Portetul traducătorului în cărăuș cu totul și cu totul special*

4
563

Dragă domnule Adrian G. Sahlean, sînt măgulit că articolul meu ți-a trezit interesul, și chiar te-a „zgîlțit”, pentru a te cita (termenul apare, e adevărat, și în interesantul editorial al numărului** semnat de George Volceanov). Nu credeam – nu speram – să produc un asemenea efect „devastator”. Este bine, din cînd în cînd, să fim „zgîlțîiți”, să vedem adică – chiar dacă argumentele mele sînt „sucite”, cum spui dumneata – că nu toată lumea gîndește ca tine. Gîndul dumitale este clar formulat chiar în titlu: “traducerea literară [este] un act de creație”. Gîndul meu e diferit, din păcate: „traducerea literară nu este un act de creație”.

Radu Toma
Radu Toma

Avînd în vedere că declari că ai fost „zgîlțîit” de articolul cu pricina, dumneata, traducător al lui Eminescu, între altele, nu cred că este absolut greșit să dau ca alternativă la titlul pe care-l propui următorul: „traducărorul” [este] un creator”. Or, cu riscul de a te indigna încă o dată, dragă domnule Adrian G. Sahlean, mi se pare că această idee, în cele două variante – traducerea este creație, traducătorul este un creator –, mi se pare (recidivez!) de neacceptat (sînt suficient de politicos pentru a nu spune „sucită”; de altfel recunosc că nu prea înțeleg ce vrea să spună acest cuvînt în contextul în care îl folosești; dar hai să fim metaforici, dragă domnule Adrian G. Sahlean, și să sugerăm mai mult decît sîntem capabili să spunem).

Înainte de a intra în discuția propriu-zisă, aș vrea să fac două observații. Prima se referă la tonul pe care l-am adoptat în acest drept la replică. Cea de a doua la ceea ce m-a determinat să răspund în felul în care o fac.

În ceea ce privește primul punct, lucrurile sînt simple. M-ai tutuit în răspunsul tău, cu toate că nu ne cunoaștem. Deși în textul publicat sînt semne vizibile ale unei ostilități la adresa mea – nu am nimic împotrivă –, mi s-a părut totuși că vrei să dialoghezi cu mine, ceea ce m-a flatat, desigur, dar și m-a împins să adopt același stil de adresare, îndulcindu-l, totuși, puțin, folosind formula „dragă domnule”.

În ceea ce privește al doilea punct, trebuie să-ți fac o mărturisire: în momentul în care mă apucam să scriu acest text, nepoată-mea, care nu are nici cinci ani și care voia să vadă pe calculatorul meu nu știu ce episod din Mașa și ursul, mă întreabă ce fac. Îi răspund: îi scriu domnului Adrian G. Sahlean. Cine e acest domn? Cel mai bun traducător al lui Eminescu în engleză, veni, prompt, răspunsul meu. Răspunsul acesta este a doua sursă a stilului pe care îl ia răspunsul meu la replica ta.

Nu cred, dragă domnule Adrian G. Sahlean, că răspunsul pe care i l-am dat lui Anais te-a dezamăgit. Și, într-adevăr, cred sincer că ești cel mai bun traducător al lui Eminescu în engleză. Expresia pe care am folosit-o este, însă, de un tip special. Se numește “expresie definită” (vezi în Wikipedia, sursa dumitale de informații, pare-se, mai multe detalii decît voi da eu aici). E vorba de o expresie care înlocuiește un nume propriu (care în sine nu are nici o semnificație; nepoată-mea a simțit foarte bine acest lucru) cu “descrierea” acelui ceva sau a acelui cineva la care substantivul sau numele propriu cu pricina (al tău în ocurență, dragă domnule Adrian G. Sahlean) trimite: “cel mai bun traducător etc.” Utilizarea unei asemenea expresii presupune existența în lume (în lumea actuală, trecută etc.) a unei persoane care poartă (a purtat) numele cu pricina și pretinde că descrie, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, ce este acel lucru sau cine este acea persoană. Pe scurt, o asemenea expresie se referă la identitatea acelui ceva sau a acelui cineva la care referă. La ceea ce acel ceva sau acel cineva este. Iată-ne așadar în problematica pe care ai deschis-o.

