Sălăgean Horea – Fascinația privirii

and |februarie 28, 2018|Ilustrații, Nr. 28, Revista de Traduceri Literare

Fie Crișul mai lent sau mult mai iute, el tot prin Oradea trece și-i bate malurile cu apa proaspătă, luminând frunzele primăvara, strălucind în clădirile urbei, iar artiștii vizuali o știu, o simt, o reflectă. Nu neapărat și tânărul pictor Horea Sălăgean. El nu s-a născut pentru a izvodi peisaje exterioare. Nu. Născut pe malurile Crișului orădean, a urmat cursurile Liceului de Artă și la Facultatea de Arte Vizuale din orașul natal, după care s-a aplecat asupra studiului pe malurile Begăi, la Timișoara, unde a absolvit masteratul în domeniul picturii, la Universitatea de Vest. Cu numeroase expoziții personale și de grup în țară și străinătate, a obținut Premiul I Grafică la Oradea (2005) și Premiul I Fresh Art, Debrecen, Ungaria (2011)

Horea Sălăgean

Horea Sălăgean

Artistul orădean nu simte nevoie de autocunoaștere, cel puțin privind propria sa artă, așa că se pot număra pe degetele unei singure mâini opiniile sale despre arta vizuală, despre el însuși, atunci când spune: ”Lucrările mele reprezintă parte din experiența mea, felul în care mă raportez la cei din jur. Prin intermediul culorilor, încerc să-mi exteriorizez trăirile, emoțiile și cele mai ascunse gânduri, pe care nu reușesc de cele mai multe ori să le exprim în cuvinte.”

Nu aflăm de la el de unde își găsește izvorul acea mirabilă fascinație a privirii pe care o întâlnim în numeroasele sale portrete, – nota bene, niciun autoportret! –  care, chiar dacă adesea încearcă să le fure din precizia pensulei, acuitatea privirii, a ochilor care se îndreaptă către privitor sunt nu ca o întrebare, ci aidoma unei acuze, a unui atac sau, alteori, asemenea unei încercări de împotrivire față de violența socială, a vieții, a oamenilor. Cea mai bună apărare este atacul. Atacul în artăm cu pensula și șevaletul. Un război pe viață și culoare. Și aici îi vin în ajutor, pentru această demonstrație a privirii, culori care întăresc sentimentul aproape de fantastic, uneori de stranietate, de un aparent post-suprarealism, personajele sale dând uneori impresia că nu se găsesc în locul familiar lor, ci proiectați undeva, la voia întâmplării, dezrădăcinați, păstrându-și personalitatea doar în adâncimea privirii, în puterea interioară a privirii, biciuitoare privire, care taie din peisaj, din fundal și ajunge în inimă, fără să rănească, totuși. Este ca și când artistul vizual ar voi să sugereze prin culoare o culoare a spiritului, a sufletului, dincolo de culorile naturale din jurul nostru, ca și cum el ar dori să ne introducă în acea introspecție căreia el, la rândul său, îi caută un răspuns. Alteori, când nu este personalizat tabloul printr-un portret și culoarea se desfășoară, liberă, ea reușește să se înstăpânească asupra pânzei, atunci, și numai atunci simțind, iradiind din tablou o bucurie rară de a privi. Așa că propria privire, sau cea pe care o descoperim la personaje și se îndreaptă nimicitor către privitor, ori cea care se ia calea dinspre privitor către tablou, acea privire dobândește o importanță capitală, fiind totodată un liant al autorului cu privitorul, cât și al privitorului cu pânza. Din această relație biunivocă se naște, adesea, frumosul. (Peter Sragher)

Această prezentare necesită JavaScript.

Share this Post:

2 Comments

  1. a studiat pictura la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.