Aceasta este formula care mi-a rămas înrădăcinată în minte, piatră de hotar în memoria mea afectivă, chiar mai mult decât în cea intelectuală, în pofida faptului că fusese rostită la primul curs al profesorului.
Stăteam în bancă, ascultând cuminți cu toții confesiunea unui, deja, „monstru sacru”: marele Leon Levițchi, celebrul shakespeareolog, minunatul traducător și lexicograf, numele cunoscut și recunoscut pe diverse meridiane, pe care, vai!, nu le putea trece către alte zări, invitat la evenimente academice de anvergură cu totul specială, acest om cu totul special ne spunea nouă, bobocilor din Pitar Moș, că e mare lucru, ceva cu totul special, să te poți emoționa la fiecare curs cu un grup de începători în ale englezei… Să te poți uimi, alături de ei, că în limba marelui Will „eu” se scrie „I”, cu literă mare, adică, chiar și în mijlocul propoziției! Când am ajuns să buchisim cu profesorul „To be or not to be”, uimirea nu mi s-a părut defel mai mică. „Lev” avea darul de a propulsa lucrurile minore la dimensiuni copleșitoare, cum nu se sfia să desființeze ce nu-i era pe plac. Nu-i plăceau, nu-i plăcuseră niciodată poeții metafizici. Din contra, prietenului său de o viață, minunatul Dan Duțescu, traducătorul integralei Chaucer „de unul singur”, tălmăcitorul, alături de Leon Levițchi, al unor texte shekespeariene de maximă dificultate, metafizicii îi păreau desăvârșirea poetică. Ceea ce nu i-a făcut mai puțin prieteni nedespărțiți. Ani mai târziu, când Taina Duțescu Coliban mi-a devenit colegă, după ce îi fusesem studentă, am înțeles că Lela și Deda, cum li se spunea în cercul familial și amical celor doi giganți ai anglisticii românești, erau cu adevărat nedespărțiți.
Cu Taina am fost, în octombrie 1991, la înmormâtarea lui Lev și de la cimitir ne-am dus direct în Magistrală, unde stăteau Duțeștii. „Dănuț”, cardiac de ani de zile, nu putuse ieși din casă, din cauza frigului accentuat. Ne-a întrebat aproape sfios cum arăta Lev și a făcut un discret semn cu mâna, în semn de adio. Taina și cu mine i-am răspuns la fel de discret. Lev a plecat discret din lumea noastră, într-o seară de toamnă, după ce lucrase, ca de obicei, la costum cu cravată, la biroul său de acasă. Lăsase câteva minute ochelarii pe foile dicționarului pe care îl finisa. Nu i-a mai ridicat niciodată. Doamna Sonia, soția și prietena de o viață, l-a sunat pe profesorul Preda, „Puiu”, printre noi, colegii, să-i dea trista veste. Care m-a lovit și pe mine în timpan, ca un tunet, peste câteva momente: „Mickey, a murit Lev”, mi-a spus Puiu. Îmi amintesc distinct că i-am replicat: „Nici măcar timpul nu ne ajută”, pentru că așa credeam și am crezut mult timp după: că timpul ar fi putut sa mai aibă răbdare și să fericească mai mult cultura română.
Profesorul se urca la catedră sobru, riguros și cu o privire inchizitivă, parcurgând perimetrul amfiteatrului cu o licărire ușor precaută în priviri. Osos și reținut, se prezenta la antipodul prietenului chaucerian, care iradia umor și haz prin toți porii. Poate că parte din excepționala prietenie care îi lega de ani de zile provenea chiar din aceasta complementaritate. În 1974, când eram în comisia de admitere, ca tânără asistentă, am aflat că tocmai apăruse Dicționarul englez-român al Academiei, sub îngrijirea magistrală a lui Leon Levițchi. Am fugit din catedra din Pitar Moș, am dat buzna la Librăria „Sadoveanu”, din Magheru, am luat enormul tom și m-am prezentat victorioasă înapoi la comisie. La masa din catedră stăteau profesorii Leon Levițchi și Ioan Aurel Preda. Ambii m-au privit îndelung, cu o privire care indica atașament profesional, satisfacție intelectuală și – fundamental – uimire cognitivă.
Aceasta este lecția pe care am învățat-o cu adevărat de la „Lev”: să mă pot uimi cum se scrie „eu” în engleză, atunci când dezvălui acest secret banal unui începător. Un secret ontic.
