Henan – un festival de poezie la înălțime

|septembrie 30, 2016|Nr. 11, Reportaj, Revista de Traduceri Literare

Merg și văd cum culorile au parcă alte nuanțe. Verdele este mai tare. Pentru că și aerul este mai rar. Pentru că și albastrul pătrunde în ochi, desprinzând-se din ceruri. Pentru că și noi suntem acum sus. Ca și cum am fi urcați în tăriile cerului. Desprinși puțin de pământ, aidoma păsărilor. Puținele păsări care brăzdează cerul, din când în când. Speriate, în mod paradoxal, de înălțimi.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Aici, în orașul chinez Henan, la 3.480 metri, poeții sunt gata poeții să pornească a slobozi cuvintele, fără milă, aidoma mongolii spadele lor – tăind aerul rarefiat, ca și poeziile noastre, care parcă sunt spuse în ralenti, sacadat – cu multe secole în urmă, pe când plecau să cucerească teritorii neștiute, pământuri nevăzute. Aici, în Regiunea Autonomă Mongolă din China, stă să înceapă un festival de poezie, nu departe de un râu care izvorăște și mai sus, de pe la vreo 3.700 de metri, din dealurile care ne-nconjoară nu ca o amenințare, ci mai degrabă precum o pavăză. Căci suntem într-un fel de podiș la mare înălțime, în nordul munților Tibet. Și pe lângă gândurile noastre, curge și râul … abia auzit, răspândind un sentiment de răcoare în plină zi, pe un soare dogoritor, care face pe majoritatea celor din jur să poarte celebrele umbrele de soare, cu două straturi, care-ți dau răcoare, atunci când le porți. Și curge alături și muzica limbii tibetane.

Merg și văd cum respirația mi se taie, și nu este numai din pricina frumuseții care ne înconjoară, ci și pentru că am pasul meu de câmpie, iute și avântat – aici unde te găsești pe ceea ce englezii numesc grasslands, adică tărâmurile înierbate, întinzându-se pe zeci și zeci de kilometri, unde te întâmpină chiar și iaci albi, o raritate, care pare sunt aduși din altă lume, miraculos, cu blana strălucind atât de puternic în soarele rar de la înălțime, încât ajung să cred că sunt ființe ireale, picate din ceruri ce-au furat nuanța blănii de la norii albi de deasupra capului nostru, iaci blânzi, cu blană deasă, iar în strălucirea razelor de soare par să fie argintii, ca și păsările de metal de deasupra capetelor noastre, avioane abia auzite, fugind din zare-n zare, până dincolo de orizont – dar aici, unde oxigenul este pe sponci, tăriile mă fac să mă opresc după vreo câteva sute de metri. Mi s-a tăiat respirația. Îmi fac exercițiul meu de respirație, și plămânii goliți de forțe își recapătă energia, nu mai sunt goliți de orice speranță de viață, ca acum câteva secunde. Viața are iarăși sens.

Târgul dinaintea festivalului, Henan, China © foto Peter Sragher

Târgul dinaintea festivalului, Henan, China © foto Peter Sragher

Și ne apropiem de iurta imensă, nu înainte de a vedea o expoziție cu tradiții tibetane: femei împingând cu greu un fel de cuvertură rulată, într-un ritual de demult, asudând și tot rulând, tot întinzând cuvertura, pe deasupra mai și cântând o melodie tradițională, rulând și tot rulând, ca și când în ar fi ceva ce trebuie bătut, împins, strâns, ca și cum s-ar strădui să pregătească un aluat, dar poate nu este un aluat, ci chiar un misterios ritual, închinat unui zeu. Femeile, am o revelație, rulează pentru Buddha. Și pe deasupra, cele două femei nu sunt îmbrăcate în ținute de lucru, în nici un caz, ci își poartă cazna în fața noastră în ținute tradiționale. Nu știm cu siguranță despre ce este vorba, dar poeții admiră strădania celor două femei, sunt impresionați că stăruie, se tot opintesc în fața noastră fără a pregeta. Nelipsite de când am intrat în ținutul tibetan, stegulețele multicolore, mereu atârnând pe o sfoară bine prinsă într-o nuia înfiptă bine în pământ. Simbol al budismului, bătute de vânt, dar rămânând înălțate mereu către cer, stegulețele multicolore, totdeauna în formă de triunghi, menite să aducă armonie și să curețe aerul de tot ce este rău, să curețe inimile și spiritul de rău, de răutate, dar și aerul să-l purifice.

