prezentare și traducere de Mariana Mangiulea Jatop
Ivan Stankov s-a născut la 30 noiembrie 1956 în satul Gomotarți, regiunea Vidin, Bulgaria. Din 1985, a îmbrățișat cariera universitară, pe care a încheiat-o strălucit, acum doi ani, ca profesor dr. habil. de literatură bulgară la Universitatea din Veliko-Târnovo. Trebuie menționat că a activat ca lector de limba și literatura bulgară la Universitatea din Craiova în perioada 1999–2003, iar între anii 2008 și 2012 la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București.
Ivan Stankov este o voce cu autoritate, inovatoare și în peisajul criticii literare bulgare, cele șapte volume ale sale consacrate unor scriitori bulgari și unor aspecte din evoluția literaturii bulgare a secolelor al XIX-lea și al XX-lea fiind extrem de apreciate. În paralel cu profesorul, criticul și istoricul literar Ivan Stankov, trebuie să-l amintim și pe talentatul și tenacele traducător Ivan Stankov, care contribuie, în mare măsură, la popularizarea culturii şi literaturii române în Bulgaria. În acest sens, stau mărturie reuşitele traduceri în bulgară ale romanelor lui Mircea Cărtărescu (volumele 1, 2 și 3 din Orbitor, Nostalgia, De ce iubim femeile?, Solenoid, Theodoros). Acestora li se adaugă Sunt o babă comunistă de Dan Lungu și Pelinul negru de Ioana Nicolae. Din anul 2014, odată cu apariția primului său volum Amintiri despre apă: re minor, putem vorbi și despre scriitorul Ivan Stankov. Un al doilea volum, intitulat Străzi și vapoare: sol minor, a fost publicat în 2017, iar în 2019 a apărut Nume sub zăpadă: sol major – toate fiind distinse cu prestigioase premii literare naționale. „Trilogia“ (căci astfel au fost gândite primele trei) a fost urmată de alte două volume de povestiri: O nuntă pe înserate (2020) – pentru care a primit Premiul național pentru literatură „Elias Canetti“ și recentul Pe două voci (2024), precum și de romanul O moarte târzie (2022). Amintiri despre apă: re minor, Editura Humanitas, 2018. Cartea Amintiri despre apă: re minor – în traducerea noastră și din care vă prezentăm fragmentele de mai sus – alcătuită din douăsprezece povestiri, este despre înflorirea, decăderea și moartea unui sat aflat pe malul Dunării, în extremitatea nord-vestică a Bulgariei, pe parcursul mai multor decenii, înainte și după anul 1989, în anii socialismului și după reinstaurarea regimului democratic. Este satul natal al scriitorului, satul părinților, al prietenilor săi. Povestirile sunt, pe de o parte, independente, rupte una de cealaltă, iar, pe de altă parte, se întrepătrund, se completează. Devin douăsprezece capitole ale unei mari povești țesute din viață și moarte cu fir de apă. Autorul însuși afirma că Dunărea este personajul principal în carte. Apa este omniprezentă, și nu doar cea a fluviului; apa vine din toate părțile, din adâncuri, din fântâni și de sus, din ceruri. Ea devine păstrătoarea amintirilor acelui colț de țară. Povestirile poartă nume de elemente primare (lapte, pâine, apă, ploaie, secetă, pietre, mal etc.) și astfel, încă din titlu, cititorul pătrunde în lumea esențelor, a lucrurilor de la începuturi, dar și a celor veșnice, a tradițiilor și a miturilor. Ivan Stankov scrie cu iubire și durere, cu o sensibilitate rafinată, cu pasiunea de a portretiza, cu eleganță verbală, cu o deosebită plasticitate și atenție pentru detaliu, cu dorința de a transforma cuvântul în culoare, în miros, în muzică. Prezentăm câteva fragmente grăitoare în acest sens.