Așadar, spunîndu-i lui Anais „Adrian G. Sahlean este cel mai bun traducător al lui Eminescu în engleză” mă refeream, dragă domnule, la ceea ce ești. Desigur, ești mult mai multe decît atît: ești poate cel mai bun vînător de foci, cel mai bun soț de pe fața pămîntului. Și cîte și mai cîte. Dar, răspunzîndu-i nepoatei mele, m-am focalizat fără să-mi dau seama doar asupra unei fațete a personalității dumitale – foarte complexe, cum se zice, și foarte interesante, desigur – aceea de traducător.

Ajung astfel, în sfîrșit, la întrebarea: ce este un traducător? Este el oare un creator? Pentru a răspunde, hai să ne mai gîndim la răspunsul pe care l-am dat, cu sinceritate, nepoatei mele. Să lasăm deoparte începutul lui, “cel mai bun” (lucrul e notoriu, jurii s-au pronunțat în această privință, ai avut premii etc.). Dar să privim enunțul cu mai multă atenție!

Pot oare suprima limba din care și înspre care Adrian G. Sahlean – sau oricare alt traducător, bun ori rău – traduce? Pot oare să spun doar „cel mai bun traducător”? Cred că nu, căci voi fi întrebat imediat: „din ce limbă în ce limbă”?

Pot oare suprima din el numele lui Eminescu? Pot oare să spun doar „e cel mai bun traducător?” Mi se pare că nu, căci voi fi, cred, întrebat imediat: „traducător al cui”? Trebuie să adaug ceva. Trebuie să adaug un nume. Nu pot să-l gîndesc pe Adrian G. Sahlean, ca traducător (și nu ca tată, contribuabil corect ori nu, etc.) decît în raport cu Eminescu. Identitatea lui Adrian G. Sahlean, ca traducător, este strict legată de (opera lui) Eminescu. Și subordonată. Dacă în locul numelui lui „Eminescu” aș pune „Vlahuță”, de pildă, lucrul acesta ar modifica identitatea lui Adrian G. Sahlean. Identitatea sa de traducător.

Mi se pare așadar că logica unui asemenea enunț îl leagă pe traducător pe de o parte de un autor (Eminescu, în cazul de față; probabil însă că ai tradus și din alți autori, români ori neromâni), pe de altă parte de două limbi. Voi lăsa însă deoparte problema modului în care traducătorul este legat de limbile din care și spre care traduce. Nu aș avea nimic de adăugat față de ceea ce toată lumea știe și spune. În nici un caz acum. De ce să repet că trebuie să cunoască foarte bine limba sursă și limba țintă? De ce să repet, pe urmele atîtora, că un traducător trebuie să cunoască foarte bine cultura căruia autorul pe care îl traduce îi aparține?

Ce mă interesează este însă raportul dumitale, dragă domnule Adrian G. Sahlean, cu autorul pe care-l traduci. Este un raport creator? Îți propun următorul exercițiu. În „periodul” I al Curierului de ambe sexe, în numărul 3, Heliade-Rădulescu publică un text, Scrisoarea unui tată către fiul său. Este vorba de prima traducere în română, parțială, a unui text de Balzac, mai exact de scrisoarea pe care Henriette de Mortsauf din Le Lys dans la vallée o adresează mult mai tînărului său amant, Félix de Vandenesse, pentru a-l învăța ce este lumea.

Heliade se dovedește cît se poate de creator. Între altele o suprimă pe amantă pentru a o înlocui cu un „tată”, care încearcă să-i inculce “fiului” său, între altele, o serie de idei rousseauiste, care, evident, nu se găseau în Le Lys. Ce crezi, dragă domnule Adrian G. Sahlean, de dezinvoltura lui Heliade? Dezinvoltură de care e conștient, de vreme ce, în sumar, apare specificarea “imitație după”.

În ceea ce mă privește, cred că Heliade avea ideea clară că un traducător, un traducător adevărat, nu este un creator. Că, în momentul în care schimbă, în mod creator, sexul expeditoarei scrisorii nu mai este traducătorul lui Balzac, ci un simplu “imitator” al acestuia, cineva care face ca și cum ar fi altcineva, dar care are totodată și bunul simț de a afirma că nu este acel cineva pe care îl imită. Că Henriette de Mortsauf, pe care a suprimat-o din imitația sa, este creația altuia.

