Memoriile de călătorie ale lui Nikolai Sablin se înscriu în direcția clasică a scrierilor de lagăr. Un element deosebit îl poate prezenta faptul că acest comandor de marină a emigrat în România după revoluția bolșevică, rămînînd la București și devenind un fel de lider al emigrației ruse din capitala României. A fost arestat de autoritățile românești imediat după venirea sovieticilor (29 decembrie 1944), care au dorit să-și „repatrieze” forțat compatriotul, după o purificare prealabilă în lagăr.
Specie de graniță, inclusă frecvent în domeniul memorialisticii, mai ales cînd era semnată de o personalitate culturală a vremii, proza de lagăr sau de detenție se construiește adesea după niște șabloane tipice genului. Frecvent naratorul se prezintă în prim plan, de cele mai multe ori absolut, centrînd acțiunea în jurul propriei persoane (cf. N. Șablin, D. Vitkovski. Uneori se prezintă extrem de amplu cercul de vecini și tovarăși de suferință, putînd vorbi astfel de mai multe personaje principale. Dacă, în primul caz, vorbim de orientarea autobiografică, în cel de-al doilea avem de-a face cu orientarea spre colectivitate, pe fondul căreia se conturează și portretul naratorului (v. Evghenia Ghinzburg). La Varlam Șalamov, care încearcă o abstractizare a trăirilor și o purificare cît mai mare a narațiunii, putem vorbi chiar de un narator abstract ce posedă totuși și trăsături ale autorului propriu-zis. În cazul variantelor marcat ficțional, personajul martor se poate ascunde în spatele unuia sau mai multor personaje principale sau chiar secundare (vezi și jocul eurilor, cf. Lejeune – lupta dintre eul pur și cel biografic).
De regulă narațiunea se desfășoară liniar, din perspectivă cronologică, eventual cu anumite fragmentări. Uneori salturile memoriei sînt mai mari și naratorul alege cîteva episoade semnificative, nu neaparat în ordine strict cronologică. Pentru o mai mare obiectivitate, unii autori impuneau o ștergere cît mai mare a personalității autorului, pînă ce acesta devine un fel de cronicar al timpului său. Tot în spiritul literaturii vechi, am putea menționa apartenența literaturii de detenție la o formă de literatură didactică – după cum spunea Nicolae Balotă, se aveau în vedere „rememorarea, rechizitoriul, avertismentul, toate modalitățile care fac apel la conștiință, care vor să o trezească din inerția somnului, le regăsim în această literatură. Ele, mai mult decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o literatură superlativ didactică”[1].
Un dinamism se observă în multe narațiuni, prin folosirea dialogului. Preferința pentru oralitate și stilul personal al autorului justifică astfel un grad mai mare de obiectivitate și spontaneitate (ele însă pot fi aparente). Digresiunea e un procedeu frecvent întîlnit în proza de lagăr. Uneori vorbim de scurte paranteze, alteori de pagini ample, care uneori dezechilibrează structura de baza (a se vedea Sablin, intro-urile excesiv de mari despre Buțenko, total nepotrivite pentru genul acestei proze). Chiar în prozele mai seci se pot găsi pagini cu digresiuni lirice reușite (vezi Vitkovski, descrierile de natură, aurora boreală ș.a.). Fără a fi marcată de procedee literare, anumite texte capătă un grad înalt de artisticitate, literaturitate, deși obsesia autorilor este de păstrare a veridicității și o sobrietate a stilului (Evghenia Ghinzburg, Nadejda Mandelștam).