*
Sora mea e micuță și de asta i se pare că străbunica e foarte mare, uriașă. Chiar și când stă pe scăunelul ăla mic ea seamănă cu o tufă de cimișir, răsărită în fața cuhniei, așa cum e îmbrăcată cu toate cămășile pe ea, ilicele, fustele și șorțurile. Un con de pânze și cute, încovoiat la vârf și sprijinit cu bărbia în baston. Uneori, stă așa cu orele și privește undeva înăuntru. Nu departe de ea, e întins pe jos preșul pe care se joacă surioara mea. Preșul nu-i de lână, ci e țesut din cârpe de bumbac, pestriț și moale la atingere. Anușka are două păpuși. Una adevărată, cu corpul, picioarele și mâinile din cauciuc, îmbrăcată cu o rochiță în carouri roz și albastre. Păpușa asta e tare cuminte, de cum o pui să se culce, pleoapele i se închid imediat peste ochii albaștri și adoarme. Cealaltă e făcută din cel mai banal știulete. Are părul blond până la genunchi, iar rochia din carouri galben-roșii în relief cade până la pământ. Anușka știe că păpușa e din porumb, dar tot îi place și o studiază îndelung și concentrat. Își plimbă degetul de-a lungul șirurilor drepte și, agale, parcă ar număra, dă din căpșor la fiecare bob. Se uită cum degetul ei alunecă pe umerii boabelor, fixează cu privirea linia de un roșu închis dintre rânduri și vede cum totul începe să crească. Liniile dintre boabe se crapă, apar prăpăstii adânci. Abia mai respiră, reușește cu greu să sară de la un bob la altul și se sprijină de adâncitura galbenă din vârf. În sus, spre păr, e și mai greu, acolo boabele devin mai mari, chiar și degetul întâmpină rezistență din partea lor, crăpăturile sunt și mai întinse și adânci, hăuri fără fund, fata își ia avânt, săritura durează prea mult, aerul îi șuieră pe la urechi, nu cumva să se uite în jos. La aterizare, alunecă, dar reușește să se apuce cu unghiile de spatele rotunjit al celui din urmă bob și, cu puținele puteri rămase, se cațără pe părul uscat și despletit.
Când se mai liniștește după aceste salturi periculoase, Anușka pune cele două păpuși una lângă alta – cea adevărată pe spate, cu ochii închiși, cea din porumb pe burtă, învelind-o cu grijă în părul lung și blond ca să adoarmă. Apoi începe să-și plimbe privirea pe dungile colorate ale preșului. Îi place mult să hoinărească pe-acolo. Până acum, n-a fost la oraș, e departe, dar – tot ascultând ce povestesc oamenii mari, că acolo se găsesc și pâine, și câte și mai câte – și-a inventat propriul ei oraș aici, pe preș. Străzile sunt de tot felul, drepte și largi sau înguste, încâlcite, unele lungi, altele foarte scurte. Și, lucrul cel mai important – colorate. Oare cum ar fi să le vadă în realitate așa albastre, roșii, portocalii, să se plimbe pe ele ca aici, pe dungile orașului ei! Și casele vor fi de diferite culori, mari ca niște palate, ea va merge cu spatele la soarele uriaș care apune, el se va lovi în ferestre, în geamurile ușilor din lemn masiv de la intrare, se va sparge în mii de luciri multicolore, care se vor topi repede în aerul portocaliu, iar pașii ei vor răsuna pe trotuarele de sticlă. Orașul va fi frumos și gol, într-una dintre intersecții Anușka o să vadă un gard înalt din sulițe negre, o poartă grea cu mâner enorm și o fereastră, singura din oraș puternic luminată din interior. La fereastră, va zâmbi mama, în spatele ei – bunicii, înapoia lor – străbunicii, iar tata va fi pe apă cu vaporul. Toți vor ține în mână câte о pâinișoară, ca aceea pe care cineva a adus-o de la oraș de Paște. (…)
Se așază pe pat, își pune strachina în poală și se apucă să fărâmițeze bucata de mămăligă. Anușka trage cu ochiul nerabdătoare și curioasă, vrea să vadă cum bucățelele țopăie îmbietor în laptele din vas. Îi place mai mult mămăliga decât pâinea. Pâinea se înmoaie, se îmbibă și se lasă la fund, pe când mămăliga se joacă, se împotrivește caraghios, bucățile se țin cu greutate la suprafață, se răsucesc leneșe de pe-o parte pe alta, stau țepene deasupra laptelui și rămân galbene până la capăt. Anușka atinge cu degețelul o bucată, care se ițea mai semeață decât celelalte, o apasă să se scufunde, dar, curând, laptele o ridică la loc. Fetița râde și râsul ei sună ca un clopoțel, apoi își linge vajnic vârful arătătorului. Se gândește cum Buna, spre deosebire de mama, nu o ceartă pentru lucruri mărunte, cum ar fi spălatul pe mâini, dar gustul laptelui acoperă iute aceste gânduri, făcându-le uitate. Deși laptele nu e cald și nici dulce, ea începe să-l simtă mai întâi în cerul gurii blând, ca apoi să-i inunde gâtul și să se urce spre nas. Sora mea simte cum acolo miresmele se despart, cum se desfac în iarbă și soare, în troscot și frunze proaspete de salcâm. Se-nfioară de plăcere. Papara e gata, strachina e mai plină decât fusese și ochișorii Anușkăi strălucesc de bucurie. Sprijinindu-se în ambele mânuțe pe genunchii Bunei, își ridică spre ea căpșorul, mijește ochii și deschide gurița în fața lingurii mari din aluminiu. (…)
În momentul în care vânzătoarea ridica geamul de la ghișeu, mirosul pâinii calde se năpustea afară spre umerii celor de la coadă, le umplea zdravăn nările, le pătrundea în plămâni, în alveole, o lua la goană prin vene, purtat de sângele acrișor, iar odată ajuns la încâlceala de neuroni, axoni, dendrite și sinapse, transforma emisferele cerebrale în două pâini lipite una de alta. Oamenii își umpleau gențile și plecau. Împreună cu ei, pe ulițe o pornea și răsuflarea caldă gălbuie, care se răspândea tot mai mult, acoperind întregul sat ca un capac.