Traducătorul lui Balzac, dragă domnule Adrian G. Sahlean, nu o poate suprima pe Henriette de Mortsauf. Nu poți să nu fi de acord cu această idee. Cum nu poți fi de acord cu ideea că un traducător trebuie să fie fidel autorului pe care îl traduce. Traducătorul nu trebuie numai să știe foarte bine limba din care traduce și limba în care traduce – aceasta e doar o condiție preliminară –, ci mai trebuie și să fie capabil să transpună, cu fidelitate, lumea pe care acesta a creat-o într-o limbă în altă limbă.

Traducătorul nu este creator de lumi; nu este nici desfigurator de lumi, precum Heliade. Traducătorul este cel care transportă o lume – pe care, firește, trebuie să o înțeleagă – dintr-o cultură în alta. E un cărăuș. Un cărăuș cu totul special, desigur. Unul care are între altele priceperea de a se face invizibil, căci ceea ce mă interesează pe mine, cititorul textului publicat de Heliade, nu e concepția despre viață a acestuia din urmă, ci cea a lui Balzac.

Priceperea adevărată a traducătorului, cea care îi permite să devină invizibil, este de a reface, cu materialele și uneltele pe care i le oferă limba în care traduce, lumea concepută de un altul. Eminescu a conceput-o pe Cătălina, nu traducătorul lui. Traducîndu-l pe Eminescu, trebuie să ajungi să gîndești ca Eminescu, trebuie, în timpul traducerii, să gîndești cu capul lui, trebuie să gîndești ca el, dar în altă limbă. A reuși să faci așa ceva e formidabil. Dar, din păcate, nu ești Eminescu, ci ești precum tîmplarul din Republica despre care vorbeam în articolul care te-a indignat, dragă domnule Adrian G. Sahlean: un tîmplar care contemplă ideea de pat creată de arhitectul divin și care se străduiește să o încarneze cu cît mai mare fidelitate posibilă în lumea sensibilă, din scîndurile pe care le are la dispoziție. Bunul traducător e cel care contemplă lumile create de un altul și se străduiește să le încarneze în alte vorbe decît cele ale autorilor lor. În vorbe potrivite, în vorbe ce se potrivesc intențiilor autorului pe care îl traduci.

O bună traducere, dragă domnule Adrian G. Sahlean, aparține meșteșugului, nu creației. Traducătorul e un meșteșugar. Și trebuie să fii meșter mare, ca dumneata, ca să potrivești vorbele ce-l vor transporta pe Eminescu într-o altă cultură. Sînt meșteri mari și mici. Performanțele traducătorului țin de capacitatea lui de a se identifica, în timpul traducerii, cu cel pe care îl traduce, cu capacitatea lui de a gîndi, o vreme, cu capul altuia și nu cu capul propiu: vezi în această capacitate, formidabilă în sine, de a se supune gîndurilor altuia, dragă domnule Adrian G. Sahlean, vreo urmă din ceea ce se numește creație? Doar dacă sucim cuvintele. Performanțele sale țin de asemenea de îndemînarea cu care îmbină cuvintele, în așa fel încît rezultatul să fie cît mai apropiat de intențiile autorului tradus: vezi în această ingeniozitate, dragă domnule Adrian G. Sahlean, vreo urmă din ceea ce se numește creație? Doar dacă sucim cuvintele.

„Traducerea literară, un act de creație”: iată o idee tare sucită. Dacă stăm să ne gîndim, firește.


*Acest articol este un răspuns la articolul polemic scris de către Adrian G. Săhlean în numărul 11 al „Revistei de traduceri literare”, intitulat: „Traducerea, act de creație”, vezi: http://www.fitralit.ro/30-09-2016-traducerea-literara-act-de-creatie/ . Polemica a plecat de la articolul lui Radu Toma din numărul 10 al „Revistei de traduceri liteare”, intitulat: „Plagiat și personalitate”, vezi: http://www.fitralit.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/. (n.red.)
**Este vorba de editorialul numărului 10 al „Revistei de traduceri literare” semnat de către George Volceanov, intitulat: „Plagiatul – o îndeletinicere de ieri de azi dintotdeauna”, vezi:  http://www.fitralit.ro/31-08-2016-plagiatul-o-indeletnicire-de-ieri-de-azi-dintotdeauna/ (n.red.)

