Leon Levițchi – amintiri dragi

0
80

…1970, examenul de admitere la Limbi Germanice, proba orală… Mi-era cam frică, căci la scris o cam sfeclisem. Începusem subiectul „Importanța lui Shakespeare pentru timpul nostru”cu o banalitate de tipul „unul dintre cei mai importanți scriitori…. “. Mă simțeam penibil, dar nu puteam șterge, și am stat aproape o oră fără să scriu nimic, cu sentimentul că s-a dus totul dracului (??). Până la urmă, am însăilat ceva despre „universalitatea” personajelor, cam o pagină și jumătate. La nivel general era corect, dar cam slăbuț, căci nu invocasem critici, nu dădusem citate, etc. În fine…

Adrian. G. Sahlean
Adrian. G. Sahlean

La oral, șeful comisiei era chiar Leon Levițchi . Faima îl preceda, precum numele lui Ahile înainte de războiul troian. Eu începusem engleza târziu, pe la 13-14 ani, iar manualul său „Învățați engleza fără profesor” fusese carte de căpătâi, alături de „Eckersley”! Am intrat în sală probabil alb la față, și cu o atitudine șovăitoare… M-a surprins să văd o persoană mai scundă decât imi închipuisem, oarecum fragilă, care îmi vorbeste părintește, cu calm, chiar călduros. M-a întrebat ce lecturi îmi plac, ce anume am citit… I-am răspuns că îmi place mult Shakespeare – chiar dacă nu înțeleg încă totul în engleză– dar că am citit traduceri, am văzut piese și filme… Că am citit cărțile recomandate de manualele de engleză… Mi-amintesc că i-am recitat din memorie o strofă din The Rhyme of the Ancient Mariner (am pronunțat chiar mă-rain-er, iar el m-a corectat, ușor amuzat, dar blând, adică n-am simțit că sunt pus la punct. În fine, am obținut nota maximă – fără de care sigur nu aș fi intrat la facultate.

Dau puțin ceasul înainte, ultimul semestru din anul întai – examen oral, tot cu Levițchi . Eram bine pregătit, îi ascultasem cursul de literatură engleză din prima bancă, dar aveam emoții. La vremea respectivă, puteai opta ca, la intrarea în sală, să declari că ești mulțumit cu nota de la scris (luasem 9) și că nu mai vrei să dai oralul. Așa am și făcut! Levițchi, la “masa inchiziției” mă întreabă: “Don’t you, er… aspire to go a little higher?” Levițchi avea obiceiul ca, înainte de a rosti un cuvânt important, să facă o scurtă pauză, trăgând un pic de aer pe nas… Îmi amintesc exact și accentul britanic, cu caracteristici scoțiene, în special pentru ‘r’…

Și-a amintit ce îi mărturisisem la examenul de admitere despre Shakespeare și m-a întrebat ce mai e nou… I-am spus că văzusem Regele Lear al lui Peter Brook, cu Paul Scofield, că citisem Jan Kott, și că învăț cu placere pe dinafară versuri, pentru mi se păreau … geniale! (În pauzele dintre cursuri eu mă plimbam într- adevăr pe culoarele facultății cu un volum Shakespeare The Complete Works sub braț). Levițchi mi-a spus că așa e normal – să citești operele clasicilor, nu să citezi critici care să-ți explice ei despre ce e vorba… Cred că am vorbit cu el mai mult despre Shakespeare decât despre ce era pe bilet.

Abia peste vreun an aveam să înțeleg cât de ‚pornit’ era pe subiect, când a povestit, la cursul de literatură, o vinietă despre un student (acum scriitor cunoscut care trăiește în SUA), care la examenul oral înșira aprecieri revoltătoare pentru Levițchi despre Bard, citând critici la modă (cred că mulți absolvenți de la engleză au auzit povestea!) „Bine,” l-a întrebat Levițchi, „dar ce-ai citit tu din Shakespeare?” „Nimic, desigur!” a venit răspunsul insolent. Vă imaginați cât de mare a fost șocul pentru el, profesor de formație clasică, cu traduceri extinse din Shakespeare, și nu numai!

A venit sfârșitul anului întâi. După examene, Levițchi mă invită le el în birou și îmi spune că el ‚vede’ în mine un viitor profesor universitar; și mai adaugă că biblioteca lui personală îmi stă la dispoziție, iar el îmi va oferi ajutor de câte ori voi simți că am nevoie. Am simțit-o ca pe ‚intervenție’ părintească, dincolo de aspectul măgulitor…

În vară, s-a anunțat înființarea unei secții de interpreți/traducători, cu examen de selecție pentru 10 locuri: 5 engleză-franceză și 5 engleză-spaniolă. Aveam colegi foarte avansați la franceză, erau însă puțini candidați la spaniolă. Luasem în anul întâi un curs de spaniolă pentru începători, așa că m-am pus cu burta pe carte și după… trei zile, m-am prezentat la examen. Spre norocul meu, am luat nota maximă la engleză – dar, previzibil, cea mai mică la spaniolă– trecusem și printr-o „probă de conversație”! Mă rog, am intrat…

Când m-am întâlnit însă în toamnă cu Levițchi , mă simțeam vinovat,ca și cum l-aș fi trădat! Chiar dacă noi, interpreții, trebuia să urmăm toate cursurile de „filologie”, știam că am luat-o în altă direcție față de ce spera, poate, domnul profesor. (Interpreții aveau săptămânal vreo 10-12 ore în plus de specializare, și urma să facem 5 ani plini – față de filologie, cu 3 ani și jumătate). Când i-am marturisit-o, a reacționat cu înțelegere, adăugând că la sfârșitul facultății, indiferent ce subiect îmi voi alege la diplomă, i-ar plăcea să îmi fie îndrumător. Sigur, i-am răspuns că mă simt onorat, și nu doar din politețe!

