. Refuz să-l privesc.

Tamás Mihók (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent, este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară. Colaborează constant cu revistele Várad, Familia și Szőrös Kő. Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017) și cuticulum vitae (2017) – ultimul în limba maghiară. Câștigător al Premiului „De-aș avea…” (Familia, 2014) și al Premiului „Kinde Annamária” (Várad, 2017). A tradus în limba maghiară cărțile: Zidul de mătase de Constantin Virgil Bănescu, 4 A.M. Cantosuri domestice de Radu Vancu și A kétezres nemzedék. Kortárs román költészet, iar în limba română volumul de poeme Când te strici de Dénes Krusovszky (2017). Membru al Grupării literare „Élő Várad”, respectiv fondator și membru organizator al seratelor Cenaclului R&R.


[1] Traducere de Octavian Goga.
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.