O trăsătură importantă a narațiunilor de lagăr o constituie împletirea dintre oralitate și particularitățile textului scris. În prefața sa la amplul volum consacrat literaturii românești de detenție, Nicolae Balotă spune, pe urmele autorului: „Oralitatea străbate, în maniera unui bas continuu, scrierile aparținând acestei literaturi și, îndeosebi, memorialisticii universului concentraționar. Narațiunea și mărturisirea sunt, pe plan general antropologic, modalități ale vorbirii, ori chiar în regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralități subiacente”[2]
Multe dintre temele scrierilor sunt inspirate din genul călătoriei, prezente atât în prozele din secolul al XIX-lea, cât și în cel al XX-lea): pornirea la drum, descrierea drumului, descrierea închisorii, a lagărului ca o lume distinctă, un stat în stat, povestiri despre „băștinași” (deținuții găsiți acolo, ierarhie, tipologii). Un aspect aproape inevitabil, mai ales la autorii care erau înzestrați cu un spirit de observație excepțional, îl constituiau schimbările morale prin care trec deținuții (în rău – cei care colaborează cu sistemul și decad, în bine – cei care își păstrează profilul moral și/ sau care au revelații morale sau religioase) („Această curiozitate lacomă față de viață în toate manifestările ei, chiar și în monstruozitate, cruzime, postie, mă distrăgea uneori de la suferințele mele”[3]). De asemenea, nu lipsea încercarea de a surprinde esența sistemului, greșelile și oamenii responsabili de ele (lucrurile sunt interpretate diferite de cei care, când au fost arestați, erau susținători ai regimului, respectiv de cei care se aflau deja declarat sau nu, în postura de „dușman al poporului”, de disidență). Uneori se făcea o tentativă de a surprinde comportamentul oamenilor care trăiesc în societatea sovietică (problema denunțătorilor, a celor care, activ sau pasiv, fac jocul autorităților, înainde de arestarea personajelor sau chiar după revenirea acestora în societate, după ispășirea perioadei de lagăr și deportare) (întrebarea care se impune este „de care parte a sârmei ghimpate te simți mai bine, mai liber”). Este surprins mai mereu un motiv specific (mai nou am putea să-i spunem „sindromul Stockholm”) – și anume atașamentul față de lumea din lagăr și dorința multora de a nu-i părăsi porțile sau de a rămâne, în libertate, undeva în apropierea lui.
- Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?
Volumul lui Nikolai Sablin se înscrie în proza de lagăr, din care am mai tradus-o pe remarcabila Evghenia Ghinzburg (Destin în bătaia vîntului, Ocna, ce binecuvîntare…, Ed. Corint, București, 2015-2016) și pe minorul Dmitri Vitkovski (O viață în gulag, Ed. Corint, București, 2013). În acest context, pot spune că nici proza lui Sablin nu este una deosebită – desigur, sînt elemente tipice ale prozei de lagăr, pe care le-am menționat mai sus, dar stilul ales de autor este centrat pe propria persoană, uneori aproape exclusiv; săre deosebire de alte proze, autorul nu ratează nici o ocazie să-și deplîngă situația mizeră și nefericirea de a nu se afla tot timpul în preajma unor oameni „cuviincioși”, „cum se cuvine”. Reușește totuși să creeze, pe alocuri, pagini memorabile, deși disproporționat de mari, în economia prozei propriu-zise. Patetismele și tonul emfatic se întîlnesc foarte des. De asemenea, la nivelul topicii se întîlnesc construcții fie livrești, fie puternic marcate de topica limbii române. Ca o curiozitate, scriitorul rus chiar folosește numeroase cuvinte românești în ortografie rusă: adăpost
- Pe o scară de la unu la zece, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?
Cinci.
- Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?
Paradoxal, aș spune că este unul din textele cele mai grele pe care le traduc. Și nu este vorba de limbajul de lagăr, care îmi este familiar. Scriitorul, rus de origine, și-a părăsit patria mamă de multe decenii și s-a stabilit în România. Limba lui abundă de franțuzisme (provenit atît din mediul românesc, dar și din cel al aristocrației ruse, din care făcea parte; lucrul cel mai important, cea de-a doua soție a lui Sablin era chiar franțuzoaică!), dar și de calcuri după structuri frazeologice românești: privesti v cistotu i poriadok – a face ordine și curățenie, za șto mî vziatî – de ce sîntem luați; chiolnerși – chelnerițe, пассé ле тан – passer le temps, sestriciki miloserdia – surori de caritate, în fond, surori medicale ș.a.m.d.
Apar de asemenea numeroase forme arhaice, regional-dialectale, care au solicitat verificări numeroase pentru stabilirea sensului în context: ambulansî pentru ambulanțe, gorodskoi golova – capul orașului, primarul; adjective ca maiorski – al maiorului, improprii limbii ruse: koroleva Maria rumînskaia – regina Maria românca, în loc de Maria Rumînii, Maria a României ș.a.m.d.
Există de asemenea construcții proprii, total nepotrivite, care stîrnesc confuzie cu cuvinte existente actual în mediul lingvistic rusesc: de exemplu – lazerșcik – la Sablin, deținuți care au trecut prin lagăr, în timp ce cuvîntul rusesc vine de la lazer/ laser, însemnînd specialist în laseri; gornușka – o formă diminutivală pentru gonicinaia, cameristă, în timp ce în rusă, regional, înseamnă o adîncitură în sobă unde sunt adunați cărbunii ș.a.m.d.
