Ca orice altă civilizaţie, Europa îşi are mitul ei.
…Este mitul Aventurii. Este curajul de a-ţi înfrunta destinul.
(Albert Gérard Klockenbring – Perceval)
Legenda lui Perceval, unul dintre miturile europene, face parte din Ciclul Breton (Căutarea Sfântului Graal, Cavalerii Mesei Rotunde) şi, în general, din toată tradiţia cavalerismului medieval. În ce măsură însă acest mit mai poate spune ceva omului actual, în afara unei frumoase poveşti cu cavaleri şi domniţe, cu castele, înfruntări sângeroase, dar pline de nobleţe, cu amestecul de creştinism şi păgânism, totul desfăşurându-se în decorul pădurilor seculare, viguroase şi primejdioase? Este întrebarea de la care a pornit Albert Gérard Klockenbring în drama Perceval, scrisă în vers clasic[1].
Nu ne propunem să răspundem la această întrebare, ci mai degrabă încercăm să vedem cum a preferat să reinterpreteze autorul acestei drame o legendă medievală şi, mai ales, ce anume aduce în versiunea lui, scrisă în limba sfârşitului de secol al XX-lea, parfumul, atmosfera unui Ev Mediu poate mai îndepărtat de noi din punct de vedere spiritual, uman decât cronologic. Autorul pleacă de la textele lui Chrétien de Troyes (1135–1183) şi Wolfram von Eschenbach (1170–1220) – cine mai are acces la textele originale? Există, desigur, transpuneri în limba actuală, dar, chiar şi acestea, cer un efort de lectură pe care nu prea mai suntem dispuşi să-l facem. Mult mai uşor de parcurs devine un text eliberat de povara prea grea a stilului medieval cu descrierea amănunţită a unor realităţi care nouă nu ne mai spun aproape nimic. Pe de altă parte, ce rămâne din frumuseţea mitului dacă-l dezbrăcăm de tot ceea ce constituie specificul său? Exact esenţa general-umană care se poate adresa oricui şi în orice veac. Problema omului aflat în dilemă şi, de multe ori, în conflict cu propria viaţă, cu propriul destin. Plus că, oricât am încerca să adaptăm mitul medieval la specificul nostru, nu putem evita elementele fundamentale ale specificului medieval: decorul, îmbrăcămintea, relaţiile sociale, obiectele familiare. Şi găsim în drama lui A. G. Klockenbring suficiente elemente care să asigure veridicitatea atmosferei şi a evenimentelor. Sunt elemente care se reflectă în lexicul vechi sau arhaizant folosit de autor.
Încercând să organizăm acest material, propunem, ca primă categorie, persoane şi funcţii:
Damoiseau – este un tânăr de origine nobilă, aspirant la titlul de cavaler, dar care încă n-a fost învestit. El poate chiar să fie căsătorit, situaţie în care soţia lui este Damoiselle.
Hère – un om aflat în mizerie, nenorocit. În timp, cuvântul a căpătat din ce în ce mai mult sensul de om sărac, mai ales în sintagma pauvre-hère.
Homme-lige – este cavalerul, nobilul, poate chiar regele, care, învins în luptă de adversar, poate scăpa cu viaţă doar dacă promite să devină vasalul fidel şi devotat al celui sau al celei pe care i-l indică adversarul său. Ceea ce presupune că, pentru a nu-şi pierde onoarea – valoarea supremă a cavalerismului –, el se va deplasa de îndată la domiciliul celui care i-a fost indicat şi pe care-l va sluji necondiţionat, chiar dacă îi este inferior în rang.
Jouvenceau – „tânăr“, „flăcău“. Faţă de Damoiseau, el nu impune respect, pentru că nu este – sau nu se ştie dacă este – de viţă nobilă.
Prudhomme – în Evul Mediu, era o persoană trecută prin viaţă, prin multe încercări (elementul prud– trimite la preux „viteaz“), persoană văzută ca bun sfătuitor. În limba actuală, cuvântul este încă folosit, cu sensul de jurist specializat pe o anumită problematică.
Pucelle – este o fată, nu neapărat adolescentă, virgină. Cea mai frecventă sintagmă în care poate fi întâlnită astăzi este La Pucelle d’Orléans, pentru a o desemna pe Jeanne d’Arc (1412–1431) care, în timpul Războiului de o sută de ani, a eliberat oraşul Orléans asediat de trupele engleze.
Sénéchal – nobilul, ofiţerul din garda regelui, însărcinat cu hrana suveranului. În timp, această categorie de oameni de curte a preluat atât de multe atribuţii şi implicit o atât de mare autoritate, încât treptat regii, stânjeniţi în deciziile lor, s-au debarasat de aceşti virtuali rivali la tron. În drama Perceval, seneşalul Key justifică pe deplin, prin comportamentul său, antipatia celor din jur.