Noi, poeții  din străinătate, apoi cei chinezi, mongoli, tibetani, călugării tibetani, jurnaliștii chinezi, suntem cu toții întâmpinați de gazdele noastre din Henan cu un șal alb, strălucitor, care ne este aranjat cu grijă în jurul gâtului de femei îmbrăcate în porturi populare din regiune, adevărate opere de artă, așa că primim un șal precum o îmbrățișare a sufletului, un șal aidoma unei binecuvântări căzute printre norii albi, rari, primitori, care n-au fost goniți de vânt. O dovadă palpabilă că suntem bineveniți la înălțime. Și ne simțim, cu adevărat, la înălțime. Simțim că oamenii se bucură că ne cunosc, că suntem, chiar dacă pentru puțin timp, alături de ei.

Stegulețele multicolor budiste, Henan, China © foto Peter Sragher

Stegulețele multicolore budiste, Henan, China © foto Peter Sragher

Oamenii din China care când ne văd sunt plini de mirare, să întâlnească pe nepregătite ființe cu o fizionomie atât de diferită, vorbind limbi de neînțeles, cu păr și ochi și obraji  albe, cu trăsături distincte de ale lor, oameni cu totul diferiți. Și nu pot uita replica unei chinezoaice tinere și sincere, care-a lăsat la o parte diplomația și ne-a zis nouă, unor europeni, dintr-o suflare ce avea de multă vreme pe suflet și abia acum a prins curajul să spună: „Da toți arătați la fel!” Și vocea ei era intrigată, o străbătea un fel de revoltă, căci nu putea înțelege cum putem arăta toți la fel, trezindu-i confuzie, făcând-o să ne confunde. La care eu, fără înconjur, i-am răspuns pe dată, la fel de sincer: „Da’ și voi arătați cu toții la fel!” Și m-am surprins mințind puțin – pentru că simțeam că ea exagerează și se sperie sau nu vrea să recunoască sau să cunoască alteritatea, așa că arătam și eu pe măsura ei de revoltat –, așa că mințeam puțin,  pentru că oricât de neatent aș fi fost, nu puteam să trec cu vederea diferențele între un chinez get-beget, un mongol, un călugăr tibetan, și un țăran din Tibet. Chiar și între chinezi, unii păreau mai tipici imaginii mele despre ei, ca să zic așa, cu tăietura pleoapelor mai pronunțată, însă alții erau mai fălcoși, cu tăietura pleoapelor mai puțin pregnantă, dar toți, absolut toții, aveau un păr negru ca abanosul. Ca și cum în Asia noaptea cade nu numai asupra pământului și apelor și munților, ci și asupra tuturor capetelor pretutindeni în marea Chină și le face negre și le lasă așa și ziua, mereu.

Pășeam emoționați, bucuroși de întâlnire, de cerul care avea un albastru rar, ca și aerul, nu știu cum să-l descriu mai bine, dar pare că aerul îi dă o nuanță cu totul specială, unică în Henan, și ne apropiam de o imensă iurtă rotundă cu un covor roșu pe care aveam să călcăm, la stânga și la dreapta noastră oameni salutându-ne, așa că ne simțeam cu adevărat bineveniți, așteptați cu nerăbdare. În iurta încărcată de poezie încap peste 100 de persoane, la mese așezate în mai multe cercuri concentrice,  simbol al armoniei. Și ne căutăm cu toții numele, să vedem unde-am fost așezați. Căutarea mea nu a durat multă vreme, pentru că am fost așezat la masa principală, împreună cu toate oficialitățile, poeți, organizatori și sponsori. Aveam să aflu misterul după o vreme, mirat că mi se acordă o atenție specială față de ceilalți poeți din stărinătate. Simpla titulatură de Președinte al Filialei București – Traduceri Literare a “Uniunii Scriitorilor din România” m-a propulsat brusc printre notabilitățile festivalului de poezie Ape și râuri. Originile vieții și ale poeziei. Jingdu 2016 Quiunghai – Forumul și masa rotundă internaționale a poeților în iurta mongolă. Cum s-ar spune funcția face pe om, în opinia multor oameni din China. Așa că am ajuns la masa liderilor, așa cum sunt numite persoanele cu rang înalt din marea țară asiatică. După poetul chinez Sidi Meijia – spiritus rector al acestui festival și al altora, cel care a ales atât de inspirit tema manifestării culturale din iulie-august 2016, desfășurată la mare înălțime, căci într-o seară s-a ajuns chiar la 3.800 de metri!, în localitatea Henan și în Xining, capitala regiunii Quinghai – eu eram al doilea poet prezent în antologia tipărită bilingv de către organizatori. Și-mi situația aceasta de-un formalism exagerat îmi aducea aminte de Austria, unde titlul de doctor era trecut pe vremuri în chiar în pașaport înaintea numelui! Și acolo ți se adresează la instituții oamenii cu Herrr Magister, Herr Doktor, etc., ți se adresează autoritățile cu titlu cu tot, păstrându-se obiceiul din Imperiul Austriac apus în urmă cu un veac din punct de vedere politic.

