O scurtă privire în istorie dezvăluie o relație fundamentată între gândirea creativă și aspirațiile matematicienilor, oamenilor de știință și artiștilor. În principiu, cu toții încercăm să creăm informație, iar lucrările se referă, în mod explicit prin titlurile lor, la unele concepte ale Știintei Complexității, cunoscute și sub numele de Teoria Haosului. Aceasta oferă o perspectivă asupra contextului și tendințelor culturii contemporane.
În limbajul comun cuvântul „haos” implică dezordine sau aleatoriu dar, în acest sens, semnifică o ordine subiacentă, dinamică, impredictibilă, din care modelele (formele) apar în timp. Aceste forme, fractale, au o serie de atribute speciale, care le diferențiază de formele geometrice euclidiene. Un aspect unic este acela că frontierele lor sunt infinit de complicate, sinuoase, astfel încât este imposibil de prezis dacă puncte din vecinătate se află în interiorul sau în afara formei. Această complexitate este pusă în legătură cu faptul că fractalii au dimensiuni fracționare (pot avea o dimensionalitate între 2 și 3D, de exemplu) și sunt caracterizate prin auto-similaritate. Formele pot fi adiacente sau pot avea elemente care nu sunt conectate. Modelele lor emerg haotic, se desfășoară infinit, cu infinită diferențiere și, prin transformări succesive, evoluează în forme și structuri complexe, care pot fi considerate, la un alt nivel, ca procese dinamice, la rândul lor generatoare de structuri. Permanenta inter-transformare sugerează ordinea care există în haosul aparent, pentru că, la orice nivel, există un anumit grad de organizare și un anumit grad de libertate.
Granițe fractale între real și imaginar, între idee și artă, între artist și spectator, ilustrează un mod de a gândi ordinea și simetria ca încorporând impredictibilităţi şi asimetrii, ofera o estetică a mișcarii și o viziune intuitivă asupra lumii înconjurătoare, generează metafore adaptate epocii contemporane, constituie, în esență, o invitație la imaginație.
