Infinit-ezimal. Revista

0
455

Dintr-o idiosincrazie greu de explicat, nu particip la prezentări ale unor reviste literare. M-am cam săturat de apariția la o lună, două a câte unei astfel de publicații. Ca ciupercile după ploaie, mai ales că acum, primăvara, este plin sezon de ploi.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Revistele culturale sunt, oricum, prea multe pe piața românească, excesiv de multe sunt inițiativele unor oameni care se vor activiști culturali, dar cărora le lipsește organul pentru o astfel de întreprindere. Căci simpla dorință nu se însoțește mereu cu putința. Și cum avem năpasta unui proverb care spune că românul s-a născut poet, ne trezim în fața a milioane de cetățeni români cu veleități de literat – unii care-și descoperă chemarea după pensie, vorba ceea, când au timp liber berechet –, acum că există democrație. O democrație greșit înțeleasă, care se preface într-o inflație literaturoidă. O mare de oameni care dorește să-și defuleze sentimentele, să-și exprime angoasele, să-și trăiască suferința pe hârtie – și nu se gândesc că util ar fi să se ducă mai  degrabă la psiholog –, nu în discuții de cârciumă cu câțiva parteneri de băutură, ci sunt pe deasupra doritori să găsească un canal propice pentru presupusurile lor opusuri. Să devină cunoscuți. Și chiar ascultați. Așa că se revarsă cu o energie demnă de o cauză mai nobilă, precum valurile asupra malurilor primitoare, dar adesea n-au noroc și se-ngroapă în țărm și devin nisip înainte să fie băgați în seamă.

Alții întemeiază reviste de cultură ale lor și numai ale lor, care-i promovează în mod explicit și implicit pe ei înșiși, mici genii neînțelese, neapreciate la justa valoare, ca și micul grup de prietenari într-ale scrisului, creând încă un clan în literatura minoră printr-o muncă, ce-i drept, stăruitoare, cu siguranță obositoare, dar nu numai pentru ei, ci și pentru potențialii cititori din afara clanului poetico-literar al publicației.

M-am dus la una din ”Cafenelele literare” organizate la Club A – programul cultural al clubului este patronat întru manifestări de zeci de ani de către Paul Radu – de universitarul, criticul literar și poetul Ion Bogdan Lefter. Fusesem invitat de către universitarul George Volceanov, inițiatorul retraducerii integrale a operei lui Shakespeare. Așa că am mers la sigur, știind că este un lucru serios. Mai ales că m-a incitat George Volceanov, spunându-mi că revista conține și traduceri literare aparte.

Am fost impresionat de revistă – ca și toți participanții la manifestarea de la sfârșitul lunii aprilie – realizată cu un bun gust desăvârșit, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al graficii. Revista are un format de largă respirație, cum puține publicații din ziua de azi își mai îngăduie, dar și în contextul în care unele reviste fac un u-turn spre online, pierzând din bucuria, farmecul și parfumul hârtiei. În fruntea unui grup de tineri intelectuali, la fel de tânărul spiritus rector al apariției editoriale este universitarul Sebastian-Vlad Popa. Care în cuvintele sale avântate, aducând aminte de titlul revistei, nu a uitat să vorbească despre aspirația acestor numere, fiecare cu personalitatea și propria sa temă centrală supusă dezbaterii – numărul  ultim era dedicat  femininului. Chiar facerea revistei, am aflat, este uneori supusă hazardului, putând fi comparată cu o piesă de jazz, în care unele acorduri inspirate sunt preluate și de alte instrumente și, într-un fel de jam session, se naște conceptul, uneori chiar și editorialul. Totuși, în ciuda unui hazard al conceperii, până la urmă se adună – într-un târziu – articolele pentru o revistă foarte diversă, care ar contribuții de la antropologie, cultură, muzică, arte vizuale, traducere literară, poezie, critică literară și până la matematică. Sebastian-Vlad Popa, cu toate că la vârsta maturității, și-a păstrat adolescentinul entuziasm molipsitor pentru întreaga echipă, dar și un farmec aparte în a explica procesul de creație a unei reviste, care se vrea altceva și altcumva în spațiul cultural. O revistă care are și avantajul de a fi concepută în liniște, cu o periodicitate de două, trei ori pe an. Fără presiunea unui calendar fix. Apare revista, am spune, când vrea ea. Ceea ce este mai important în această întreprinderea a sa: a reușit să adune tinere și tineri de perspectivă, entuziaști la rândul lor, gata să participe la crearea unei reviste altfel – fără a se baza pe cârjele unor nume consacrate –, pentru a clădi ceva nu fundamentat pe faima unor condée, pe renume, adesea categorii discutabile, sau pe vizibilitate în spațiul public. El s-a înhămat să creeze ceva de la zero, dând totodată o șansă tinerilor intelectuali să se afirme. Astfel, revista își propune, implicit, să creeze o breșă în  carapacea senatorilor de drept, a acelora care dictează asupra ceea ce este valoare în cultură și literatură în special, propunând noi voci, care au ceva de spus în peisajul cultural.