La categoria Veşminte, cititorul lui Perceval are ocazia să întâlnească termenii:
Aumonière – săculeţ din piele sau pânză, cât mai frumos brodat, în care se ţineau banii; punga cu galbeni din poveşti, care se strângea la gură cu două sforicele şi se atârna la cingătoare.
Capulet – glugă din piele, deloc elegantă pentru gustul epocii, dar practică. Era purtată mai ales de ţărani, de unde impresia de bizarerie pe care o produce apariţia lui Perceval la curtea regelui Artur.
Cotte – tunică, bluză care se purta peste cămaşă. Cotte d’armes sau cotte de mailles – este cămaşa de zale.
Orfroi – broderie cu fir de aur care împodobea, în drama Perceval, cortul ducelui de Landes.
Surcot – haină, mantie care se purta peste cotte.
La categoria arme ofensive sau defensive vom cita doar:
Glaive – spadă dreaptă cu două tăişuri care permite atât lovituri prin împungere, cât şi prin tăiere. Paloş.
Heaume – este coiful care apără tot capul cavalerului, inclusiv faţa, unde era prevăzut cu viziere.
Pe lângă acestea, numele personajului principal, Perceval, arată că purtătorul lui este capabil să treacă (percer „a străpunge“) de orice obstacol (val „vale“) pentru a-şi atinge ţelul. Adjectivul gent, -e desemnează pe cineva drăguţ, amabil; vil este ceva de joasă speţă, de condiţie proastă; preux este viteaz; substantivul berlue „iluzie“, conservat şi azi, mai ales în expresia avoir la berlue „a-şi face iluzii“; verbul mander şi verbul quérir sunt folosite în text cu sensul de a chema, a convoca pe cineva să se prezinte.
Dincolo de toate aceste detalii lingvistice, istorice, mitul Europei rămâne actual – după A. G. Klockenbring – prin imperativul cu care ne vedem confruntaţi atât la nivel individual, cât şi comunitar, naţional, acela de a ne asuma un trecut plin de greşeli şi de a căuta soluţii pentru a înnobila, prin sacrificiu personal, o natură umană prea derutată, ce pare să-și fi pierdut orice direcţie.
Acte II, scène 4
Paysage montagneux, rochers au premier plan. A gauche se dresse un grand roc que gravit un sentier. On devine derrière les rochers, au milieu de la scène, un lac en contrebas, invisible au spectateur, et d’où s’élève une légère brume voilant la base des montagnes qui forment le fond. C’est le soir. Perceval arrive de la droite, il ira vers la gauche et escaladera le rocher.
Perceval
En vain j’ai chevauché cette longue journée;
L’infortune de moi ne s’est pas détournée:
Je me suis égaré. Mais ici l’horizon
S’élargit. Si je vois quelque hutte ou maison,
J’y veux aller frapper pour demander un gîte.
Mais dormirai-je aussi? Car dans mon cœur s’agite
Un tourbillon d’espoir, de regrets et d’amour.
Je rêve de ma mère et de Condwiramour:
A chaque instant je crois percevoir leur visage
Au détour d’un sentier. Etrange paysage!
Un lac – comme une opale – est-il vraiment réel?
On dirait que les monts sont suspendus au ciel…
Au fil de l’eau descend une barque en silence;
Deux hommes dont l’un tient la rame et l’autre lance
Sa ligne; il pêche. Quoi? – La paix. Il me souvient
D’avoir pensé, enfant, que la lune devient
Une nef, où quelqu’un, soulevé par les voiles
Des nuages, s’en va pêcher dans les étoiles.
Mais jamais je n’ai su qui était ce pêcheur –
Un homme, un ange, un mort? La muette blancheur
Du croissant était tout ce que j’eus pour réponse. –
Mais – ou je fais erreur, ou cette barque annonce
Qu’un logis n’est pas loin – je vais les appeler.
Messires! Sauriez-vous où je pourrais aller
Pour passer cette nuit? Car j’ai perdu ma route.
La voix du pêcheur
Hélas, beau chevalier, il ne fait aucun doute
Que vous ne trouverez ni logis ni manoir
Dans toute la forêt. S’il ne faisait si noir
Déjà, je vous dirais un chemin. Mais je pense
Qu’il faudrait galoper longtemps sans défaillance
Pour atteindre un endroit habité. Toutefois
S’il vous suffit de prendre un vrai repos, je crois
Que je puis vous l’offrir ce soir en ma demeure.
