Țara munților fără sfârșit – Kârgâzstan

0
22

Abia călătorind îți dai seama câte lucruri nu cunoști, cât de ignorant poți fi. Și descoperi cât de mare și frumoasă este, de fapt, lumea. Nu numai lumea ca peisaj, dar și oamenii care o îmbogățesc și o luminează.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Ce însemna până în luna iunie 2018 pentru mine această țară, Kârgâstan, din Asia Centrală? O fostă republică sovietică ca vai de ea, îmi spuneam și-mi închipuiam cu mintea europeanului care privește de sus anumite țări, cu un nejustificat sentiment de superioritate. Oare pe ce se întemeiază această superioritate?!? Dorința de-a se simți bine în propria piele, de a avea o satisfacție ieftină în raport cu alții? Ignoranța și superbia erau sentimentele care mă caracterizau, mă animau. Și o oarecare teamă, neclară, neconturată față de necunoscut. Căci una este necunoscutul Europei, unde descoperi o țară care ți se pare mai apropiată ca civilizație și obiceiuri decât una de peste mări și țări, care pe deasupra te întâmpină și cu o limbă necunoscută. Da, familiaritatea unei limbi sau mai multor limbi dă încredere călătorului, sigur că va putea comunica fără opreliști în țara pe care o vizitează. Aveam să descopăr în frumosul Kârgâstan foarte curând și cu o mare bucurie că te poți înțelege cu oamenii și printr-un zâmbet sau chiar prin limbajul semnelor care poate înlocui adesea cuvintele.

Și, totuși, înainte de plecare mă anima și acea atracție irațională față de necunoscut, de aventură, de a descoperi noul.

Iar dubiile mele erau, totuși, reduse de faptul că Tabără de creație și arte vizuale de pe malul imensului lac sărat Issyk Kul era organizată de poetul și performerul Florin Dan Prodan, care mai fusese acolo. Așa că nu eram singur, de capul meu, ci împreună cu artiști, nu numai poeți, ci și artiști vizuali din Croația, Elveția, SUA și Marea Britanie. Aveam să locuim în iurte construite în vechea tradiție a kârgâzilor, într-o tabără caracterizată prin simplitate. Căci și în ziua de astăzi există în Kârgâstan o populație nomadă, care locuiește mai ales în munți. Și când vremea o cere, își mută iurta în altă parte.  În iurta în care am locuit o parte din noi nici nu era lumină, darămite masă sau scaune. Nu paturi, așa cum le știm la noi, ci doar saltele cu așternuturi, perne și pături, așezate pe niște covoare. Atât. Și loc pentru bagaje. Încălțămintea trebuia lăsată în afara iurtei.

Chiar în ziua sosirii, plecați nu demult de la Aeroportul Internațional Manas din apropiere de Bișkek, capitala țării, ajungem la o intersecție. Toate mașinile opresc. Deodată, apare un cal maro, fără călăreț și fără șa. Se oprește chiar în centrul intersecției. Nu este deloc stânjenit de mulțimea automobilelor. Îi este bine. Nechează curajos, dând din cap, după care face stânga împrejur și dispare fără grabă, la fel cum a apărut.

Oamenii, nu numai cei de la Tabăra Bel Tam, acolo unde locuiam, au fost primitori, săritori. Nurbulut, pe care-l botezasem Neymar Jr., pentru că purta tricoul starului brazilian, are zece ani și este tot timpul cu zâmbetul pe buze. Pentru el soarele nu apune niciodată. Nu mai știa ce să facă, pentru a ne ajuta. Și l-am întrebat ce caută în tabără. A spus că stă aici, ca să învețe engleza, pentru că aici turiștii care vin din Europa, America de Nord și Asia vorbesc mai ales engleza. Așa că pentru el Tabăra Bel Tam era o adevărată școală. Și eram impresionat cum repeta fiecare cuvânt nou, gânditor și concentrat, până când reușea să pronunțe corect fiecare cuvânt în limba engleză. Și când reușea, se bucura atât de mult încât tot chipul lui râdea.

Într-o seară, eram cu un australian deosebit de simpatic – care parcursese Iranul, Turkmenistanul, Uzbekistanul și urma să meargă și în Kazahstan împreună cu soția sa – în bucătărie, unde era mare sărbătoare. Adunați vreo 10 tinere și mai mature femei și tocmai deschideau o șampanie Sovetskoe. Ne-au invitat imediat și pe noi. Voiau să ciocnească un păhărel, unul mic merge și la musulmanii moderați, cu un prilej rar: două dintre fete tocmai absolviseră cele 11 clase și erau pe cale să înceapă o viață nou. În Kârgâstan nu se obișnuiește să se spună noroc, atunci când se ciocnesc pahare a bucurie, ci se ține un discurs. Cu atât mai potrivit pentru un astfel de eveniment. Am fost invitați să le dă câteva idei absolventelor de liceu: ce să facă în viitor. Și le-am ținut un mic discurs, în care le-am spus că în afară de rusă ar fi indicat să învețe și limba engleză bine, pentru că le dă o șansă în plus pentru cariera lor și să învețe să folosească bine calculatorul, căci este principalul instrument. Dar, înainte de toate, să nu uite niciodată de unde au plecat, să iubească și să fie cinstiți atât față de alții, cât și de sine înseși. Și Sovetskoe, care amintea de fosta Uniune Sovietică, parcă a avut un gust mai bun.

Imensul lac de podiș Issyk Kul cu valuri având spumă aidoma unei mări, de asemenea culorile mării în toate nuanțele de albastru, verde până la turcoaz, după cum se învrednicea soarele să-și arunce lumina asupra pământului. În unele locuri era așa de întins lacul, încât până în zare se vedea doar luciul apei, nici urmă de țărm. De celalaltă parte, nu foarte departe, Munții Tian Șan, pe care dacă urcai până pe vârfurile înzăpezite, la vreo 5.000 de metri, puteai trece cu ușurință în țara învecinată, China.

Sentimentul meu a fost, atunci când am văzut Munții Tian Șan întâia oară, o emoție adâncă. Lanțul muntos se întindea pe sute de kilometri. Părea să nu se sfârșească. Așa ceva nu mai văzusem niciodată. Munți fără sfârșit.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns