A Cheng, Regele copacilor

0
22

A Cheng este considerat drept unul dintre cei mai de seamă scriitori aparținând curentului literar al Căutării Rădăcinilor, de la mijlocul anilor ‘80 – perioadă de deschidere culturală, în care literatura se eliberează de sub influența ideologiei.

traducere și prezentare de Luminița Bălan
traducere și prezentare de Luminița Bălan

Pe numele său complet Zhong Acheng, autorul s-a născut în 1949, la Beijing, într-o familie de intelectuali care i-au oferit o educație aleasă. Înainte de a fi terminat liceul, a izbucnit Revoluția Culturală și a fost trimis, alături de alți tineri, la muncă în provincia Shanxi, apoi în Mongolia Interioară și, în cele din urmă, în sud, în provincia Yunnan, pentru a-și reforma gândirea și a cunoaște viața adevărată.

În anul 1979, a revenit la Beijing, unde și-a continuat studiile și a lucrat împreună cu tatăl său, Zhong Dianfei, reputat scenarist și critic de film. Alături de acesta, a continuat să se instruiască, să citească din literatura clasică chineză și, de asemenea, să se familiarizeze cu operele marilor scriitori străini.

Inspirat din propria sa experiență, ca tânăr intelectual trimis la țară în anii revoluției, A Cheng debutează în anul 1984, prin publicarea nuvelei Regele șahului, în Revista literară din Shanghai, anunțând astfel apariția unei voci aparte în lumea literară chineză. În anul următor, publică încă două nuvele – Regele copacilor și Regele copiilor –, care-l impun ca scriitor matur, reprezentant al noii conștiințe artistice, într-o perioadă de mari schimbări în societate.

A Cheng este un artist complex, remarcându-se și ca pictor, poet, scenarist de succes. În 1979, alături de alți artiști, fondează Grupul „Stelele”, care deschide drumul artei avangardiste în China, promovând spiritul de frondă și militând pentru respingerea modelelor artei revoluționare, care dominaseră perioada precedentă.

Este autorul a numeroase nuvele, traduse în peste douăzeci de limbi. Pentru întreaga sa creație literară, a primit Premiul Lu Xun, iar opera sa Jurnalul venețian a fost răsplătită cu mai multe premii internaționale (1992: Premiul Internațional Nonino – Italia; 1995: Premiul pentru cea mai bună creație literară – Taiwan). Nuvelele sale au stat la baza realizării unor filme de succes, cum ar fi, de pildă, filmul Regele copiilor, în regia lui Chen Kaige, proiectat la Festivalul de la Cannes, din 1988. A Cheng realizează și o serie de volume de eseuri și scenarii de film.

În anul 1987, A Cheng decide să plece în Statele Unite, însă revine în China în anul 2000.

Volumul Cei trei regi cuprinde trei nuvele (Regele șahului, Regele copacilor și Regele copiilor) ce relatează episoade tulburătoare, încărcate de emoție și imagini de o mare plasticitate. Nuvelele pornesc de la întâmplări obișnuite, dar, exact ca în stilul vechilor povestiri chinezești, neobișnuitul se ivește intempestiv, se trece în insolit, proza căpătând accente de realism magic. Personajele, prinse în mrejele evenimentelor, se străduiesc să se adapteze într-o lume alienată, uneori marcată de absurd și mentalități rigide, caută soluții ale supraviețuirii.

Spre deosebire de scriitorii avangardei chineze, care adeseori au adoptat violența ca formă estetică de manifestare, A Cheng este preocupat mai degrabă de recuperarea tradiției culturale, a sinelui și, nu în ultimul rând, a umanității. Personalitatea sa complexă îi îndreaptă interesul spre deslușirea filosofiei vieții, de multe ori într-o perspectivă daoistă, a consonanței perfecte dintre om și natură.

Fiind un intelectual rafinat, de mare erudiție, scriitorul dezvăluie în paginile acestui volum preocuparea generației sale de a investiga vremurile trecute și a reface legătura cu trecutul, cu valorile culturale marcate de specificitatea spiritului chinez, atât de blamate pe parcursul Revoluției Culturale. Aceasta se dovedește a fi singura cale de supraviețuire într-o lume frământată de evenimente, schimbări de mentalitate și răsturnare a scării valorilor.

Nuvelele sunt adevărate parabole ce au în centrul lor personaje care, în situații de criză, dramatice, se ridică deasupra realului cu o forță ce izvorăște dintr-o filozofie a vieții specifică. Sursa daoistă, ce mizează pe valorificarea potențialului natural, pe înscrierea în cursul firesc al universului, se adaugă credinței confucianiste în natura bună a omului, o natură perfectibilă prin cultură și însușire a modelelor exemplare, alcătuind astfel tocmai esența spiritualității chineze. Fiecare dintre protagoniștii celor trei nuvele reprezintă o dovadă certă a faptului că întoarcerea la rădăcini, revalorificarea filonului cultural autentic reprezintă calea supraviețuirii.