Coperta revistei Infinitezima, numărul dedicat temei: „Femininul“
Coperta revistei „Infinitezimal“, numărul dedicat temei: „Femininul“

O nouă generație vine din urmă, iar mentorul și coordonatorul revistei vrea să le dea șansa unei voci. O șansă pe care tinerii colaboratori și-o asumă și lucrează la construcția unei publicații – din 2013 încoace – care este o bună alternativă pentru revistele literare pietrificate într-un stil vechi, fanat.

Această publicație de calitate creează un stil, începe încet-încet să aibă greutate – cu toate că spiritul nu cântărește – în peisajul cultural românesc. Chiar dacă apare rar, neavând acea continuitate pentru a fi mai limpede prezentă în peisajul publicistic românesc și este adesea nemenționată de alte publicații culturale, pentru că cea mai bună cenzură este cenzura tăcerii.

În ce privește preocupările revistei noastre, am salutat traducerea literară a două opusuri din literatura universală în limba română : este vorba de Electra de austriacul Hugo von Hoffmmansthal, un libret adaptat de către autor în 1903 după piesa sa cu titlul omonim pentru opera într-un act compusă de germanul Richard Strauss. Avem de a face cu o reinterpretare modernă a tragediei Electra a lui Sofocle, reinterpretarea clasicismului greci și latin devenind o obișnuință din epoca medievală târzie; era nevoie de personaje excepționale care să fie prezentate contemporaneității sau de mituri fundamentale ale civilizației europene, cărora creatorii moderni simțeau nevoia de a le conferi acea valență a contemporaneității și, astfel, să reietereze caracterul lor arhitipal peste milenii. Opera a fost  pusă pentru întâia oară în scenă în 1909 la Opera Semper din Dresda. Această creație a cuplului Hoffmansthal-Strauss este foarte jucată și în ziua de azi  și a reprezentat doar una din mai multe colaborări de succes ale celor doi. Traducerea inspirată a piesei i se datoreaza Annei Ciungu.

O a doua noutate în domeniul traducerii, oferită de revista Infinitezimal, este piesa Salomeea de Oscar Wilde, transpusă în limba română de către Simonei Gabriela Noapteș. Publicată pentru întâia oară în limba franceză, în 1891, piesa este tipărită în limba engleză trei ani mai târziu. Aceasta este prima versiune a traducerii din limba franceză în limba română, având în vedere că Andrei Bantaș a tradus textul în 1967 din limba engleză. Cum afirmă și traducătoarea: ”Infinitezimal a îndrăznit o traducere nouă, pentru plăcerea străbaterii prin incandescența textului franțuzesc al lui Oscar Wilde”.

Impresionant este că Richard Strauss este liantul acestei întreprinderi a revistei Intinitezimal, ca să spunem așa, gândul celor două traduceri.

Calitatea muzicală a textului francez al lui Oscar Wilde l-a făcut  pe Strauss – după ce a lucrat inițial pe un libret german – să compună muzica conform textului în limba franceză! Cu atât mai importantă devine această traducere pentru iubitorul de literatură și cultură în general. Desigur, este interesant și de știut istoria și chiar motivația acestei decizii a irlandezului Oscard Wilde de a se apleca asupra acestui subiect biblic din perspectiva limbii franceze (vezi un foarte interesant articol al lui Emily Eels în ”Cahiers victoriens et édouardiens la: https://cve.revues.org/2729?lang=en), ca și faptul că Lordul Chamberlain a interzis jucarea piesei la Londra, care era în pregătire, având-o ca actriță în rolul principal pe celebra Sarah Bernardt.