În aroma pâinii se împleteau ițe sălbatice, venite de foarte departe. Mirosul acesta aducea cu sine povestea grâului, a aratului și a secerișului, pe cea a tractoriștilor nedormiți, a foametei, povestea nunții și a înmormântării, a adunărilor sătești și a petrecerilor în cinstea tinerilor care plecau în armată. (…)
După miros se simțea că vine vara. Țărâna, iarba, pomii, casele, oamenii din sat începeau să miroasă a fruct pârguit. Încă de la primele ore ale dimineții, aerul se încălzea, căpăta substanță; pe la prânz, se dezlipea de sol, stătea oarecum în cumpănă, suspendat, și, puțin după aceea, o pornea în sus, pâlpâind ca jarul deasupra holdelor. Dinspre Dunăre, venea miros de apă – memoria întunecată a îndelungatei călătorii prin munți și prin marile orașe îndepărtate. În sat, râul ajungea obosit, asta se vedea cel mai bine pe timpul verii. Își pierdea tot interesul primăvăratic față de ce era pe mal. Pe nisip, zăceau în dezordine, în poziții nefirești, crengi, trunchiuri de copac, bușteni aduși cine știe de unde, dar lăsați acum în voia sorții. Pe mal, se rostogoleau cojile cornute ale ciulinilor-de-apă, printre care se amestecau plicuri mici de șampon aruncate de marinari. De căldură, apa se împuțina, dar, deși își strângea trupul tot mai departe de malul înalt, era tot mai voluptoasă. Fâșia de nisip creștea, pietricelele dogoreau, firicele fine de nisip intrau obraznic în spațiul gol dintre degetele picioarelor, de acolo arșița inunda tot pământul, iar dorința de a te lăsa pradă apei devenea irepresibilă.
Se zicea în sat că acești trei kilometri de râu, care se întindeau la picioarele satului, își au propria lor stăpână subacvatică. Nu fusese văzută de nimeni, chiar dacă babele o descriau în detaliu. Îi spuneau Mărul roșu, trăia sub geamandura luminoasă dinspre malul românesc. Pe vârful geamandurii, era o lampă roșie, noaptea lumina la intervale egale și avertiza că aici, undeva, e poarta spre împărăția domniței.
Vara, Mărul roșu cerea satului câte o jertfă, de obicei pe la Sf. Petru, când era și sărbătoarea hramului. Nu lua niciodată bătrâni, iar copii – extrem de rar. Îi prefera pe cei în putere, sănătoși, tineri. Aștepta ca aceștia să coboare pe mal, după o zi de muncă la seceriș, îi atrăgea în apa încă rece, iar ei – plini de sudoare, obosiți, neștiutori, se duceau. La început, auzeau și strigătele de pe mal. Apoi, totul devenea îndepărtat, inutil și fără sens. Se mai întâmpla ca satul să scape cu o altă ofrandă: o vacă, o oaie sau vreun inel de aur.
Când era secetă, râul se retrăgea mai înăuntru, rar se întorcea ca să ia ceva ce uitase și o pornea din nou spre nord.