A Cheng. Cei trei regi, Editura Humanitas Fiction, 2018, colecția „Raftul Denisei“, Traducere şi note de Florentina Vişan şi Luminiţa Bălan
A Cheng. Cei trei regi, Editura Humanitas Fiction, 2018, colecția „Raftul Denisei“, Traducere şi note de Florentina Vişan şi Luminiţa Bălan

În toate cele trei nuvele, omul este cel mai important, el hotărăște cursul destinului său spiritual, iar natura sa bună îl salvează, îl face să se opună distrugerii acestei comori originare.

A Cheng se situează în fruntea noului val de scriitori moderni postmaoiști, ca artist preocupat de marile probleme ale vieții și de noul statut al creației, care se raportează cu subtilitate și rafinament la traumele istoriei și, ca stil, refuză experimentele formale și caută autenticitatea și simplitatea în propria tradiție.

El moștenește din tradiția literară chineză arta povestirii, căci urmează un fir narativ lin, atent construit, într-un stil limpede, de o frumusețe frustă, adăugând elemente culturale, simboluri, concepte ce țin de gândirea clasică. Nu lipsesc nici umorul și ironia, autorul sporind astfel farmecul scriiturii care-l captivează pe cititor încă de la primele pagini.

 

 

Soarele continua să ardă nemilos. Pe munte, plutea un val de arșiță teribilă, iar ierburile răspândeau un iz iute. Când au ajuns la jumătatea muntelui, secretarul s-a oprit și a strigat către echipa de jos:

― Toată lumea la muncă! Toată lumea la muncă!

I-am privit. Păreau că toți stau la poalele soarelui și privesc în sus către noi. Auzind strigătul secretarului, s-au pus în mișcare.

N-am mai mers mult și l-am zărit pe Regele copacilor. Frunzele îi atârnau puțin, copleșite de soarele dogoritor. Tremurau ușor, lăsând razele să pătrundă strălucitoare printre ele. Păsările veneau plutind de departe, iar când se afundau în coroana copacului, ca niște săgeți, li se pierdea urma. Nu trecea mult timp și ieșeau la iveală, se adunau din nou într-un stol care se rotea în jurul copacului, iar țipătul lor parcă se lăsa învăluit de lumina soarelui. Era un țipăt sec și abrupt. O umbră amplă se așternea pe pământul liniștit, stârnind o blândă adiere. Copacul însuși devenise o lume în sine. Valul de căldură parcă se îndepărta, neîndrăznind să se apropie de el. Deodată, șeful de echipă a ezitat și la fel s-a întâmplat și cu secretarul. Noi am trecut pe lângă ei și ne-am continuat drumul. Abia când ne-am apropiat mai mult am deslușit că la poalele copacului uriaș răsărise trupul firav al unui om. Acesta și-a înălțat ușurel capul și atunci am tresărit: era Xiao Geda. Nu s-a ridicat, ci a rămas mai departe cu coatele sprijinite pe genunchi. Își pironise ochii asupra noastră, iar chipul îi era atât de crispat.

― Nene Xiao, ai urcat și dumneata pe munte? l-a întrebat într-o doară Li Li, privind către copac. – Nene Xiao, a continuat el, ia spune, de unde să-ncepem să tăiem copacul ăsta?

Xiao Geda amuțise și doar îl țintuia cu privirea. Gura îi era strânsă, asemeni unui firicel aproape invizibil. Li Li ne-a făcut semn să ne tragem aproape.

― Veniți!

Ne-am învârtit în jurul lui Xiao Geda, ne-am dus de partea cealaltă a copacului, l-am măsurat din priviri și am ridicat topoarele. Brusc, Xiao Geda a rostit cu o voce străină și înfundată:

― Copii, nu acolo să tăiați!

Li Li a întors capul, l-a privit și, lăsând jos toporul, l-a întrebat:

― Unde zici dumneata să tăiem?

Xiao Geda continua să stea jos nemișcat. A ridicat încet mâna stângă și și-a lovit ușurel brațul drept:

― Aici!

Li Li nu pricepea ce vrea să spună, așa că și-a plecat înainte capul, ca să vadă mai bine. Xiao Geda și-a întins brațele, s-a ridicat în picioare și apoi a arătat cu mâna dreaptă spre piept:

― Și aici se poate!