Mircea Roman – emoția privirii. O bucurie specială pentru mine a fost reîntâlnirea cu acest mare sculptor, și anume Mircea Roman, pe care l-am cunoscut în anul 2000 la Londra, pe vremea când alesese Albionul ca loc de creație și existență, la câțiva ani după ce primise un foarte important premiu în Japonia. (Reîntâlnirea care a fost precedată de amplasarea unor sculpturi ale sale la Librăria Cărturești Verona, din nefericire expunerea suferind de un amplasament neinspirat, nereușind să-i pună în valoare operele sale încălzite de lemn, sculpturale, sculptând chiar spațiul în care sunt expuse.)

Mircea Roman este un sculptor capabil ca dintr-o frântură de lemn să ne determine a plonja în abisuri de meditație asupra condiției umane din care nu știum dacă vom reveni sau vom urmări, în continuare, lemnele sale spiritualizate. Nimic in ceea ce face el nu este la întâmplare, cu toate că reia teme, uneori, figurile contorsionate de suferință, fără picioare, umblă, iar cele fără de mâini pot scrie. Lemnul care ajunge pe mâinile sale este transformat, căpătând o expresivitate ce te face să-ți pierzi noaptea somnul, purtat parcă de emoția privirii. Această emoție a privirii, cuprinsă în privirea sculpturilor – de fapt alcătuiri din lemn, pictate minimal – te pătrunde până în străfundul sufletului, fără posibilitatea de-a scăpa de ele. Dulcea sclavie a artei. La ani de zile după întâlnirea ochilor mei cu una dintre  sculpturile sale, așezate pe Tamisa – nu departe de Hammersmith Bridge, unde-și avea atelierul de creație –  tot o mai purtam în suflet, îmi vorbea la fel de puternic, fără cuvinte, doar cu privirea ațintită aidoma unei săbii care tăia priveliștea până la sfânge, iar apele care curgeau pe lângă ea, sorbind din mirosul lemnului proaspăt tăiat, din parfumul vopselei înroșind undele apei, la fel ca și peștii, care înotau pe lângă sculptură, fără să știe ce este, se simțeau ca acasă, așa că acea sculptură, așezată cu grijă pe un dreptunghi de lemn pe undele trecătoare ale Tamisei, toate știau de sculptura lui Mircea Roman, ocolind-o, dar minunându-se, odată cu noi, de personajul său, culcat pe un dreptunghiul jos, de lemn, care domina priveliștea printr-o putere interioară, care se revărsa asupra naturii și clădirii și oamenilor și obiectelor și bărcilor și vâslelor, ca și cum sculptura s-ar fi pus pe vâslit în lumea asta, fără mâini, vâslea dintr-o energie care-i înconjura trupul ca un nimb, mai bine decât încercații vâslași ai Albionului de odinioară pe veliere vitregite de bătaia vântului, decât condamnații la galere, cu trupurile dezgolite până la brâu, strălucind a sudoare muncită de-acum sute de ani, vâslea sculptura de lemn înroșit a lui Mircea Roman mai armonios decât peștii mari cu cozile vii, flexibile, sclipind în soarele care privea dintre nori. Incredibil, dar adevărat, vie era acea sculptură prinsă-n lemn în acea primăvară a anului 2000, umezită de undele Tamisei jucăușe și așteptam în orice clipă să se ridice și să-nceapă a merge spre mine, cu sângele de pe coapse curgându-i abundent, nefericită sculptură, suferindă, și stătea deodată drept, în picioare, se ridicase ca prin minune bucata de lemn spiritualizat, ca și cum ar fi căpătat deodată ființă, prinsese dorul verticalății, sfidând orice fel de greutăți, mândră în nefericirea ei. Și o așteptam în orice clipă să pășească pe ape.

Această prezentare necesită JavaScript.

p.s. Revista, cu trei sau patru apariții pe an, este susținută de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud și de Ministerul Culturii, iar numărul prezentat a fost realizat în parteneriat cu Institut Français Roumanie.

Lasă un răspuns