Îmi revin acum, scriind despre el, tot felul de observații legate de traducerile literare, unele mărunte, dar care îmi așezau altfel înțelegerea mea necoaptă legată de acest proces. Poate nu e rău să exemplific: într-un seminar electiv, Levițchi vorbea despre traducerea prozodică de poezie în engleză, exemplificând cu prima strofă din Mama (George Coșbuc), lăudând traducătorul (Alexandru Kiss, dacă nu mă înșel). Ne-a dat temă să încercăm o strofă ca versiune de lucru pentru săptămâna următoare, după ce ne-a vorbit despre perechea de cuvinte rimate de la care trebuie să pornești, despre cum așezi sintaxa să iasă metrul, etc. Una dintre studente a prezentat o variantă la „trei vreascuri rupte dintr-un gard…” care cred că era „three brushwood from a fence uptorn”… Levițchi a explicat blând că numărul vreascurilor nu este important, fiind detalii denotative secundare… Am început „Migalosul Cronofag” declarând că „traducerea literară este un exercițiu de aflare a echivalențelor, nu a identităților”. Nu pot să nu  leg poziția mea de lecția de mai sus, și de multe altele de același fel, care m-au ajutat, și pe mine,  și pe mulți dintre traducătorii literari de astăzi care i-au fost studenți.

Dintre toți profesorii care m-au inspirat în facultate, Levițchi e printre cei dintâi. Un model de „scholar” cu pregătire serioasă și atenție la detaliu, dar și cu har de educator („e-ducare”, ducerea-în afară, conducerea elevului pe drumul încă neștiut de el, facilitându-i înțelegerea). Căci nu toți profesorii aveau această calitate interpersonală de educator, ba unii chiar din contră!

Iată o ultimă interacțiune, chiar ‚terapeutică’ pentru mine, din ultimul an de facultate, de fapt, din ultimele șase luni, când grupa noastră urma să susțină diploma de filologie, și un examen cuprinzător de interpret-traducător. Pentru diplomă, l-am rugat pe Levițchi să-mi fie îndrumător, cum îmi ‚promisese’ cu peste trei ani înainte, propunând ca tema „Universul poetic și muzical la Beatles”. Deși era un subiect cam neobișnuit, nu a avut nicio ezitare. Mai erau însă vreo trei luni până la examen, iar eu nu scrisesem nimic, chiar dacă Beatles-ul îl știam pe dinafară. Mi-am dat seama că, de fapt, „mă trăgea ața” în altă direcție – și când i-am sugerat domnului profesor o lucrare despre capcanele traducerii literare din engleză în română („The Pitfalls of Literary Translation”) cu un plan despre ce vreau să scriu, a părut chiar încântat. De fapt, eu nu mă simțeam în stare să scriu o lucrare despre cine știe ce autor britanic sau american. (Ideea de a aduna păreri critice, făcând o revizie la ce au spus alții despre… nu contează cine, mi se parea – ca și acum – un demers neinteresant). Despre traduceri, aveam însă idei proprii…

Mi se pare și azi incredibil că până cu o săptămână înainte de susținerea diplomei, Levițchi nu citise încă ce scrisesem, dar îmi spunea că are încredere în mine și știe că va fi bine.

De fapt, așa a și fost. Am susținut, printre altele, idei despre psihologia limbilor, argumentând că engleza britanică preferă eufemismul în comparație cu ‚supralicitarea’ americană (understatement vs. overstatement), exemplificând cu proverbe. Am îndrăznit chiar opinia că unele regionalisme folosite în traducerile românești sunt nepotrivite stilistic! Din comisie, Dumitru Chițoran și Adrian Nicolescu au dialogat chiar cu interes pe tema psihologiei specifice a limbilor… Andrei Bantaș a băgat niște strâmbe despre regionalisme, dar eu eram pregătit, contracarând cu exemple pentru redarea în română a unor realități victoriene prin echivalențe neaoșe nepotrivite (erau ale sale, dar n-am precizatale cui sunt!). Levițchi a întrebat comisia dacă mai are rost să vorbim și de vreun autor, căci din punctul lui de vedere dovedisem că merit să devin absolvent.

Sunt 31 de ani de când am plecat din România. Am început să traduc din Eminescu în 1990, și am lucrat câțiva ani buni la o primă varintă a Luceafărului. În 1993, la prima vacanță după 8 ani de America, am venit în București cu inima plină, dorind să o arăt cu drag fostului meu profesor… Am aflat abia atunci că se prăpădise între timp…

Îmi vin în minte, pentru încheiere, cuvintele lui Camil Petrescu: „aducerile-aminte, singurul triumf al vieții asupra morții și uitării”. Mă gândesc adeseori la Leon Levițchi, cu căldură și recunoștință, pentru că el este printre noi nu doar în amintire, ci și prin imensa operă de traducător lăsată moștenire tuturor.

Lasă un răspuns