Poeții în iurtă, Henan, China © foto Peter Sragher

Poeții în iurtă, Henan, China © foto Peter Sragher

Așa că am luat loc la masa de cinste în iurta imensă, iar după cuvântările autorităților, după o lectură a lui Seidi Meijia, am fost invitat, dintre poeții străini, să citesc un text despre ape. Singur textul meu nu a fost publicat, din experiența mea despre ape, deoarece a fost considerat prea poetic. Eu le-am spus organizatorilor de la Uniunea Scriitorilor din Quinghai că nu pot să fac un text în proză, pentru că sunt poet, ca și ei toți. Spre mirarea lor, am citit un fragment tot din acel text despre ape, netradus în antologia festivalului despre Dunăre, scris în engleză și germană, alternativ. Bine primit, cel puțin de către poeta  italo-braziliană Francesca Cricelli, care fusese așezată tot la masa de gală. Așa că m-am bucurat că Dunărea mea, simțită pe deplin la Klosterneuburg, lângă Viena, la un festival cu câțiva ani în urmă, a intrat și în sufletul celor de la Henan, pe unde trecea tot un râu, așa că apele, cele două, chiar dacă depărtate, își făcuseră loc în inimile oamenilor. Acolo unde aerul este așa de rar, apa umple golul acela atât de bine, apa curate, apa izvorâtă din inima muntelui spre inimile oamenilor. Apă cu suflet.

Și-am ascultat poezii în multe limbi ale pământului, franceză, slovenă, germană, slovacă, portugheză braziliană, arabă, engleză, hindi, greacă, etc. Mi-au rămas în suflet cu muzica lor cele în chineză, una din cele mai melodioase limbi din lume – unele dintre poeziile clasice fiind însoțite de instrumente precum guqin –, dar m-a fermecat și poezia inerentă a limbii mongole și tibetane: cea din urmă se asemănă cu bătaia ușoară a micilor stegulețe multicolore într-un vânt pașnic, îmblânzit de înălțimi pe soare plin, lângă o stupa.

Acest festival petrrecut pe înălțimile munților Tibet – dedicat apelor, s-a constituit și într-o implicită pledoarie pentru a respecta apa și a o păstra curată, pură – a fost cu atât mai frumos. Acest festival dedicat râurilor și fluviilor care curg prin diferite țări ale lumii, de la Dunăre la Yang Tze, de la Râul-Mamă din Estonia la Nil, ne-au făcut să conștientizăm până în ultima fibră acest element fundamental din noi, din lumea înconjurătoare, apa dătătoare de viață, apa, dătătorare de moarte, apa care stinge focul, apa care încântă ochiul, apa pe care o bem și trăim, apa cu gust, apa cu gust de viață. Ploaia care ne încântă privirea, cascadele care răbunfesc precum o explozie de bucurie.

Poezia să acopere lumea, așa cum văd eu rolul poeziei pe pământ. Cum ar fi oare lumea dacă poezia ar acoperi-o ?

Și-am mers într-o după-amiază în Henan, trecând pe lângă armăsarii imortalizați în bronz din fața hotelului, gata să se atace unul pe celălalt, dar de fapt ei nechezau, tânjind după libertatea pierdută, tânjind după vremea când, mânji fiind, nimeni nu pusese șaua pe ei și galopau liberi prin pășinile înierbate și pășteau, iar omul avea grijă de ei numai ca să fie bine hrăniți, bine adăpați, să le meargă bine. Erau răsfățați de aer, apărați și fericiți. Așa că le-a rămas – după ce și-au pierdut libertatea, au fost dresați, nevoiți fiind să facă ce vor oamenii –  doar acestă bucurie, să poată necheza liberi și să se ridice în două picioare, ca și cum ar fi dorit să se îndrepte sper cerul cu aer rar odată pentru totdeauna. Ca să-și păstreze acea libertate pierdută.

