Seminţele poeziei*

0
79

(articol apărut în Luceafărul de dimineață nr. 1, 2018)

Emil Lungeanu

Ne bucură să scoatem în evidență faptul că un prozator valoros, Emil Lungeanu, a găsit demn de recenzat într-o notă pozitivă volumul bilingv de poezie al importantului poet grec contemporan Haris Vlavianόs – al doilea volum de poezie apărut sub egida Fitralit, la sfârșitul anului 2017. (Fitralit)

Nimic surprinzător să vezi pe frontispiciul celei mai prestigioase reviste literare elene aristotelicul titlu Ποιητική (Poetica), atunci când cel ce-i ţine destinele în mână este un analist al lirismului precum Haris Vlavianόs. Dar pentru poetul, eseistul şi traducătorul căruia literaturile italiană, engleză şi americană îşi datorează promovarea în patria lui Homer, poetica nu se limitează la „inspecţia tehnică“ pe care o ştim, ci capătă aspectul unui adevărat examen psihologic, definitoriu pentru orice autor fiind nu doar Un mod de a spune (1986), ci şi De ce scriu poezie (2015). Pe urmele lui G. K. Chesterton, el postulează existenţa unui tipar psihic individual aflat la baza procesului de creaţie artistică, artele poetice avându-şi, cu alte cuvinte, propriul cod genetic. Prin prisma acestui determinism trebuie înţeles şi genericul recentei ediţii bilingve I Architektonikí tou páthous / Arhitectura pasiunilor (Rawex Coms, 2017), apărută sub egida Filialei de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, în tălmăcirea Angelei Bratsou şi a lui Stavros Deligiorgis, iar testarea lui cu diverse substanţe de contrast face din volumul de faţă un adevărat atelier. Un asemenea turnesol poate fi, bunăoară, chiar limbajul erotic, aşa cum vedem în jocul lalopatic din Liebe: Poate că este modul / în care pipăi literele / în care faci pe η [ngr. i – n.n.] / să sune ca ε [ngr. e] / şi ρ [ngr. r] să pună frână limbii / de parcă ar ieşi lent / dintr-un sonet de Rilke. / Ai creat un idiolect, / unul al nostru,/ care să poată conţine, / să ne camufleze / dragostea. / Când îmi pronunţi numele, / toate notele lumii / devin una.“ Inspiraţia poetică, aşadar, ar trebui înţeleasă nu ca acţiune a stimulilor asupra intelectului, ci ca o predispoziţie reactivă a acestuia: „Cum, un peisaj familiar, unul ploios, / o anume scenografie, / se transformă într-un gând nou? / Cum, un sunet familiar / (de vâsle care au tăiat râul în două) / compune în gând o melodie străină ? //…// Tot ce se pierde / este salvat în noi / drept ceea ce este pierdut. // Crizantemele pe care le ţii în mâini / nu sunt crizantemele pe care în mâini le ţii. / Sunt praf. / Cuvinte care încearcă să interpreteze sensul / acestui gest premeditat“ (cf. Nichita „Să nu-l credeţi pe poet când plânge / Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui“ etc.). Prin efectul acestei schimbări a perspectivei, Muzele, odinioară rezidente în Beoţia pe înălţimile Helikonului („cel mai fertil“ munte al grecilor, după Pausanias), locuiesc acum cu „slujitorul şi mesagerul“ lor, cum se exprima megaritul Theognis („Mouson theraponta kai aggelon“, Poemele elegiace, 769), întocmai ca în alegoria lui Vermeer Pictorul în atelierul său sau Arta picturii. Să ne reamintim aici o clipă ilustra pânză, caz unic de autoportret cu spatele la privitor: aşezat la şevaletul său, flamandul pictând după model o tânără femeie în veşminte de culoarea cerului, care poartă o coroniţă de lauri, o trâmbiţă şi o carte, recuzită ce o identifică fără dubiu cu Clio, insuflătoarea istoriei şi a faimei, iar masca, tipăriturile şi partitura de pe masa de alături nu mai lasă îndoială că simbolistica tabloului se vrea aplicabilă artei în genere. Dar inovaţia-cheie o reprezintă draperia masivă, tapisată, din prim-plan, trasă la o parte ca la teatru, atrăgând atenţia că, iată, ceea ce se dezvăluie acolo nu este o banală scenă de atelier, ci însăşi taina naşterii artelor. Or, tocmai o atare autoscopie propune şi scriitorul elen pe calea Fragilei stăpâniri a cuvintelor (2013), când te introduce în propriul său atelier liric. Şi, la fel ca în cazul lui Vermeer, cea care-l inspiră adeseori este aceeaşi Clio (de altminteri, partenera ideală pentru un istoric de catedră universitară cum e Haris Vlavianόs), bunăoară în poeme precum Întreţinerea ghilotinei ori Bastonul supermenşului (i.e. superman-ului, traducere satirică a genitivului iperanthropou) sau volume ca Jurnalul secret al lui Hitler (2016), mai eficiente probabil, în lapidaritatea şi anecdotica lor, decât vagoanele de cărţi dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Ba, dacă ar fi să ducem paralela până la capăt, nu lipseşte nici chiar cortina, pe care cei doi traducători ai cărţii de faţă au meritul de a fi dat-o la o parte pentru cititorul român. Mai rămâne doar ca acesta să profite de ocazie pentru a trage cu ochiul şi a se întreba, vorba autorului: „Poţi suporta o astfel de recompensă? / Atâta generozitate?“

__________

Mulțumim pe această cale colegilor de la revista Luceafărul de dimineață pentru permisiunea de a publica acest articol.

______________

* Haris Vlavianόs, Architektonikí tou páthous / Arhitectura pasiunilor, traducere de Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis, volum bilingv – în limba greacă și limba română, Editura Rawex Coms, 2017 (apărut sub egida Fitralit).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here