Pe dată ne-am dumirit ce se întâmpla, de fapt. Li Li a pălit și chiar eu însumi am simțit cum îmi tresaltă inima. Înmărmurisem cu toții și, sub bătaia razelor de soare, mi se părea că e și mai cald. Li Li a deschis gura, dar n-a izbutit să rostească nici o vorbă. Apoi, s-a mai liniștit, a înghițit în sec și a continuat:

― Nene Xiao, nu-i timp de glumă!

― Nici mie nu-mi arde de glumă, a spus Xiao Geda și și-a lăsat brațul drept să cadă.

― Până la urmă, unde zici să tăiem?

― Copii, v-am mai spus: aici! a repetat Xiao Geda, arătând din nou cu mâna dreaptă către piept.

Li Li deja se cam enervase. S-a gândit ce s-a gândit și a spus calm:

― Copacul acesta nu poate fi tăiat?

Xiao Geda, cu mâna tot la piept, a spus cu voce domoală:

― Aici să tăiați!

Li Li era furios peste măsură.

― Copacul ăsta trebuie doborât! a spus el cu iritare în glas. Ocupă atâta loc! Tot spațiul de aici poate fi folosit pentru a sădi copaci cu rost.

― Da’ copacul ăsta n-are niciun rost? a întrebat Xiao Geda.

― Sigur că n-are, a spus Li Li. La ce e bun? Pentru lemne de foc? Să faci din el mese și scaune? Case? Nici cine știe ce valoare materială nu prea are.

― Eu văd că are, a spus Xiao Geda. Eu sunt un om necioplit și nu mi-e cu putință să spun ce rost are. Tot ce știu este că nu i-a fost ușor să crească așa mare. Dacă ar fi un copilaș, celui care l-a crescut nu i-ar fi deloc ușor să-i facă rău.

― N-a venit nimeni să-l crească mare, a spus Li Li, clătinând capul enervat. Sunt atâția copaci sălbatici, asemeni lui. Dacă n-ar fi fost ei, de mult am fi împlinit măreața sarcină a cultivării pământului. Pe o hârtie albă se așterne bine desenul cel mai nou și cel mai frumos. Astfel de copaci sunt o piedică și trebuie doborâți. Asta înseamnă revoluția. Nu stăm aici să creștem copii!

Xiao Geda tremura din tot trupul. Cu ochii plecați, a spus:

― Aveți atâția copaci de tăiat, nu-mi pasă de ei.

― Să nu-ți pese! s-a răstit Li Li la el.

Tot cu privirea în pământ, Xiao Geda a adăugat:

― Dar copacul ăsta trebuie să dăinuie. De-ar fi să se năruie lumea întreagă, un asemenea copac trebuie să rămână ca să fie mărturie.

― Mărturie pentru ce? s-a interesat Li Li.

― Pentru creația Celui de Sus.

― Omul a creat lumea, a spus Li Li printre hohote de râs. Cel de Sus a croit ogorul? Nu, ci omul, ca să supraviețuiască. Cel de Sus a călit fierul? Nu, ci omul și-a făcut unelte și a transformat lumea cu ele, bineînțeles și pe Cel de Sus, cum îi zici tu.

Kârgâzstan – țara munților fără sfârșit © Peter Sragher
Kârgâzstan – țara munților fără sfârșit © Peter Sragher

Xiao Geda se cufundase în tăcere, lipit de trunchiul copacului. Li Li ne-a făcut semn surâzător. Am răsuflat ușurați, ne-am luat topoarele și ne-am apropiat.

Li Li a ridicat toporul și a spus:

― Nene Xiao, hai, ajută-ne să doborâm copacul!

Xiao Geda îl privea înmărmurit, de parcă ceva tot nu-i era limpede, apoi deodată s-a domolit. Când Li Li a ridicat toporul, întregul trup i s-a clătinat ușor și, într-o străfulgerare rece, a izbit de la înălțimea umerilor, dar, ca într-un vis, izbitura n-a răsunat câtuși de puțin. Am clipit toți în așteptarea loviturii și abia după câteva secunde am descoperit că mâinile lui Xiao Geda opriseră toporul la numai câțiva centimetri de Regele copacilor. Li Li s-a zbătut puțin. Eram nedumerit. Odată oprit, toporul s-a mai mișcat un pic.

― Ce vrei să faci? a urlat Li Li ca un smintit și s-a tras înapoi, însă toporul a rămas în încleștarea mâinilor lui Xiao Geda.

Acesta strângea din maxilare; fața întreagă îi era scăldată în lumină, în timp ce mușchii feței îi tremurau vizibil. Ne-am retras puțin, slobozind un strigăt de spaimă. Apoi, s-a așternut liniștea. În această pace adâncă, vocea secretarului a izbucnit fulgerător:

― Xiao Geda, ai înnebunit?