Statuie cu cai, Henan, China © foto Peter Sragher

Statuie cu cai, Henan, China © foto Peter Sragher

Și-am văzut în oraș oameni care se mirau că mă văd, așa de străin de ei, încât unii râdeau, copiii se ascundeau în magazine, și am văzut cu ochii mei cum piatra macină învârtindu-se de altă piatră grâul și cum cade praful fin într-un sac și e iute luat de oameni, frământat cu apă și este adăugată drojdia și după aceea, în magazinul de alături se fac din el paste bune – la mii de kilometri de Italia -, paste pentru supă. Zgomotul acelei mici mori, cu ușa deschisă către lume, uruitul ei mi-a adus imediat aminte de o veche moară de apă care am văzut-o pe Valea Lotrului, mic fiind, și care era identic, ca și cum pietrele ar fi aceleași, grâul al fi același, doar Lotrișorul, râu mic, se auzea prin scrâșnitul zdravăn al pietrelor, și schimba puțin sunetul. Totul părea, altfel, patruzeci de ani mai târziu la fel. Până și soarele de munte.

O fotografie recunosc cu mâna pe inimă că n-am făcut-o. Puteam s-o fac, nimeni nu m-ar fi oprit, numai sufletul n-a putut. Pe trotuar, după ce-am trecut de-un pâlc de motociclete și, uitându-mă după ele, era să cad de pe trotuar, m-am trezit în spatele unui bărbat întins complet pe asfalt. Nu-i vedeam chipul, dar m-a șocat faptul că își tot ducea palmele din dreptul capului și ochilor, deasupra pieptului, cât îi ajungeau și apoi repeta mișcarea, cu aceeași precizie de invidiat, respectând o geometrie pe care numai el o știa. Pot spune că avea o anumită grație a mișcării acesteia repetitive, dar care era întretăiată de o anumită bruschețe, când își apropia palmele de ochi. Îmi închipuiam că soarele puternic al după-amiezii, cu atât mai tare la astfel de înălțimi, îl stingherește. Și am vrut să-l privesc din față. Și l-am privit. Mi s-a pus un nod în gât. Chinezul de vreo cincizeci de ani nu avea ochi. Se putea zări doar carnea din orbite. M-a trecut un fior prin tot corpul. Atunci am înțeles că acea bruschețe a mișcării în dreptul orbitelor ochilor îi rămăsese din vremurile când vedea și avea ochi. Nu numai o bucată de carne în locul lor. O fotografie, recunosc cu mâna pe inimă, că n-am făcut-o, dar imaginea nu mi-o pot scoate din minte. Și mi-o amintesc în toate amănuntele și acum, după aproape două luni. Și băiețelul de vreo opt ani care se tot învârtea în jurul lui, spunându-i cuvinte neînțelese de mine în blânda limbă tibetană.

Așa m-am cufundat iarăși în imaginile care mi-au rămas în minte și am trăit iarăși în China. China care este în mine, va rămâne în mine, în primul rând cu oamenii ei, dar și cu peisajele ei, cu muzica inconfundabilă a limbii ei, cu muzica de guqin, care te face să meditezi până la pacea divină.

În unele sate mai îndepărtate, de munte, oamenii străini de China sunt considerați fantome, sătenii neputând să separe cu adevărat realitatea de fantasmă. Așa că în astfel de sate, am putea aduce cu niște spirite de care oamenii se tem, care nu aduc nimic bun. Acolo străinii trezesc teamă nu pentru că toți ar arăta la fel, cum credea acea chinezoiacă sinceră, ce ne-a reproșat că toți suntem la fel, aducându-o la exasperare, așa că nu prea putem fi deosebiți, și când vorbești cu unul, nu știi cu siguranță dacă nu vorbești, de fapt, cu altcineva. Asta este o gândire mai simplă a orășanului chinez. Săteanul chinez se sperie însă atât de tare, încât străinii sunt trecuți chiar în categoria amenințătoare a nălucirilor. Care nu aduc nimic bun. Mai pe șleau, cine nu este chinez nu poate exista, iar dacă apare cineva diferit, mintea trebuie că le joacă renghiuri.

Poeții bântuind marea țară cu imensul zid de apărare din îndepărtata Asie, la ceas de zi și la ceas de noapte, tot năluci sunt. Să te aperi cu un zid de cuvintele poeților, care susură pe lângă pietre ca niște sulițe vrășmașe, care sunt aidoma săbiilor periculoase ale mongolilor de-acum opt veacuri. Sulița-cuvânt nu se va înfige, însă, niciodată în trupul zidului, nici în trup de om. Cuvântul din versuri va curge pe râul Yang-Tze precum o mângâiere largă a poeziei,

acoperind apele
acoperind apele
acoperind apele.

Această prezentare necesită JavaScript.

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.