4 COMENTARII

  1. Nu poți fi traducător dacă nu ai dobândit o pricepere de a scrie literatură, adică de a crea texte de ficțiune, atent la tot ce ar cere genul pe care l-ai aborda. Mărturisesc că eu am vrut să fiu prozator, romancier. Dar în 1970, mi-am văzut stopată această încercare de către cenzură – nu mai știu a cui – care scrisese pe filele manuscrisului, în dreptul personajelor, „SE ȘTIE CINE E”. M-am speriat atât de tare de stupizenia acelor remarci încât am părăsit literatura de ficțiune și am început să scriu eseuri și să traduc din franceză. Când m-am văzut cu primul text de proză, scris de un geniu al Franței, Alain Fournier, pe masa mea de lucru, am intrat în roman cu pași foarte înceți, adică : citeam o frază și, atenție, domnule Radu Toma, n-o recompuneam în limba română, deși uneori lucrul acesta era perfect posibil și rezultatul era chiar foarte bun, dar asta se întâmpla doar uneori, ci o re-cream. Vă dau un singur exemplu, ca să înțelegeți până la ce punct înțelegeam eu să re-creez atunci când traduceam: în Postfață, am creat o biografie a lui Fournier din ce spunea critica franceză, neavând posibilitatea unor cercetări directe, pe teren. La un moment dat, dau de propoziția-cheie a sufletului romancierului francez, într-o scrisoare a lui Fournier către un prieten și de acolo mai departe mi-a fost foarte ușor să-i re-creez romanul „Le Grand Meaulnes”. Dar acum vreau să vorbesc numai despre acea propoziție-cheie, care era un strigăt uriaș de disperare, de deznădejde a tânărului creator : Je suis seul !, spunând prin asta că fata pe care o întâlnise, după care alerga de ani de zile s-o găsească la propriu, nu întâlnind alte fete ca ea, și pe care o iubea de când o văzuse, în doar câteva minute, cândva, acea fată se măritase și avea copii, astfel că nici măcar un divorț nu mai era posibil. Ei, bine, a traduce cum spuneți dumneavoastră însemna a reface în românește doar o propoziție banală, plată, care nu spunea nimic din disperarea lui Fournier-bărbatul, astfel că m-am văzut obligată ca în loc de „Sunt singur” să adaug : „Sunt singur în univers!”. Pentru că asta spunea Fournier-bărbatul: Nu mai pot iubi nici o altă femeie de pe planeta Pământ, așadar, am rămas singur, fără ea, pentru toată viața mea !

  2. Dacă nici Dan Duţescu, în inegalabila tălmăcire a lui Chaucer, şi Romulus Vulpescu, în cea a lui Villon, n-au fost creatori, cer şi eu cu glas tare izgonirea traducătorilor din orice asociaţie de creaţie artistică (ar fi nişte impostori toleraţi, după părerea dlui Radu Toma!!!) – traduc acum un roman de Anne Tyler, scris într-un limbaj minimalist şi a-l „traduce” cuvânt cu cuvânt” ar fi cea mai mare greşeală, pentru că rezultatul nu ar fi un text artistic, pe mai multe paliere stilistice. Mă poziţionez la mijloc, dar mai aproape de Sahlean decât R. Toma – n-o fi traducerea literară creaţie, dar sigur e recrearea unei text preexistent în altă limbă. Din fericire, acesta e punctul de vedere al marilor traductologi, Steiner, Nida, Venuti etc. etc. Fără operă de traducător şi fără chinuriile şi bucuriile actului de re+creare artistică, dl. Radu Toma se autoexclude – paradoxal – dintr-o breaslă din care, de facto, nici nu face parte, cu care nu simpatizează şi pe care stăruie în a o minimaliza de ceva vreme încoace. Poate ar fi mai bine să-şi irosească energiile lăsând patrimoniului cultural un text de referinţă-două în domeniul traducerilor, acolo, ia, ca Duţescu, Leviţchi, Irina Mavrodin şi-atâţia alţi „ne-creatori” care au îmbogăţit limba română chiar şi din ipostaza lor de marginali…

  3. Domnule Toma,

    Sunteți departe de a înțelege actul creator din traducerea literară, mai ales de poezie, reacționând surd și absurd. Exemplele pe care vi le-am dat au trecut pe lângă dv. ca apa prin sită. V-am invitat (mai mult retoric) să încercați o singură strofă de traducere sau retroversiune de poezie înainte de a vă pronunța pe chiar situl FITRALIT– neinvitat – cu aprecieri aberante despre traducătorul literar.