Suivez le raidillon du rocher. Tout à l’heure
Je vous accueillerai chez moi.
Perceval
Vous êtes bon,
Messire, de traiter en hôte un vagabond
Comme moi.
Le pêcheur
Mais surtout prenez garde à la sente!
Elle borde un abîme escarpé dont la pente
Peut vous être fatale. Et ne posez vos pas
Qu’à bon escient. Veillez! Ne vous égarez pas.
Si vous avez bon œil, dès le haut de la roche
Vous pourrez voir surgir la tour. Dès lors l’approche
Doit vous être facile. Or je vous dis: Veillez!
Perceval
Je n’ose en croire encor mes sens émerveillés.
Il s’éloigne. Sa voix résonne comme un rêve.
Gravissons ce sentier. Tandis que je m’élève
J’embrasse du regard le ravin, la forêt.
De tour, je n’en vois point.
Lentement la silhouette d’un château se dessine, dorée, sur l’horizon.
Mais quoi, il a dit vrai!
La scène se métamorphose. Les rochers disparaissent. Le fond vaguement doré est éclairé fortement par le bas. L’action se déroule sur un dispositif élevé, en avant des projecteurs, visible en silhouette. Elle est mimée. On est dans le château.
ANFORTAS, le riche roi pêcheur, est à demi allongé sur une couche. On voit qu’il souffre. Trois ou cinq écuyers sont debout au fond, portant des flambeaux allumés sur de longues hampes.
PERCEVAL est introduit par un page. Le roi l’accueille et le fait asseoir auprès de lui.
Une pucelle apporte une cape de soie vert clair et l’en revêt. Un autre page remet une épée au roi. Celui-ci après l’avoir examinée, tirée du fourreau, puis rengainée, en fait don à Perceval, qui la ceint et se rassied.
Une pause intervient au cours de laquelle une musique se met à jouer en sourdine.
Alors apparaît un page portant une lance blanche, sur laquelle une goutte de sang a tracé une ligne rouge. Il traverse majestueusement la scène de droite à gauche, sort et revient sur ses pas pour sortir de nouveau à droite.
Deux autres valets apparaissent ensuite, portant chacun un chandelier allumé. Ils précèdent la Demoiselle qui tient le Graal, coupe de cristal aux reflets d’émeraude. Deux autres pucelles la suivent, ayant chacune sur un petit coussin de velours violet un couteau d’argent en forme de serpe, de croissant. Quand le Graal passe devant PERCEVAL et le ROI, il brille d’une lueur verte. PERCEVAL fait un mouvement de stupeur, ébauche le geste de se lever, lutte avec lui-même, regarde le roi, puis le Graal, tout autour de lui, à nouveau le Graal, et se contraint enfin à se rasseoir.
Le roi donne des signes d’extrême douleur, semblant implorer le Graal, et aussi Perceval, qui ne le voit pas. Le groupe suit le même chemin que la lance: sort, réapparaît et ressort par la porte où il était entré.
Après sa sortie, le roi retombe exténué. Perceval fait à nouveau mine de se dresser pour aller vers lui, mais se ravise et reprend place.
La lumière s’éteint progressivement sur ce tableau.
Actul II, scena 4
Peisaj muntos, în prim-plan, stânci. În stânga, se înalţă o coamă de piatră pe care urcă o potecă. În spatele stâncilor, în mijlocul scenei, şi mai jos, într-o vale, se ghiceşte un lac invizibil pentru spectator, din care se ridică o ceaţă uşoară ce învăluie poalele munţilor din spate. E seară. Perceval soseşte din dreapta, traversează scena spre stânga şi urcă pe stâncă.
Perceval
Cât fu ziua de lungă eu am călărit,
Dar văd că nenorocul deloc nu m-a slăbit:
M-am rătăcit. Poate de-aici zăresc ceva.
O casă, o colibă de-apare undeva,
La uşă o să bat ca să cer găzduire.
Dar oare o să dorm? Se-agită-ntreaga-mi fire:
De iubire, nădejdi şi regrete-i furtună.
Pe mama-n vis o văd şi pe soaţa mea bună:
Clipă de clipă chipul lor îmi apare
La vreun cot de drum. Dar ce văd în zare?
Un lac ca de opal. Să fie-adevărat?
Ai zice că în cer muntele-i suspendat…
Vine pe firul apei o barcă liniştit;
Un om aruncă nada, iar altu-i la vâslit;
Ce pescuiesc? Ah! – pacea! Acum îmi amintesc
Cum mă gândeam copil, că luna ce-o zăresc
E-o barcă-n care-un om, dus de zefiri uşori,
Merge la pescuit în stele-mpins de nori.
