Ariana Harwicz, Mori, iubitule!

0
70

prezentare și traducere
Liliana Pleșa Iacob

Tânăra scriitoare Ariana Harwicz este născută în Argentina în anul 1977. După studii în domeniul cinematografiei la Buenos Aires, urmează cursurile Universității Diderot Paris VII în artele spectacolului și are un masterat în literatură comparată la Sorbona, alegând, ulterior, să trăiască într-un sătuc din Franța.

Mátate, amor! (Mori, iubitule!) este o carte șocantă*, cu ingredientele unui cocteil Molotov, care-și subjugă cititorul încă de la prima frază. Sunt secvențe aproape cinematografice din viața unei tinere al cărei psihic este profund afectat de atmosfera în care trăiește, într-o Franță rurală, lângă o pădure misterioasă, alături de bebelușul ei de două luni, pe care se simte incapabilă să-l îngrijească, și de un soț pasionat doar de studiul stelelor. Virulența emoțiilor și erotismul întunecat al acestei proze, felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu și maternitate au făcut din Ariana Harwicz un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, romanulsău Mori, iubitule! fiind nominalizat la Man Booker Prize 2018, precum și la Republic of Consciousness Prize 2018.

Scrisul Arianei Harwicz este asemenea unui cuțit: un cuțit folosit ca unealtă critică, în scopul chestionării normelor unei societăți pe care nu o acceptă și, în același timp, o ustensilă creativă, prin a cărei excepțională mânuire reușește sublimarea propriei abjecții. Ruperea narațiunii în capitole ce par fragmente retezate cu brutalitate imprimă romanului ritmul gâfâit al unei încolțiri ce se dezlănțuie în răzvrătiri violente. „Totul trebuie să fie febril – spune Ariana –, de aceea capitolele sunt scurte, pentru că febra nu se poate menține mult timp. E nevoie să întrerupi, altfel te sufoci. Scriitura cere tăieturi, întreruperi, în funcție de intensitate. Când termin un capitol, sunt epuizată.” Limba folosită ca armă, prin care reușește să emoționeze sau să scandalizeze este câmpul ei de bătălie. Cuțitul real, imaginar, metaforic sau lingvistic este mereu prezent în acest text obsedant. Îi place să spună că s-a născut cu adevărat de-abia în timp ce lucra la acest prim roman al său, care a consacrat-o ca scriitoare nonconformistă, interesată mai puțin de tematica operelor sale și mai mult de crearea, recrearea, inventarea, refacerea unei limbi. Aceasta este ideologia Arianei Harwicz. Explorând efectele destabilizatoare ale pasiunii sau ale lipsei acesteia, ascunse în psihicul protagonistei aflate mereu la marginea nebuniei, Harwicz articulează limbajul trăirilor eroinei sale într-o proză ireverențioasă, brutală și sălbatică.

Nu este greu de imaginat, așadar, ce a însemnat pentru mine tălmăcirea cât mai fidelă a unui asemenea text. Proba de foc au constituit-o exprimările eliptice, revelatoare de sens uneori doar printr-un singur cuvânt, atât de caracteristice stilului frust al Arianei Harwicz, cărora am reușit în general – cred – să le găsesc echivalență în limba română:

Ahi escucho el motor de mi marido. Dice que quiere mear afuera que quién puede mear adentro„Zice că vrea să se pișe afară că cine se ușurează în casă”; Quién tiene qué vida. En qué cuerpo estás „Fiecare cu viața lui. În corpul în care se află”. Alteori, mi-a fost mai greu, fiind nevoită să adaug la text un minimum de cuvinte lămuritoare: Yo digo, si te faja tu marido o tu padre, asumirse „Părerea mea, dacă te cerți cu bărbatul sau cu taică-tu, arată-le de ce ești în stare”; Tanto clavarla acá y allá, tanto recuerdo osado de la guerra, tanto desenfreno, y al final ni siquiera dió para decir una oración „Atâta sculă înfiptă în stânga și-n dreapta, atâtea amintiri de vitejie din război, atâta dezlănțuire și, la sfârșit, n-a avut timp nici măcar să spună o rugăciune”; Ya terminada la hora entre el perro y el lobo, es el turno del murciélago „Trecuse ora când poți distinge câinele de lup, era ora liliacului”.