Chiar lângă apă, rămânea un firicel jilav, ca un teritoriu cedat după război. Nisipul de pe fundul râului era de bună calitate, oamenii din sat îl foloseau la construcția caselor. Uneori, în perioada viiturilor de primăvară, aproape de mal, în apă se acosta o dragă, care zile și nopți la rând scotea nisip. Vara, când apa se retrăgea, pe locul dragei rămâneau niște gropi uriașe de doi metri adâncime, în care se formau adevărate lacuri. Apa lor se limpezea într-o zi, devenea cristalină și rece ca gheața. La marginea fundăturilor, unde era puțin adânc, se vedea cum, din câteva cuibușoare, apa izvora de sub pământ. Firicele de nisip își luau zborul din interior ca vestitoare ale unei alte lumi, se ridicau lent, nesigur și cădeau înapoi în cuib, formând mici cratere de nisip. În partea de jos, își făcea drum un pârâiaș, prin care apa rece și curată se vărsa în Dunăre. De la gura izvorului își potoleau setea copiii din sat, pescarii și femeile, venite să spele cergi și lână. (…)
Țăranii înlemniseră, nimeni nu făcea nici cea mai mică mișcare. Muzicanții își țineau la gură instrumentele și nu mai respirau. Primul care-și reveni și trase aer în piept fu Minelai, clarinetul său îl urmă. Un sunet necunoscut porni pe tub, se învârti neîmblânzit printre clape, se strecură cu un țiuit prin muștiuc și buzele muzicantului, căruia îi despică corzile vocale din străfundul gâtului, ca apoi să se înfigă în dezordinea alveolară a plămânilor. Nu el cânta la clarinet, ci clarinetul cânta la el, corpul lui se supunea unei voințe străine, mai puternică de mii de ori decât el, pieptul i se spărgea scoțând tonuri după tonuri, care simultan intrau și rezonau în fragilele cavități sferice, unele nici nu rezistau, se spărgeau și se transformau în mici virgule sângerânde atârnate la capetele capilarelor. Asta nu era melodie, nu avea secvența de tonuri, semitonuri și pauze, totul suna laolaltă și de-a-ndoaselea. Nici trompeta, nici cornul nu puteau fi recunoscute. Basul îl umflă atât de tare pe omul de serviciu al școlii, că săracul Sian nu se mai putu ține pe picioare, genunchii i se înmuiaseră, dar tocmai instrumentul, care-l cuprinsese de peste tot, îl sprijinea zdravăn în rădăcinile sale de alamă, așa că Sian nu avea cum să cadă, și dacă leșina. Muzica era neumană, aerul se îngreună, sunetul nu se ducea nicăieri, dar venea din toate părțile. Tamburul însă, chiar și invers, conducea fanfara cu același ritm, înfundat, ucigător, implacabil. Satul se chirci într-un spasm gigantic, apoi se destinse, oamenii o porniră din loc cu mișcări nervoase, convulsionate și, cum nu-și mai puteau suporta părul de pe cap, începură să și-l smulgă, își trosneau degetele, coatele și genunchii, mușchii lor căutau să se elibereze, așa că sătenii își rupeau hainele de pe ei, li se vedea deja pielea. Văzduhul de culoarea mandarinei răscoapte fierbea în jur, dens, încins. Lipsit de oglinda sa acvativă, soarele atârna deasupra orizontului ca un opt tăiat pe mijloc. Morții și viii cădeau și se ridicau laolaltă, strigau și plângeau, ba înălțau brațele spre cer, ba se loveau cu pumnii în coapse. Hoții de buzunare scotoceau prin hainele aruncate peste tot, groparii ridicau înnebuniți gălețile cu vin, păcătoșii se rostogoleau în nisip și-n noroi, perechi sau în grup, pe trupurile lor săreau broaște, se târau șerpi sătui, gemetele și lacrimile se contopeau, mirosul de vin se amesteca cu fumul de tămâie și izul de spermă și peste toți și peste tot răsuna un zgomot insuportabil de scrâșnit din dinți.
