Kârgâzstan – un cântec despre galopul cailor

|Nr. 32, Reportaj, Revista de Traduceri Literare

Odată cu începerea verii, pe 21 iunie 2018 – în Tabăra de la Bel Tam din Kârgâstan, pe malul lacului sărat Issyk Kul, la poalele munților Tian Șan – scriitori și artiștii vizuali am invitat o familie de de muzicieni kârgâzi să ne cânte așa cum moșii și strămoșii lor cântau cu sute de ani în urmă.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Așa cum își cântau bucuria și durerea, munții și apele, iurtele și animalele pe care le iubeau. Căutam, astfel, să pătrundem cu sufletul și inima în arheologia spirituală, artistică a poporului kârgâz. Cum își exprimau oare sensibilitatea acești oameni din centrul Asiei – din cei care n-au pornit spre alte tărâmuri, precum turcii, tătarii, mongolii, hunii și alte popoare, ca să cucerească alte teritorii, ci și-au apărat, mai degrabă, fruntariile și au continuat, chiar dacă mult mai puțini astăzi, să se mute din loc în loc, în munți și podșuri, cu casele lor ingenios construite, iurte, căutând să trăiască și, uneori, să supraviețuiască. Să trăiască cum vor ei, nu cum vor alții. Să trăiască în felul lor, neschimbat de timp.

Și au venit trei dintr-o familie. Să fi fost Kun. Nu mai știu. Tatăl, mama și cu fiul. Îmbrăcați tradițional și cu o mulțime de instrumente cu care ne-au încântat aproape o oră: de la un fel de chitără, prelungă, cu un cal gravat pe o parte și o figură de om, pe cealaltă parte, tocmai bună pentru ca omul să cânte trapul liniștit al calului, inspirați fiind parcă de sculptura în lemnul pe care-l umpleau de sunet la o piesă de ceramică, mică, rotunjită, în care ciobanii de pe muni își cântau dorurile kârgâze, la un fel de vioară cu sunete foarte dulci la o drâmbă cu acele sunete care par să vină din altă lume, la un instrument de percuție ciudat, ca un fel de par lucios, care de fapt folosea la percuție și cât și mai câte, inclusiv un acordeon care l-au primit în cultura lor odată cu Uniunea Sovietică.

Nurbulut, prietenul meu de 10 ani a scos o drâmbă a lui, o ținea cu gingășie și drag, tare mult drag, ca și când ar fi făcut parte din trupul lui, din sufletul lui. Și mi-a cântat, încă destul de stângaci, mai multe acorduri. L-am întrebat dacă familia de muzicieni ascultată cu o seară înainte o să-l învețe să cânte la drâmbă. Mi-a spus că în niciun caz, pentru că țin totul numai pentru ei. Era, așa, puțin înciudat Nurbulut – prietenul meu de la Tabăra Bel Tam de pe malul lacului sărat Issykl Kul -, pentru că nu reușise să găsească pe cineva să-l învețe măiestria cântatului la drâmbă. După ce și-a șters supărarea de pe chip, mi-a spus cu hotărâre că o să învețe el până la urmă. Era la fel de hotărât cum era să învețe engleza în tabără. Și a pus cu grijă drâmba la locul ei, în buzunar.

Aici vă oferim un duet cu tatăl și fiul care încearcă să redea frumusețea, agilitatea și mlădierea calului într-un galop nebun. Să remarcăm incredibila agilitate și îndemânare a celor doi.

O îndeletnicire de sute de ani, care se transmite numai din tată în fiu, în niciun caz nu se face școală în jurul lor, căci secretul vituozității trebuie ținut exclusiv în sânul familiei. Nu este vorba de un hobby, ci de profesiunea cu care își câștigă existența în fiecare zi. Loc pentru concurență nu există.

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.