⁂
1945
Tovarășii mei de celulă sunt niște oameni drăguți: unul extrem de tînăr, luat în armată tocmai de la Academia Plehanov[4], a fost trimis imediat la Smolensk și, fără să înceapă niciun curs, noaptea, pe neașteptate, cîteva sute de tineri au fost trimiși pe cîmp ținînd pentru prima dată o pușcă în mînă. În întuneric au început să curgă spre ei gloanțe de mitralieră și tovarășul meu a simțit o durere insuportabilă în gleznă și după cîteva zile s-a trezit în spitalul militar al unei unități militare germane, fiind grav grănit și operat. Peste două luni trupele sovietice au cucerit acest sat german și toți răniții au fost duși la Smolensk, verificați, și acest tînăr a primit zece ani de lagăr.
Al doilea tovarăș era un bătrînel, țăran simplu care se ocupa de transportul oamenilor peste un lac, prindea pește, îl vindea și a fost închis fără judecată, pentru speculă, tot pentru zece ani.
În timpul unei plimbări în căsuța fără acoperiș vine gardianul și strigă:
— Cutare aici, hai, mai repede cu lucrurile, mai întîi la baie, hai, hai!
în toate închisorile, cînd sunt mutați dintr-o parte în alta, deținuții sunt duși la baie și la control și, imediat ce sunt mutați, uneori în decurs de numai o jumătate de oră, în închisoarea nouă sunteți din nou spălat, percheziționat, vi se iau din nou niște mărunțișuri și așa mai departe.
După ce am făcut toate operațiunile și, lipsit de sulul de hîrtie igienică pe care o aveam chiar de la București și despre care gardianul a spus:
— Nu ai nevoie de ea, dar mie îmi trebuie să fac țigări!, desigur, cu un corb negru, am fost dus undeva; țin minte numai că am mers printre sunete de tramvaai și claxoane de automobile.
Din nou mașina a tras cu spatele la intrare și, după ce a pătruns printr-o ușă îngustă, m-am rezit într-un beci. Din nou baie, din nou dezbrăcat pînă la piele, controlul, percheziția și gardianul mi-a tăiat, de la fosta mea manta de marină, de la uniformă, în care am făcut serviciul militar, toți nasturii cu ancore. Coroană pe ancoră – păi ăsta e un adevărat kontra!
Apoi am fost coborît și mai jos în beci, unde se afla o celulă pentru fotografii și luarea amprentelor, căreia deținuții îi spun cîntatul la pian, pentru că amprentele sunt luate de la toate cele zece degete ale mîinilor și vă puneți degetele pe formular de parcă cîntați la pian. De treaba asta se ocupă un evreu posac; în jur sunt panouri pentru fotografii, sunt palmieri prăfuiți, dar ești fotografiat fără aceste podoabe exotice. După ce am cîntat la pian mi-au dat chiar o periuță de dinți pentru a-mi freca funinginea grasă de pe degete.
Apoi gardianul a ordonat:
— Hai, hai, mai repede! și m-a dus la lift, chiar din beciul ăsta. Liftul e făcut foarte original. Eo colivie uriașă împărțită în trei; în prima se află soldatul care îl manipulează, în a doua intră gardianul, iar în secțiunea a treia este băgat arestatul. La fiecare etaj, deasupra unor uși care duc undeva, e o semnalizare întreagă formată din patru becuri: roșu, verde, galben și albastru.
Am ajuns la etajul al treilea și am fost băgat pe un coridor acoperit cu o mochetă, puternic luminat cu becuri în abajururi; în spate de tot era o oglindă uriașă în ramă aurită – decor extrem de burghez.
Aici deja nu mai era un gardian, ci un ofițer care a semnat de preluarea mea și am fost dus la capătul coridorului, spre o ușă obișnuită de apartament; după ce am trecut pe acolo m-am trezit într-o cameră mare a ceva ce semăna cu un apartamenr, cu parchet pe jos, numai că o jumătate din cameră era acoperită pur și simplu cu podea de lemn, iar pe perete se vedea urma unui lavoar sau, mai bine zis, a unei chiuvete de bucătărie.
Aici erau șapte paturi și în mijloc o masă, în jurul ei scaune și bănci. Pe paturi se vedea lenjerie. O singură fereastră, fără gratii, se vedea un perete.