Dar există în varianta finală, cea publicată, și lucruri mai puțin conforme cu originalul. La confruntarea cerută de redactoarea cărții, pe lângă multele corecturi extrem de binevenite – pentru care sunt recunoscătoare –, au apărut și modificări exagerate, cauzate, desigur, de aceeași dorință de a clarifica exprimarea concisă a autoarei. Astfel, pentru: Ahí escucho el motor de mi marido. Ya mismo el portal y sonreir, tradus de mine: „Ia, hai că se-aude motorul soțului meu. Fuga la poartă, surâs”, apare în final: „Ia, hai că se-aude motorul soțului meu. Repede la poartă, să nu uit să zâmbesc”.

Sau următorul fragment cu accente licențioase, pe care sunt nevoită să-l reproduc din spirit de fidelitate față de textul original:

Se gana la vida mostrando el culo, un hombre de algún lugar va a ponerle en el chatOh, Señor, qué delicia!y pagará más para seguir viendo su raya… El cliente querrá lamerla, ella se unta, el tipo chupa el monitor desde su apartamento céntrico.

tradus de mine: „Își câștigă viața expunându-și curul, undeva un bărbat o să posteze pe chat «Oh, Doamne, ce deliciu» și va plăti în plus ca să-i mai vadă vanga… Clientul va dori să o lingă, ea se unge, tipul suge monitorul în apartamentul său central.”

apareîn final: „Își câștigă viața expunându-și curul, de undeva din lumea largă un bărbat îi scrie «Vai, Doamne, cât ești de mișto!» și va plăti în plus ca să-i mai vadă crăpătura… Clientul vrea s-o lingă, ea-și desface picioarele, tipul linge monitorul undeva într-un apartament din centrul unui mare oraș.”

Mă opresc aici.

Cât despre alte dificultăți întâmpinate, aș menționa, desigur, mulțimea de expresii colocviale pe care a trebuit să le descifrez cu ajutorul dicționarului de lunfardo (limbaj argotic argentinian) și, de multe ori, prin pură intuiție sau asociere cu spaniola vorbită în Venezuela, care îmi este mult mai familiară. Câteva exemple: hacete ver „caută-te la un doctor”, date por muerto „vedea-te-aș mort”, zarandear (în text: „a o lua razna”), echarse a cabecear „a le soili, a trage un pui de somn”, pelo florecido „păr cu vârfurile despicate”, dejarse estar „a se neglija”, reir como gansa „a râde ca proasta”, la música me palma „muzica mă omoară” și multe altele.

De multe ori, șocul a venit din partea anumitor cuvinte dure, pe care m-am ferit să le reproduc în română, chiar dacă aveau echivalent. De exemplu: Yo temo que vuelque y se liquide el bebé. Liquidar al bebé entre los dos. „Eu mă tem să nu se răstoarne (rulota – n. mea) și să-mi omoare copilul. Să-l omorâm amândoi.” Alteori, Ariana Harwicz se joacă cu cuvintele, folosind, de exemplu, o anagramă pentru marido „soț, bărbat”: dorima, pe care eu l-am tradus, cuminte, prin: „omul meu”, cu toate că, poate, spre a-mi șoca în aceeași măsură cititorul, ar fi trebuit să spun: țosul sau tulbabărul meu (în loc de „soțul” sau „bărbatul meu”).

