Nu întâlnești adesea oameni care să te impresioneze de prima oară când îi vezi, căci eleganța, finețea și distincția sunt calități rare, pe care le ai sau nu le ai. Niciuna dintre aceste calități nu le poți învăța, ci te naști cu ele precum cu un dar divin. Așa am cunoscut-o, nu de multă vreme, pe doamna Profesor Mariana Băluță-Skultéty. Impresia, însă, a fost una durabilă.
Și m-am bucurat foarte mult – cu toate că era grav bolnavă – că domnia-sa a participat și la o serie de „Colocvii de Traduceri Literare”, dar și la „Colocviul cu dezbateri culturale” dedicat Plagiatului din luna iunie 2016. Atunci, a avut o contribuție importantă la discuție, arătând că în urmă cu peste 2500 de ani – într-o perioadă când textele circulau mai mult pe cale orală, erau preluate de recitatori și modificate după plac de către ei – a existat un poet care a ținut să-i fie menționată cu exactitate contribuția poetică. Este vorba deTheognis din Megara. Dorea el să se știe că el și nu altul simțise și gândise versurile. Era o luptă cu plagiatorii, care considerau cu de la sine putere că dacă ei transmit oral o poezie este ca și a lor. Numai că ei n-aveau conștința faptului că plagiază. Așa că uitau cu bună știință să numească autorul real al poemului și puneau fără niciun fel de remușcare propriul nume la sfârșit. Mai grav, modificau după plac versurile. Pentru toți cei care au asistat la dezbaterea noastră despre Plagiat (vezi întreaga dezbatere la: http://www.fitralit.ro/27-06-2016-video-colocviile-cu-dezbateri-culturale-01-plagiatul-o-lectie-de-etica-uitata/ ) o puteți vedea pe doamna Mariana Băluță-Skultéty luând cuvântul. A fost o adevărată revelație această conștientizare și asumare timpurie a identității artistice a unui scriitor.
Cu sprijinul soțului ei, domnul Skultéty Sándor, apreciatul nostru coleg de breaslă, a apărut și articolul pe această temă – în numărul din august 2016 al „Revistei de traduceri literarere” – în cadrul grupajului dedicat persoanei și personalității autorului sau ceea ce doamna Mariana Băluță-Skultéty numea „pecetea paternității literare” (vezi articolul: http://www.fitralit.ro/31-08-2016-sphragis-pecetea-paternitatii-literare/). Domnul profesor Radu Toma ‒ șeful Școlii doctorale francofone de științe sociale de la ”Universitatea din București” ‒ chiar mi-a cerut în mod expres articolul sus-menționat, pe care de atunci înainte l-a citat mereu, când era vorba despre paternitatea textelor literare.
Așa că am apreciat-o în mod deosebit nu numai ca om, ci și ca intelectual, ca traducător de literatură din greacă veche, dar și din latină, pe doamna Mariana Băluță-Skultéty. Și-mi închipui cât de mult trebuie să-i fi fost îndatorați studenții și studentele domniei-sale. Până în ultima clipă a condus doctorate cu seriozitate și profesionalism, cu entuziasmul care i se citea pe chip, atunci când vorbea despre această activitate. Nu făcea parte din acel tip de îndrumători super-ocupați, genul de oameni care-i făcea pe doctoranzi să considere că li se face un privilegiu din întâlnirea cu mentorul său întru studii aprofundate, ba chiar că-l deranjează, ci domnia-sa se preocupa intens de cei pe care-i păstorea nu numai cu înțelepciune și calm, ci și cu sensibilitate și generozitate. Căci doamna profesoară își dorea să lase în urma ei oameni ce puteau să-i continue pasiunea penru limba greacă veche.
Nu pot uita, cu toate că era foarte bolnavă, cu câteva luni în urmă purta discuții îndelungate la telefon, îngrijorată de un doctorand care are ezitări asupra continuării studiilor, sau a altuia, care întârzie cu referatul, și se sfătuia cu colegii de catedră cum poate să-l ajute mai bine. Se implica nu numai cu mintea, ci și cu sufletul. Căci își dorea ca doctoranzii ei să reușească. Vorbind de mai multe ori cu domnia-sa, am înțeles că această muncă spirituală, dar și căldura umană pusă în iubirea față de greaca veche și literații acelei perioade este ceea ce o ține în viață. Și iubirea soțului ei, un om de o mare finețe, la rândul lui, care tresare la frumusețea literaturii, ca și cum ar fi o ființă.
Nu pot uita, cu puține săptămâni înainte de trecerea ei în neființă – adesea nu mai putea să respire independent – am vizitat-o și tocmai o salutam, când o chintă de tuse o împiedicat-o să-mi vorbească și să-mi răspundă la salut numai pentru câteva secunde. Chiar în acele clipe grele, doamna Mariana Băluță-Skultéty nu și-a pierdut din delicatețe, cerându-și scuze că a tușit. Am rămas înlemnit. Cum putea cineva, care era atât de grav bolnav, să-și ceară scuze pentru boala ucigătoare, pe care o avea ?!? Doamna Mariana putea.