Știam deja că buna cuviință și manierele din închisoare cereau ca nou-venitul să se prezinte imediat și să-i informeze pe cei din celulă despre sine. Ei, și cei care se află aici încep și ei să se prezinte, da nu toți, mulți preferă să ascundă cine sunt.
Atunci l-am văzut pe unul care a venit cu mine în tren, dar din altă țară, și pe un maior german în uniforme, cu barete ale decorațiilor pe piept. Era și un ofițer polonez, îmbrăcat foarte sărac, și un evreu îmbrăcat foarte frumos, pe al cărui pat se aflau multe pungi cu conserve și lenjerie. Era un singur pat liber, chiar lîngă evreu, în care mi s-a indicat să mă așez. Alți doi oameni nu s-au prezentat, dar mai tîrziu am aflat că unul fusese croitorul acestei închisori, iar despre celălalt nu se știe cine este. Toți oamenii erau drăguți și binevoitori.
Se dovedise că fusesem adus la Lubianka nr.2, Casa centrală de detenție preventivă, dar, în afara acestei case, mai există și Lubianka nr.7, tot o casă ca asta, dar raională, adică numai raionul Moscova. Iar Lubianka nr.2 este considerat un loc de detenție pentru privilegiați, sunt ținute aici persoane importante, precum fostul rege al Mangiu-Go[5], a fost și Savinkov[6] care aici s-a sinucis, aruncându-se de pe balustrada scărilor, după care în spațiile dintre ele au fost puse plase, așa cum am observat și la închisoarea Lefortovo.
Era deja tîrziu și bucătarul, îmbrăcat în alb, cu bonetă, a adus în castroane de melhior cina – mazăre fiartă cu orez. Nu era prea gustoasă, dar era servită curat și-ți făcea poftă de mîncare. Pîine era pusă cîtă vrei, dar pîinea era respingătoare, apoape nimeni nu o mînca, așa că pe pervaz erau mormane întregi.
A fost adus aproape un ceainic de ceai și, imaginați-vă… cu zahăr.
Iar maiorul german era hrănit separat; a doua zi, spre pînz, i s-a dat pui prăjit și pîine albă deosebită. I se dădea un pachet întreg de zahăr, dar el nu împărțea cu nimeni comoara asta. Vecinul meu evreu nu mînca cu noi, ci-și consuma conservele și colacii adevărați, filippovskie[7], chiar pe patul său. Conservele erau americane. Iar nouă la prînz ni s-a dat supă cu orez și kokletî[8], cum spunea odinioară adjunctul meu. Totul este foarte curat, vesela era strînsă de o femeie îmbrăcată în alb. Bucătarul era foarte atent și-ți propunea să-ți dea din nou de mîncare.
Toți cei închiși nu fuseseră interogați niciodată și nu se auzise deloc cînd va avea loc asta. Așa am stat cîteva zile, ne duceau la plimbare, mai bine zis, ne scoteau cu liftul noaptea pe acoperișul aceleiași clădiri care înainte fusese cîndva imobilul unei societăți de asigurări.
Acoperișul era la etajul șase sau șapte, era neted și împărțit în două. La îngrăditura dintre ele se afla un turn de pază care, în limbajul deținuților se numește popka[9]. Era ger și ne era frig să ne învîrtim în pătratul ăsta, mai ales că suprafața era acoperită cu foi de fier. Ne plimbam jumătate de oră.
Dormeam pînă la 5 dimineața, ne spălam într-o baie destul de curată și eram lăsați la toaletă cînd aveam nevoie, lucru care nu ne era permis în alte închisori, unde eram scoși la toaletă la anumite ore. Aici nu era tinetă, așa că noaptea eram lăsați să mergem fără nicio problemă. Făceau de pază numai ofițeri, în fiecare zi venea doctorul, iar de surorile de caritate, adică lucrătoarele sanitare pur și simplu ne săturasem, se purtau mai atent cu maiorul german, tot timpul îl îmbuibau cu medicamente și atunci, pentru prima dată, am aflat de existența vitaminelor, care erau extrem de populare în Uniune.
Nu a fost nimic interesant în detenția de aici, cu excepția unui incident. Este adus un maior din armata sovietică, foarte bine îmbrăcat, cu valiză; nu s-a salutat cu nimeni, a stat pe un scaun și deodată s-a apropiat de vecinul meu evreu și i-a dat o palmă zdravănă. Evreul nu a spus nimic și imediat a intrat ofițerul de serviciu și l-a scos pe maior.