Într-un interviu, Ariana Harwicz lămurește particularitatea limbii spaniole în care scrie, evidentă, într-adevăr, oricărui vorbitor al spaniolei clasice: „Am descoperit, trăind în Franța, variații în limba pe care am vorbit-o ani la rând. Acest impact lingvistic și muzical în modul meu de a vorbi și de a gândi a dat naștere scriiturii mele.” Este de înțeles, cred, sarcina dificilă care revine traducătorului într-o astfel de situație. Strădania mea permanentă a fost, mai presus de orice, păstrarea ritmului alert, concentrat, expresiv, frapant al textului original, menit a ține cititorul cu sufletul la gură. Sper că am reușit uneori, alteori nu într-atât pe cât aș fi dorit. Rămâne la aprecierea cititorului.

M-am întins în iarbă, printre copacii tăiați, și soarele care îmi încălzea palma mi-a dat senzația că țin în mână un cuțit cu care pot să-mi crestez, cu o singură mișcare agilă, jugulara. Din spatele meu, având drept fundal o casă în același timp dărăpănată și familiară, auzeam vocile fiului și bărbatului meu. Amândoi în pielea goală. Amândoi bălăcindu-se în piscina albastră din plastic, cu apa la treizeci și cinci de grade. Era duminică, ajunul unei zile de sărbătoare. Mă aflam la câțiva pași de ei, ascunsă printre tufișuri. Îi spionam. Cum se face că eu, o femeie slabă și depravată, care-și imaginează că are un cuțit în mână, sunt mama și soția acelor doi indivizi? Ce-mi rămâne de făcut? M-am ascuns bine, afundându-mă și mai mult în pământ. N-aveam să-i omor. Am lăsat jos cuțitul. M-am dus să pun rufele la uscat cu cel mai firesc aer din lume. Am atârnat cu grijă ciorapii bebelușului și pe cei ai bărbatului meu. Chiloții și cămășile. Îmi imaginam că arăt ca o țărăncuță ignorantă, care întinde rufe și-și șterge mâinile pe fustă înainte de a intra în bucătărie. Nu și-au dat seama de nimic. Întinsul rufelor fusese un triumf. M-am culcat din nou între trunchiurile tăiate. Deja se fac provizii de lemne pentru anotimpul următor. Aici oamenii se pregătesc de iarnă la fel ca animalele. Nimic nu ne deosebește pe unii de alții. Eu însămi, femeie educată, cu studii universitare, sunt mai animal decât nenorocitele alea de vulpi cu fața mânjită cu roșu și un par înfipt în bot dintr-o parte în alta. La doar câțiva kilometri distanță, vecinul meu, Frank, cel dintâi născut între șapte frați, și-a tras un glonț drept în fund la Crăciunul trecut. Drăguță surpriză pentru liota lui de copii. Până la urmă, tipul n-a făcut decât să urmeze tradiția. Stră-străbunicul, străbunicul, bunicul și tatăl, sinucidere prin împușcare, tot ce se putea spune era că-i venise rândul. Și eu? O femeie normală, dintr-o familie normală, dar o excentrică, o sărită de pe fix, mama unui copil și, poți să știi, poate și cu altul pe drum. Mi-am strecurat ușor mâna în chiloți. Și când te gândești că eu răspund de educația fiului meu. Mă cheamă bărbatul la o bere sub pergolă. Mă întreabă dacă vreau brună sau blondă. Se pare că bebelușul s-a căcat și că trebuie să-i cumpăr tort, a mai împlinit o lună de viață. Alte femei fac chiar ele tortul, desigur. La șase luni, mi se spune, e cu totul altceva decât la cinci sau la șapte. De câte ori mă uit la el, îmi văd bărbatul călare pe șalele mele, gata să ejaculeze acolo, când, brusc, îi vine ideea să mă răsucească și să intre, în ultima secundă. Dacă n-ar fi făcut gestul de a mă întoarce, dacă eu mi-aș fi strâns picioarele, dacă l-aș fi apucat de sculă, n-ar mai fi trebuit acum să merg la cofetărie ca să cumpăr un tort cu cremă sau cu ciocolată și lumânărele pentru aniversarea de jumătate de an. Altele, de cum nasc, încep să spună în stânga și-n dreapta „vai, nici nu-mi imaginez viața fără el, e ca și cum l-aș avea dintotdeauna”, ce să zic! Vin acum, iubitule! vreau să strig, dar mă afund și mai mult în pământul crăpat. Vreau să guiț, să behăi și, în schimb, las țânțarii să mă piște, să se delecteze cu pielea mea dulce. Soarele îmi așază din nou în mână sclipirea argintată a cuțitului și mă orbește. Cerul e roșu, violet, vibrează. Aud că mă caută bebelușul cu caca la fund și bărbatul în pielea goală. Ma-ma, ta-ta, ca-ca. Așa vorbește bebelușul meu, întruna, toată noaptea. Co-co-na-na-ba-ba. Îi văd. Las cuțitul în iarba pârjolită și sper ca data viitoare când îl găsesc să fie un bisturiu, o pană, un ac. Mă ridic încinsă și deranjată de furnicăturile dintre picioare. Brună sau blondă? Ce vrei tu, iubitule. Suntem o pereche dintr-alea care folosesc mecanic cuvântul „iubire” până când ajung să se deteste; iubitule, nu vreau să te mai văd în fața ochilor. Acuʼ vin, îi spun, și sunt o țărăncuță falsă, cu o fustă roșie cu buline și părul despicat la vârfuri. Adu-mi o blondă, îi zic, cu accentul acela al meu. Și sunt o femeie care s-a neglijat și are carii și nu mai citește. Citește, idioato!, îmi spun, citește măcar o frază până la capăt. Noi trei ca-ntr-un instantaneu al familiei fericite. Ciocnim pentru fericirea bebelușului și ne bem berile; copilul, pe scăunelul lui, morfolește o frunză. Îi bag degetul în gură și el răcnește, mă mușcă cu gingiile. Bărbatu-meu vrea să planteze un copac, ca băiatul nostru să aibă viață lungă, iar eu nu mai știu ce să spun, zâmbesc ca o proastă. Oare și-o fi dând seama? Dintre toate femeile frumoase și sănătoase din zona asta, și-a găsit să se lege pe viață taman de mine. O țăcănită. O străină. Ar trebui să fiu declarată caz incurabil. Ce umezeală azi, nu? Se pare că o s-o mai țină așa, spune el. Eu dau pe gât sticla cu înghițituri lungi și respir pe nas, dorindu-mi să fiu, pur și simplu, moartă.