Am întors capul și l-am văzut pe secretar cum se apropie. Șeful de echipă rămăsese țintuit locului. Bărbia îi atârna, iar ochii lui scăpărau o lumină rece. Secretarul s-a apropiat și a zis, arătând spre topor:

― Dă-i drumul!

Li Li a lăsat toporul și s-a retras câțiva pași. Xiao Geda rămăsese neclintit cu toporul în mână, fără să scoată nici un cuvânt.

― Xiao Geda, ajunge! a spus secretarul. Vrei să jucăm cum îți place ție? Da’ cine te crezi tu? Tot nu ți-e limpede? Îți cauți moartea?

Și, spunând acestea, secretarul a întins mâna și a continuat cu îndemnurile:

― Dă-mi toporul!

Xiao Geda nu-l privea. Fața-i era schimonosită toată. Pe frunte, îi răsărise o rază înghețată, care se prelingea de-a lungul nasului, sprâncenele tresăreau încordate, iar în colțul ochilor tremurânzi se ivise un strop de lumină. Secretarul s-a îndepărtat un pas, apoi s-a întors și a spus molcom:

― Nene Xiao, doar nu ești nerod! Greșeala aia pe care ai făcut-o…, să pomenești despre Cer… Totul e în mâinile mele… Te acopăr eu. Tu vezi-ți de cultivatul legumelor. Ai tu vreo treabă cu copacii? Treburile cooperativei, ale statului le hotărăști cumva tu? Eu, că sunt un prăpădit de funcționar, și tot nu pot să le hotărăsc, darmite tu, care ești și mai prăpădit ca mine. Ce, ai înnebunit? Când tinerii s-au revoltat, împăratul a lăsat frâiele din mână. Înlăturarea lui n-a fost o nenorocire prea mare. Atunci, oare înlăturarea ta ar putea fi o nenorocire? Și, chiar de-ar fi, cât valorezi tu? Tâmpenii! Nene Xiao, nimeni în tabără nu-i mai priceput să doboare copaci, și eu știu acest lucru. Altfel, cum s-ar fi născut acest nume: Regele copacilor? Ai greșit și mi-e clar, dar eu sunt secretar și trebuie să fiu consultat în ceea ce privește numele acesta. Adică cum, nu poți abdica în fața mea? Tinerii au nevoie de revoluție… Le stai tu împotrivă?

Xiao Geda se liniștise de-acum. O dâră de lumină i se așternuse pe chip. Rămăsesem toți țintuiți locului, cu ochii pironiți asupra lor, fără să clipim măcar. Așadar, acest bărbat mărunțel, care îmbrățișa trunchiul copacului și nu se putea dezlipi de el, era adevăratul Rege al copacilor. Sufletul meu, asemeni unui bolovan neșlefuit, începea să deslușească totul și, tremurând, simțeam cum mintea îmi devine tot mai greoaie. Adevăratul Rege al copacilor înlemnise de tot, doar brațele i se desprindeau ușor de copac. Toporul a căzut bubuind pe trunchiul copacului. Ecoul s-a înălțat de-a lungul lui și, pe când pierea în văzduh, asemeni unei tânguiri, zeci de păsări și-au slobozit țipătul, părăsind copacul, asemeni săgeților eliberate din arc. Păsările au alunecat într-un zbor lin, în josul muntelui, apoi din nou s-au ridicat domol, cu o fremătare de aripi. În cele din urmă, au pornit către zările îndepărtate, din ce în ce mai mici, până când s-au topit într-un punct negru minuscul.

Li Li ne privea înfiorat. Entuziasmul îi scăzuse considerabil. Și noi ne priveam unii pe alții. Tăcut, secretarul a luat toporul și i l-a dat lui Li Li, care continua să-l privească cu același aer pierdut, fără să se clintească câtuși de puțin. Xiao Geda s-a desprins încetul cu încetul de copac, cu brațele atârnate pe lângă trup. S-a îndepărtat puțin și s-a oprit locului. Nimeni nu pricepea cum ajunsese el acolo.

― Lovește! a spus secretarul. La urma urmei, tot trebuie să dobori ceva. Tinerii au dreptate: nu trebuie să stai cu mâinile în sân, trebuie să lovești.

Apoi, a întors capul și a strigat către șeful de echipă:

― Vino-ncoace!

― Tăiați voi! Să taie tinerii! i-a răspuns acesta, ținându-se tot departe.

Li Li și-a înălțat capul. N-a privit pe nimeni, ci calm a ridicat toporul și a izbit.

Lasă un răspuns