Vecinul evreu se împrietenise foarte tare cu mine, dar nu mi-a spus nimic, nici mie, nici altcuiva, despre ofensa primită. Abia peste cîteva zile mi-a spus, într-un acces de sinceritate, că e anchetator și e închis pentru abuz de putere, adică pentru exagerare de informații despre cei care i se încredințaseră la anchetă. Soția lui e șefa depoului de locomotive din Moscova, iar înainte a fost mecanic, mai întîi pe trenuri de marfă, iar mai apoi pe trenuri extres, și uite, acum e șefa depoului și instructor a mecanicilor. Trăiește foarte bine, primeșt pachete din America de la rude.
După ce am stat la Lubianka zece zile, pe neașteptate m-au mutat din nou la închisoarea Lefortovo, din nou corbul negru, baia, percheziția și am ajuns într-o celulă cu un șofer de la Kremlin și cu generalul Zakutnîi, adjunctul cunoscutului general trădător Vlasov; fusese luat la Berlin de la americani și cînd el s-a întors în aceeași zi de la interogatoriu, desigur, noaptea, a spus că va fi eliberat și că anchetatorul i-a dat una după ceafă, drept pentru care, desigur, acel anchetator va face pușcărie.
Dar omul presupune, iar Dumnezu dispune: a doua zi Zakutnîi a fost scos fără lucruri, lucru care nu prevestea nimic bun, și după cîteva zile am auzit cum povesteau gardienii că generalul nostru fusese spînzurat tot aici, în închisoarea Lefortovo. Călăul era o femeie extrem de rasă, în uniformă de sergent, plină de coșuri și umflături pe față; o vedeam adesea cînd eram scoși la plimbare. era tadjikă – tadjicii sunt un trib total sălbatic din Asia de sud-vest, lîngă munții Tian-Șan Semionov. Tribul acesta este extrem de belicos și escorta secretarului general al patridului de atunci era formt numai din tadjicii ăștia.
Desigur, niciun deținut nu a văzut niciodată cum sunt spînzurați oamenii, dar în curtea de la Lefortovo, pe peretele lazaretului, se puteau vede bine, cînd ne plimbam, patru șine pe care, cum se spunea, era pus un bloc cu ajutorul căruia se realiza execuția.
Eram aici deja de cîteva zile, fără să știu deloc cînd o să înceapă să mă tortuzeze și pentru ce. În cele din urmă a venit ziua, mai bine zis noaptea, pentru că interogatoriile se desfășurau numai noaptea. Sunt duși la interogatorii femei, militari. Sunt duși ținuți de mînă mai sus de cot și tot timpul ciocănesc cu cheia celulei în catarama de pe burtă.
Cabinetele anchetatorilor sunt separate de închisoare printr-un pasaj de trecere; este un coridor și, pentru că încălzirea din închisoare nu funcționa din lipsă de cărbune, pe tot coridorul se află sobe de lut monstruoase, și mai mult, din zece în zece pași se află un fel de șifoniere, dar fără scîndurile de sus; în ele nu e nimic, și uite, cînd anchetatorul e încă ocupa și anchetatul trebuie să mai aștepte puțin, este încuiat cu cheia; a trebuit de cîteva ori să stau închis astfel mai mult de o oră; măcar să fi făcut acolo un fel de băncuță. Am întîlnit asemenea dulapuri și la închisoarea Butîrki din Moscoa, unde am avut onoarea și nefericirea să stau cîteva luni.
Gardiana m-a băgat într-un cabinet minunat; la un birou uriaș un ofițer îmbrăcat în scurtă și cu căciulă cu urechi, o căciulă călduroasă, căzăcească, și purta cizme de pîslă. Lîngă ușă era o măsuță și un taburet. Pe biroul anchetatorului era o veioză cu un abajur de mătase, accesorii de marmură pentru scris, un telefon și un pistol.
Anchetatorul a ridicat ochii, s-a uitat la mine și a rostit:
— Ei, ce spui, scârbă?
A fost prima întrebare a unui anchetator militar de stat al dintr-una din cele mai mari țări ale lumii. Mi-am spus că probabil i s-a adresat gardienei care m-a adus și m-am întors să mă uit la ea. Dar anchetatorul a spus scurt și obraznic:
— Cu tine vorbesc. Spune, recunoaște, că o să vezi tu!, și a ridicat pistolul. Poți să pleci, o să semnez mai tîrziu, i-a dat el drumul gardienei. Spune tot adevărul, cîine, poți să trădezi, așa că spune! Despre viața ta mizerabilă.