Constantinos Parthenis – Armonie, ulei pe pânză © foto Basil & Elise Goulandris Foundation

Sunt în camera copilului, iluminată cu o lămpiță albăstruie, îmi privesc sfârcul care îl satisface la fiecare înghițitură. Soțul meu, am luat obiceiul să-i spun așa, fumează afară, aud cum suflă fumul cu o cadență liniștită, fffff, fffff. Bebelușul se îneacă cu lapte și mi-l pun pe umăr, aplecându-l ca să scoată aerul rămas prizonier în stomac, aer din laptele meu, aer din pieptul meu, aer din ființa mea. După ce râgâie, se lasă greu, ca mort: îi atârnă brațele, pleoapele i se îngreunează, respirația îi e tot mai slabă. Îl culc înfășurat în șalul meu și, în timp ce-l învelesc, Isadora Duncan. Fiecare cu viața lui. În corpul lui. Nu mai aud fumul ieșind printre buzele bărbatului meu. Arunc scutecul greu. Mă îndrept către ușa de sticlă dinspre grădină, cochetez mereu cu ideea de-a trece prin ea și a mă tăia toată, vreau mereu să trec prin umbra mea. Când sunt cât pe-aci să mă izbesc de geam, mă opresc și o deschid. Afară, soțul meu se pișă cu un șuvoi bogat, văd picăturile calde și gălbui căzând în cascadă pe peretele garajului. Se întoarce spre mine, îmi zâmbește cu mâinile pe sexul flasc în timp ce se ușurează și stinge chiștocul scos din gură cu cascada de pipi. Ne uităm la stele? N-am reușit niciodată să-i explic că nu mă interesează stelele. Că nu mă interesează ce e pe cer. Că nu-mi pasă de telescopul lui, pe care acum îl cară opintindu-se spre fundul grădinii, unde începe panta care duce în pădure. Nu vreau să le număr, să le descopăr formele, să văd care e mai strălucitoare, să știu de ce se numesc cele Trei Marii ori Colierul de Perle sau tigaia cu coadă. El își instalează bijuteria cu trei picioare. Soțul meu e un tip entuziast. Vezi Colierul de Perle? Da, dragule. Uită-te la punctele alea luminoase, scăpărătoare, nu-ți vine să le mănânci din ochi? Sunt atât de micuțe, și când te gândești că în realitate au mase enorme. Nu, mi-am spus, nu-mi plac distorsiunile. Nici optice, nici sonore, nici senzoriale, nici olfactive, nici cerebrale, nu-mi plac obiectele negre din cer. Pe mine mă umplu de energie, zice. Privește atent constelația și încearcă să sari de la o stea la alta ca și cum ai traversa un podeț din bușteni mișcători… Fii atentă la aia, zici că-i un schelet! Exaltarea lui îmi face rău. Își trece brațul pe după umărul meu. Sunt luni întregi de când nu ne mai îmbrățișăm. Nici nu ne mai ținem de mână, împingem căruciorul sau luăm în brațe bebelușul. Vezi Ursa Mare și Ursa Mică? Da, sigur că da, spun și-l îmbrățișez, însă privirea mi-e ațintită spre hăul fără stele, unde nu e strop de lumină. Spre cerul întunecat de deasupra noastră care ne pune la-ncercare în fiecare noapte… O cometă!, strigă, și, de emoție, se desprinde de mine. N-am văzut-o trecând. Trebuie să fii mai atentă, nu se văd decât atunci când sunt aproape de soare, și asta doar pentru o clipă. Nu i-ai văzut