    Îmi este clar că nu înțelegeți traducerea literată, pentru că nu ați făcut vreuna. Nu cred că înțelegeți de ce traducerile mele eminesciene ar putea fi mai bune ca altele. Nu cred nici că sunteți în stare să traduceci ceva dincolo de texte mai mult sau mai puțin denotative – adică la nivel de meșteșugar-cărăuș. Vă aflați în postură unuia care își dă cu părerea despre atleți când el a fost scutit la educație fizică. Sunteți însă un mare maestru al silogismelor! Definiți termeni în accepție proprie ca să ajungeți la concluzile dorite, învârtindu-vă în jurul cozii. În limbaj colocvial s-ar spune „el centrează, el dă cu capul”.

    Vă invit să sugerați domnului Peter Sragher desființarea secției de traduceri literare din cadrul Uniunii Scriitorilor. Traducatorii literari, nefiind decât meseriași, nu au ce căuta într-o instituție care prin definiție este a unor creatori. Nu înțeleg de fapt de ce vi s-a dat ocazia să insultați munca colegilor mei pe situl lor când vă aflați printre ei pe post de chibiț.

    Adrian G. Sahlean

  4. Stimate dle Radu Toma,
    Urmaresc cu multa atenţie “polemica” dintre domnia voastra şi dl A. G. Săhlean, şi mărturisesc că argumentele domniei voastre mă lasă cu gura cascată. Sunteţi domnia voastră un om cu idei bulversante!

    Întâi de toate argumentul cu “patul Socratic” este – doamne, sa ne ierţi – pueril, ilogic. Lepădaţi-vă de el, căci cădeţi în pas alergător în ridicol.

    Mai apoi, dl Săhlean nu a tradus doar Eminescu ca să fie “traducătorul lui Eminescu”. A tradus mulţi alţi autori, şi peste tot şi-a pus amprenta geniului. Fiiicei domniei voastre ar fi trebuit deci să îi răspundeţi, “Săhlean este un traducător de geniu.” (De fapt, iubite dle Toma, Săhlean nici nu este un “traducător”, ci un retroversionist, ceea ce îi face munca infinit mai dificilă, iar rezultatul muncii sale cu atât mai remarcabil.)

    Stimate domn Toma, sunt înclinat să cred că domnia voastră nu aţi tradus din nici o limbă către nici o altă limbă! Sau, dacă aţi făcut-o, Dumnezeu cu mila! Dovadă judecata domniei voastre, judecată aruncată cu furca, venită, aparent, de la cineva ce dovedeşte totală necunoştinţă de cauză apopos de tehnica traducerii. Ziceţi domnia voastră:

    “Traducîndu-l pe Eminescu, trebuie să ajungi să gîndești ca Eminescu, trebuie, în timpul traducerii, să gîndești cu capul lui, trebuie să gîndești ca el, dar în altă limbă.”

    Iubite dle Toma, dacă, precum subsemnatul, aţi fi avut marea şansă de a îl avea profesor pe uriaşul, pe inegalabilul, pe genialul Dan Duţescu, degrab aţi fi aflat că ceea ce afirmaţi domnia voastră este valabil numai în primele etape, cele premergătoare, ale unei traduceri. Ultima etapă, şi cea mai complicată, este aceea când trebuie sa dai de o parte originalul, şi să creezi (să creezi, dle Toma!) în noua limbă! Aşa s-a făcut că lucrarea lui Chaucer, “The Cantebury Tales”, este (să mă ierte ăl de sus) mai frumoasă, mai spumoasă, mai elegantă, mai sprinţară în versiunea românească a lui… Dan Duţescu… decât în original.

    Multă vreme am crezut cu tărie, ba chiar am scris, că Eminescu este intraductibil; că dacă cineva are geniul de a-l traduce pe Eminescu, atunci nu îşi pierde vremea retroversionând, ci îşi scrie propriile poezii. Ei bine, Săhlean m-a pus la punct… traducându-l! Dacă am avea numai acest exemplu, numai retroversiunea lui Săhlean, şi argumentele domniei voastre ar fi nule şi neavenite. Dar traducătorii de geniu în istoria literaturii române sunt puzderie…

    Cristian Saileanu, umilul caraus al lui Caragiale in engleza…

Lasă un răspuns