Dar n-am aflat nicicând cine era pescar –
Om, înger sau vreun mort? Luna în prim pătrar,
De un alb mut, fu singurul răspuns.
Dar nu cred că mă-nşel, o barcă mi-e de-ajuns.
Vreo casă e pe-aproape. O să-i strig, aşadar.
Seniori! Un adăpost, unde găsesc, măcar
Pentru o noapte? Căci drumul l-am pierdut.
Vocea pescarului
Vai, chipeş cavaler, pe drept eşti abătut,
Colibă sau conac, a căuta-i himeric
În toată pădurea. De n-ar fi întuneric,
Ţi-aş arăta un drum. Aşa însă-i necaz:
Vei galopa-ndelung, fără să-ţi dai răgaz
Până să dai de-o vale mai umblată.
Dar dacă ţi-e de-ajuns odihnă-adevărată,
Ţi-aş putea oferi sălaş în casa mea.
Mergi tot pe culmea-aceea şi, pân-a nu-nnopta,
Ajungi şi la liman.
Perceval
Seniore, eşti prea bun
Ca oaspe să tratezi un străin de pe drum.
Pescarul
La drum să fii atent în mod deosebit,
Căci de un hău adânc el e mărginit,
Ce-ţi poate fi fatal. Să nu înaintezi
Decât cu mare grijă. Fii treaz! Să nu te pierzi.
Ochi ageri dacă ai turnul îl poţi vedea
Chiar de pe culme – apoi te poţi apropia
Foarte uşor. Fii treaz! – îţi spun încă o dat’.
Perceval
Încă nu pot să cred că e adevărat.
Se-ndepărtează. Glasu-i răsună ca-n vis.
Să urc pe cărăruie, aşa cum m-a trimis.
Mă uit în jur: pădure şi hău întunecat.
De turn, nici urmă nu-i.
Încet, silueta unui castel se profilează, aurie, la orizont.
Ba da, i-adevărat!
Scena se metamorfozează. Stâncile dispar. Fundalul, vag aurit, este puternic luminat din jos. Acţiunea se desfăşoară pe un dispozitiv instalat în faţa proiectoarelor, vizibil în siluetă. Scena este mimată. Ne aflăm în castel.
ANFORTAS, bogatul rege-pescar, este pe jumătate lungit pe un pat. Se vede că suferă. Trei sau cinci scutieri sunt în picioare, în spate, purtând făclii aprinse cu mânere lungi.
PERCEVAL este introdus de un paj. Regele îl primeşte şi-l invită să se aşeze lângă el. O fecioară aduce o capă de mătase verde şi-l îmbracă. Un alt paj îi aduce regelui o spadă. Acesta, după ce a examinat-o mai întâi scoasă din teacă, apoi pusă la loc, i-o dăruieşte lui PERCEVAL, care se-ncinge cu ea şi se aşază din nou. Urmează o pauză în cursul căreia începe să cânte o muzică în surdină. Atunci apare un paj, purtând o lance albă pe care o picătură de sânge a lăsat o dâră roşie. El străbate solemn scena dinspre dreapta spre stânga, iese şi apoi se întoarce ca să iasă din nou prin dreapta.
Doi alţi valeţi apar apoi, ducând fiecare câte un sfeșnic aprins. În urma lor, vine Domniţa care poartă Graalul, cupă de cristal cu reflexe de smarald. Alte două fecioare o urmează, ducând fiecare, pe câte o perniţă de catifea violet, câte un cuţit de argint în formă de seceră, de semilună. Când trece prin faţa lui PERCEVAL şi a REGELUI, Graalul începe să strălucească cu o lumină verde. PERCEVAL schiţează un gest de uimire, pare că vrea să se ridice, luptă cu sine însuşi, se uită la rege, la Graal, apoi de jur împrejur, apoi din nou la Graal şi, în cele din urmă, îşi impune să se aşeze la loc.
Regele dă semne de durere extremă, părând a implora Graalul şi pe Perceval, care însă nu-l vede. Grupul urmează acelaşi drum ca şi lancea: iese, apare din nou şi iese definitiv pe uşa pe care intrase.
După ieşirea Graalului, regele cade extenuat pe patul său. Perceval pare din nou că ar avea intenţia să se ridice pentru a se duce spre el, dar se răzgândeşte şi se aşază la loc.
Lumina se stinge progresiv pe acest tablou.
[1] O primă traducere românească a apărut din 2003 la Editura Triade, Cluj-Napoca. În prezent, este în pregătire o altă ediţie, la Univers Enciclopedic.