coada? mă întreabă supărat. În clipa imediat următoare, își aprinde o țigară, totul e să reușești să te orientezi pe cer. Uită-te la grupul ăsta de stele, urmărește linia imaginară, vezi? Nu e mai greu decât să citești harta cu autostrăzile și să urmezi linia punctată, ca să nu te trezești în mare. Mi s-a părut că plânge copilul, dar în fiecare noapte-l aud plângând și când mă apropii e liniște totală, de parcă ar exista o înregistrare cu plânsetul lui și banda ar porni de una singură. Însă uneori n-aud nimic. (…) Nu te relaxează să te uiți la Lună? Pune ochiul la lunetă, privește-o acum, că mâine nu va mai fi aceeași, craterele alea cenușii, îmi vine s-o mănânc… sau s-o fumez! M-am uitat la Lună, dar în timpul ăsta mi-a venit în minte sunetul plânsetului, trupul meu a început să secrete, nerăbdător ca bebelușul să se oprească din plâns. Ce sfat mi-a dat asistenta socială cea tânără care a venit când a chemat-o panicată soacră-mea: „Dacă bebelușul plânge în așa hal, încât te scoate din minți și simți că ești aproape să-ți pierzi controlul, fugi. Lasă copilul cu altcineva și du-te într-un loc unde să-ți poți veni în fire și să-ți recapeți calmul. Iar dacă ești singură și n-ai cum să-l lași în grija cuiva, tot trebuie să pleci. Lași bebelușul într-un loc sigur și te îndepărtezi măcar câțiva metri. Trebuie să existe și-aici santiguadoras, țărăncile alea care, pentru o sumă de bani, îți scapă bărbatul de indigestie și țâncul de orăcăială.” Mi-ar fi plăcut să mă aflu pe Apolo, mă asculți? Sau în orice altă misiune în spațiu… mă urmărești? Pe Apolo, privind cum se îndepărtează Terra… Șșșșșt! Plânge! Unde auzi că plânge? Îți vorbesc despre Lună! Luna este ca voi, îi place să se ascundă – spune, iar eu mă gândesc cum îl legăn în brațe ore în șir, facem dansuri nesfârșite, de la extenuare la plâns, de la plâns la extenuare, mă gândesc că un copil e ca un animal sălbatic, că-ți ia inima cu el pentru totdeauna. Pe urmă se satură, strânge telescopul și-l duce în garaj, lângă celelalte unelte, lângă tractorul lui taică-său și barca cu vâsle. Țuțurașul, cum îi zic socrii mei, nu plângea, era așa liniște în camera lui, încât a trebuit să-l ating ca să mă conving că trăiește. Am revenit atunci în salonul cu ușa-vitrină, m-am îndreptat țintă spre imaginea mea reflectată în ea și, chiar înainte de a trece prin ea, am deschis-o. Bărbatul meu fuma din nou, deschisese al doilea pachet în timp ce ne insulta pe-amândouă, pe mine și Luna. L-am văzut învăluit în fum și m-a intimidat. Chestia cea mai agresivă pe care mi-a zis-o în șapte ani a fost „Caută-te la un doctor!” Eu îi spusesem în prima lună de relație „Vedea-te-aș mort”. (…) Ne-am dus să ne culcăm, fiecare în patul lui. Deja m-am obișnuit să dorm singură, de-a curmezișul, în casa asta care pe vremuri a fost un grajd pentru vite, cu toate acareturile necesare. Poți să faci o familie din orice, m-am gândit, în timp ce mi se închideau ochii.