—- Din ce regiune? despre copilăria mea, despre studii, călătorii?
— Dă-o în p… mea de regiune, recunoaște cum ne-ai trădat, ai lins cururile fasciștilor și tu ai fost un fascist blestemat.
În mod clar anchetatorul înțelegea prin cuvîntul regiune ceea ce în Rusia se numea înainte gubernie, iar acum regiune. Atunci a început să sune telefonul, a început o discuție cu Leningradul, cu un caracter personal.
— A, tu ești, Niura… alo… alo… nu întrerupeți, aici e un anchetator pe probleme extrem de importante de la închisoarea Lefortovo… hai, hai, Leningrad, hai, Smolnîi, centrala… Uite, s-a întrerupt… deci o să vin sîmbătă pentru vreo două zile… ce să aduc?… schiuri?… și pantaloni groși?… bine… o să-i pun eu… alo… alo… Manika, de ce mă întrerupi, uită-te la mine… alo…alo… alo!, și așa mai departe, la fel de mizerabil.
— Ei, continuă, uite, aici, în amintirile tale sunt multe lucruri, așa că nici nu mai e nevoie să te interoghez, se vede ce gîscan ești.
Dar la arestul meu din Buurești nu fusese luat nimic, pentru că nu aveam așa ceva.
— Ce, nu mai ții minte? Minți, ai multe amintiri, se vede că ai memorie bună; dar uite, ți-am luat tot, în curînd o să-ți luăm și viața! Vezi ce-i asta? și anchetatorul ridică pistolul. Ce-i asta?
— Un Browning, răspunsei.
— Nu e nici un browning, este un TT, știi ce-i asta?
Nu știam ce înseamnă asta, dar se dovedește că era un browning de producție sovietică, se pare îmbunătățit de inginerul Topolev la fabrica de arme din Tula, foarte cunoscută în vechea Rusiei. De aceea se și numește Tulski Topolev[10] – TT.
— Ei, adu-ți aminte de mizeriile tale. O să scoatem noi din tine toate amintirile!
— Permiteți-mi să vă spun că Dante a spus că amintirile omului sunt un paradis din care nimeni nu-l poate alunga!
— Cine mai e și Dante ăsta… vreun român?… pe noi… o să mi-l dai tu pe prostul ăsta, și tu ești un prost, jigodia naibii!
A sunat din nou telefonul și a început discuția cine va plăti pentru convorbirea interurbană. Niurka refuza, Manka a spus că o va trece pe numele tovarășului anchetator, iar acela a început să protesteze ferm, prostia asta a durat cîteva minute, pînă ce anchetatorul s-a enervat și a ordonat să fie trecută convorbirea în interes de serviciu.
Interogatoriul nu a dus nicăieri și anchetatorul și-a tras căciula pe ochi și a adormit. Eu stăteam în frig, în costumul meu subțire, și tremuram ca luat de friguri. În cele din urmă torționarul s-a trezit și mi-a ordonat din nou să recunosc – ce? – și spune:
— Stai cu nasul la colț, poate îți aduci aminte.
Am stat în felul acesta peste o oră, după care anchetatorul a început să drăcuie, a scuipat în direcția mea și a sunat să fiu luat.
La capătul coridorului stătea un gardian și în fața lui se afla o carte mare, precum cele de la contabilitate, cum ambele pagini deschise, acoperită cu o foaie de tablă albă decupată pe lățime. Prin tăietura asta se vedea locul alb din registru în care anchetatorul mi-a ordonat să mă semnez că interogatoriul a avut loc de la 10 SEARA și pînă la 6 dimineața, adică opt ore.
De fapt, anchetatorul nu mă interogase opt pre, numai trei ore și ceva și, așa um mi s-a spus mai tîrziu, pentru fiecare oră de interogatoriu anchetatorul primește în plus cîte o sută de ruble pe oră; nici măcar trei ore nu mă interogase, pentru că vreo două ore le-a pierdut pentru discuțiile cu Leningradul și cu Niurka sa. Am fost adus pe la 6 dimineața și abia m-am întins în pat, că au și început să bată în ușă: Sus! și așa mai departe. Doar ziua nu este permis să dormi.
Nikolai Sablin, Călătorie prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice, traducere de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint, București, 2017 (în curs de apariție)