Mama lui Marian își îmbrățișa băiatul, îl săruta, îi curăța părul de ierburile împleticite în el, îl întreba dacă îi e foame, iar, când se puse jos pe nisip, îi luă în poală, îi dădu să sugă și îi promise că acum ea o să fie cea care-l învață să înoate. Mama Anușkăi, parcă uitase să vorbească, repeta întruna doar „de ce, mamă, de ce“, apoi o puse pe fată să se aplece, îi băgă degetele în gură ca să verse toate pastilele cu care se otrăvise. Mai erau niște bărbați care vomau, dar de la vin, alții își băteau nevestele și-și ocărau zilele, moșii le ciupeau pe fete fără să se ascundă de babele lor, femeile se puneau pe vine și își slobozeau pișatul fără jenă, se zvârcoleau, se rostogoleau în mocirlă și nisip. Sâni înfierbântați se legănau prin aer, organe bărbătești în erecție ba se întrezăreau, ba se ascundeau. Gemete orgasmice de voluptate ieșeau din adâncul ființelor, desfătarea și durerea se împleteau ca șerpii, de parcă viața și moartea cântau cu același glas. Profesorul de istorie privea neputincios corpurile transpirate și înfierbântate al soției sale și al hoțului Vitan, își mușca pumnul de la o mână, și cu cealaltă îi acoperea ochii lui Păianjenu, să nu se uite. (…)
Pe atunci, lucrurile cele mai importante care aveau loc pe lume erau anotimpurile. Le țin minte foarte bine, pentru că le urmăream îndelung și pe tăcute pe fereastră, și asta cu mult înainte de a începe să descopăr satul. Fereastra dă spre grădină, spre locul unde e un nuc uriaș, care adăpostește sub coroana sa fântâna cea adâncă, cea care duce în centrul pământului. Dincolo de nuc, casele se înșiră pe deal spre biserică, iar sus, deasupra acoperișurilor, pe cer, se desenează cupola acesteia. De-a lungul întregii zile, își schimbă culoarea. Dimineața, când soarele e roșu-portocaliu, ea pare o portocală tăiată pe jumătate, dar odată cu apropierea prânzului devine de un galben lămâios. După-amiaza târziu, când soarele trece de partea cealaltă, cupola capătă o culoare cenușie, iar, cu apropierea întunericului, seamănă tot mai mult cu o țeastă în care stă înfiptă adânc spada unui cavaler. Către biserică are loc și prima mea călătorie spre miazăzi. Aici, în sat, totul se întâmplă la sud, la nord e doar Dunărea, ca un capăt al lumii.
Sunt bolnav și bunica mă duce la biserică, să-mi citească popa, înainte de a merge la doctor, la dispensarul din sat. Peste umărul ei văd glodul de pe drum. Bunica miroase a sare, a luat cu ea mirosul de acasă și asta mă liniștește. Poartă o jachetă dintr-un material moale, îl simt cu buzele. Chiar sub ochii mei se ivesc pătratele mari, albe și albastre ale hainei, deasupra lor se unduiesc pârâiașele apărute după ploaie și, din loc în loc, pe fundul acestora, lucesc pietricele gălbui ca dinții unui moșneag. Trecem de fântână, dar de la legănatul ăsta simt că mi se ridică dinspre stomac ceva acru și scârbos și vomit pe umărul bunicii. Voma iese din mine, fără să o pot opri, și pleoscăie pe drum. Are culoarea ceaiului de tei de azi-dimineață. Bunica îmi șterge gura cu mâna și iuțește pasul. În biserică, e tare ciudat. Într-un semiîntuneric, se ascund niște bărbați bărboși chinuiți, un cap de om stă pe o tavă la fel cu a noastră, iar o gloată de oameni, bărbați și femei pe jumătate dezbrăcați, sunt amenințați și împinși spre un râu de sânge de niște draci gri cu furci ascuțite în mâini. Simt miros de tămâie, popa îmi acoperă capul cu patrafirul, glasul lui, la început înfundat, se ridică spre mine dinspre podea, vine din toate părțile și nu am unde fugi. Cineva din mine țipă de frică, în timp ce eu vărs din nou.
La dispensar, mirosul e înțepător, de spirt, combinat cu izul galben-maroniu al tincturii de iod. Aerul e dens, iar în raza de soare, lată cât fereastra, stau suspendate, neclintite, firicele albe de tifon. Nu văd niciun chip, nicio mișcare. În colț – un dulap bizar, numai din sticlă, cu tot felul de sticluțe pe etajere. Pe un reșou încins ca o rană deschisă e o oală de un luciu tăios în care stau seringi, ace, foarfeci, clești și alte instrumente de tortură. Apa bolborosește, nu fierbe încă, se chinuie, o doare ceva cumplit pe dinăuntru, apoi se ridică la suprafață o mormăială care crește dureros într-un hârâit. Deasupra oalei, apare un halat alb, care se pune în mișcare, după aceea simt răceala neomenească a spirtului pe piele, deasupra cotului înțepătura, care într-o clipită șterge frigul, înlocuindu-l cu dogoare, durerea găsește repede osul și se scurge fără șovăieli în sus și în jos pe braț. Întreaga încăpere, cu oala și cu halatul alb, cu dulapul și sticluțele din el – toate sunt la locul lor, dar alungite și îngustate în ceața umedă, care le acoperă. Vreau acasă!