Când soțul meu pleacă la drum, fiecare secundă de liniște vine la pachet cu o hoardă de demoni care îmi tropăie prin creier. Un șobolan țopăie pe tavanul transparent. Pare să se distreze, nebunul. Mă duc din minut în minut să văd dacă bebelușul respiră, îl ating, să văd dacă reacționează, îl dezvelesc, îi schimb poziția, pun lumina pe el, îl iau în brațe. Suntem încă în etapa morții subite. Pe urmă, mă potolesc, îmi fac un sendviș și mă uit la televizor. Însă îndată un ahhh, ahhh scos de o bufniță – un sunet de împerechere involuntar și erotic – mă îngrozește. Sting televizorul. Îmi imaginez animalele într-o orgie, un cerb, o șobolănoaică și un mistreț. Râd, însă imediat mă cuprinde spaima la gândul unei asemenea învălmășeli ciudate. Labe, aripi, cozi și solzi încolăciți într-o cursă a plăcerilor. Cum o fi ejaculând un mistreț? Aud din nou acel ahhh, ahhh, ca de sugrumare, ahhh, ahhh, ca o gargară răgușită de pisică ieșită din pliscul coroiat al bufniței. Prin peretele de sticlă din salon văd în fundul curții rulota. O fi blestemată casa asta ambulantă, că de mai multe ori ne-a lăsat baltă la drum. E ruginită, însă bărbatul meu susține că mai duce ceva kilometri și că am putea merge toți trei la mare. Eu mă tem să nu se răstoarne și să-mi omoare copilul. Să-l omorâm amândoi. Între două și patru dimineața e cel mai rău, apoi îmi trece și mă apuc să-mi pregătesc de mâncare. Dar între două și patru îmi vine s-o iau razna. Văd clanța apăsându-se singură. Mă văd mergând în pădure și lăsând căruciorul la baza dealului. Ahhh, ahhh, din fericire sună telefonul. Iubire, pe unde ești? Mai ai două sute optzeci de kilometri? Aaa, ai mâncat un meniu la McDonaldʼs? Și pe urmă ai pus benzină? OK, sună-mă la următoarea oprire. Te pup. Te pup. Apelurile de pe drum mă scot un pic din țicneala mea. Mă duc iarăși să văd dacă doarme copilul. Îi așez jucăriile în ordinea în care le-a primit. Scumpul meu soț s-o fi ducând la un hotel de rendez-vous-uri cu vreo angajată de la McDrive? Mă târăsc pe jos în patru labe. Am chef să răsfoiesc ceva. Biblioteca e plină de cărți necitite, pe care le-am cumpărat pentru sarcină. Brusc, nu mai sunt bună la pat, și el știe asta, îmi spun din senin. De aia o fi mergând pe la hoteluri ieftine, cu pereții scorojiți, cu chelnărițe inculte care-l călăresc mai bine decât mine. Mie-mi place să mă gândesc la sex, nu să-l și fac. Întotdeauna am fost bună la teorie și am eșuat la practică, de aia nu știu să conduc, dar știu pe dinafară regulile de circulație. Încerc să mă concentrez pe Virginia Woolf, un cadou de la bărbatul meu, dar îmi curge laptele. De ce doarme atât? De ce nu se trezește? Moartea unui copil e science-fiction. Merg să mă uit la el. Ies din casă, un Ferrari roșu trece în mare viteză. Mă opresc la poartă cu telefonul în mână. Se zice că undele pot să provoace cancer. Mâna mea e în stadiu terminal. O să mă sune din clipă-n clipă, mă sună la fiecare oprire. Melisa, tipa necăsătorită cu doi copii care locuiește alături, are fereastra deschisă și lumina aprinsă. Mi se pare că plânge sau geme. Își câștigă viața expunându-și curul, de undeva un bărbat îi scrie „Dumnezeule! ce dulce ești” și va plăti în plus ca să-i mai vadă vanga. De ce nu sună telefonul? Clientul vrea s-o lingă, ea se unge, tipul linge monitorul în apartamentul său central. (…) Merg ferindu-mă de urzici și cobor în pădure. La un moment dat, apare un cerb care mă fixează cu o privire brutală cum n-a mai făcut-o nimeni vreodată. Aș vrea să-l îmbrățișez, dac-aș putea.

[…]

Totul a avut două începuturi simultane: un vis nociv pentru unul, prezervativele găsite în torpedoul mașinii, topite de soarele acelei ultime veri infernale, pentru celălalt. Totul și-a urmat cursul cu predici, bănuieli și dovezi. Ne-am sfârtecat, ne-am înfipt ghearele ca într-o luptă de cocoși, în timp ce în aer se desfășurau exerciții cu avioane militare. Antrenându-se pentru un război care era deja pe sfârșite. Din când în când, unul dintre ele făcea un viraj periculos și-i vedeam aripa înfiptă în obrazul meu. Ieri am visat că te-am găsit în pat cu vecinul și când te gândești că eu nu-mi amintesc niciodată visele. Am plâns toată dimineața, spune el. Ca să vezi, și eu am găsit prezervative în torpedou, ce căutau acolo. Ție nu-ți place să ți-o tragi în mașină. Nu-mi răspunzi la întrebare. Păi nu m-ai întrebat nimic. Ți-am povestit visul. Vrei să zici că am visat doar așa, pur și simplu? Nu știu despre ce vecin vorbești. Ăla care a apărut la miezul nopții, ăla care trece în fiecare zi cu afurisita lui de motocicletă. Nu știu. Se spune că trebuie să negi totul, chiar și evidența. În cazul de față, neg că eu sunt eu. Ce-i cu el, ce vrea? Care el? Data viitoare cobor și-l iau la întrebări, să vedem ce vrea, că am bănuielile mele, cine n-ar avea. Bănuieli despre ce? Spune-mi pe șleau cine este. Nimeni, am răspuns de data aceasta. Însă îi simțeam privirea ca un cuțit la beregată de câte ori se apropia de mine. Nu mă lua de prost, bine? Iar eu am ținut-o cu nu și nu, însă părul lui negru mă otrăvise. Treabă clasică. Să pătrunzi desculță, goală, în pădure. O pădure doar a noastră, în care să ne afundăm. Dacă îmi spui, nu mă supăr, însă trebuie să știu. Dar ce să-i spun? Ce se poate spune? Că a intrat în mine cum intră șarpele în gura unui crocodil?, cum înghite șarpele, cum își înfundă în el, lent, dar ireversibil o pasăre? Și-a făcut loc cu toporișca. Asta să-i spun? Și, odată intrat, a auzit ecoul vocii mele. Și în trupul meu întunecat m-a ucis. Am impresia că și-a dat seama că ceva rău se întâmpla, fiindcă la o mișcare greșită s-a agățat de brațul meu și și-a înfipt unghiile. Mă doare, am spus, imitând tonul plângăcios al divelor. Spune-mi ce se întâmplă! Însă nimeni, niciodată, nu dorește adevărul. (…)

Casa era bine decorată, puteam să fiu mândră de mine, stegulețe de la mașinuțele pentru carting, masa încărcată de platouașe cu mâncare de sărbătoare, câte o amintire pentru fiecare invitat, omagiatul în capul mesei, în alb. Culori stridente, muzică, tot ceea ce se spune că trebuie să aibă o petrecere. Puiuțul meu a împlinit doi ani, dar în mintea mea continui să împing, e aproape afară, iese, i se vede căpșorul. Ca să sufle în lumânări, soțul meu mi s-a postat în spate și mai multe camere foto așteptau pregătite, acuma. Eram acolo pentru eternitatea fotografiei, imprimați, buni de atârnat pe perete. Apoi, copilul, spuneau, fiindcă acum nu mai e un bebeluș, a scuipat din gură tortul de banane și ciocolată și a fugit de lângă mine. Am alergat după el, l-am trântit, l-am sărutat, l-am mirosit, a scăpat din nou și copiii vecinilor s-au jucat de-a v-ați ascunselea, unu doi trei, am plecat după ei, cine nu e gata îl iau cu lopata, fiindcă aici jocurile nu se modernizează. Eu mi-am turnat o rămășită de vin din ziua anterioară, l-am agitat și m-am plimbat printre invitați, mândră, ca orice amfitrion. Celelalte mame mă aprobau, dintre dinți le atârnau firicele de banană, totul ieșea de minune. Am golit paharul așezată în hamac și mi-am turnat un altul, două degețele, nu mai mult, pe urmă încă unul și am închinat pentru mine, pentru aniversarea pe care am reușit s-o organizez. Și nu știu de ce mi-am fixat privirea asupra unei movilițe de pământ. La început, n-am înțeles. Am rămas cu ochii la ea așa cum ai privi imagini ale unor întâmplări petrecute cu milioane de ani în urmă, trecutul văzut din prezent. Pe urmă, a năvălit peste mine câinele și m-a înhățat. Acolo, dedesubt, zăcea bietul Bloodie. Acolo îl îngropasem împreună cu bărbatu-meu, de-abia târziu, pe la prânz, când avea deja ochii plini de muște. Așa că petrecuse toată noaptea împușcat și fără îngropăciune. Cu mațele împrăștiate. Atât de mort, încât nu apucase să mai scoată nici măcar un urlet. Și, în timp ce mă uitam la resturile lui, am auzit împușcătura1. Copiii treceau peste mormântul improvizat cântând și râzând, ținându-se de mână. Să fi fost asta, ori vinuțul rânced, sau gurile mânjite cu banană, dar imediat, cu o izbitură de ușă, m-am închis în dormitor. Să muriți cu toții! Așa cum obișnuia, mi-a bătut la ușă. Iubito, regino, grăsuțo, mami, frumusețe, mi chúcara2, spunea, nici nu mai știu câte nume aveam. Și eu – nimic. Ești bine? Și eu – nimic. Vino, că pleacă invitații, nu strica totul. Unde ai pus surprizele? Și eu – mori, iubitule!

1 Pentru cititorii acestui fragment: într-un acces de furie amestecată cu milă, ea împușcase într-o noapte câinele care se văita cu coloana ruptă.

2 Apelativ cu sensul de „sălbatică, nebună”, împrumutat după titlul unei telenovele chiliene de succes.

* Fragmentul prezentat în acest articol este din: Ariana Harwicz, Mori, iubitule! traducere de Liliana Pleșa Iacob, editura Vellant, București, 2019

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here