Mă văd silit să plagiez traducerea românească a unui titlu de film dedicat lui Sir Thomas Morus (sau More), cu Paul Scofield în rolul principal. Titlul este nimerit, fiindcă prin atitudinea față de carte, de învățătură și de semeni, Profesorul se apropia de profilul etic-moral al marelui umanist englez. În toamna anului 1975, când am fost admis la Facultatea de Limbi și Literaturi Germanice, Leon Levițchi avea deja statuie în lumea anglisticii românești.
Studenții care au avut șansa de a lucra cu Marele Lev la seminarul special de lexicografie și traducere literară încă din primul semestru al anului întâi tremurau ca varga înainte de primul contact cu acest simbol cultural. Costumul impecabil croit, părul îngrijit, pieptănat pe spate, accentul britanic cum numai în filmele englezești interbelice se mai poate auzi, personificarea exigenței, tonul egal, calm, pasiunea mocnită, ținută în frâu (da, Profesorul era îndrăgostit de cunoștințele pe care ni le transmitea), politețea împinsă la extrem sunt primele detalii de care îmi amintesc în încercarea de a recupera acea primă întâlnire. Nimic histrionic, niciun gest teatral, studiat.
Profesorul personifica erudiția dublată de modestie.
Mărturisesc că, în timp, am ajuns să mă număr printre învățăceii lui favoriți (îmi place să cred că mentorii noștri își au un afterlife al lor, își continuă viața în posteritate și prin realizările discipolilor…) – dar asta numai în timp, ca o încununare a unor nopți și zile de lecturi asidue, dublate de momente de inspirație și intuiție. În modestia lui, Profesorul ne repeta la curs că oricine continuă să învețe la orice vârstă și, indiferent de poziție sau funcție, oricând ai câte ceva de învățat de la cei mai tineri ca tine. Prin anul trei de facultate am început să-l bombardez cu referate în care dezvoltam ipoteza de lucru preluată din scrierile sale, legată de mimetismul lingvistic al personajelor shakespeariene. Discuțiile de pe holul facultății s-au mutat în camera de lucru a Profesorului, de pe strada Mitropolit Filaret nr. 20 (camera dinspre stradă), cu mașina ei de scris antică și de demult, și cu maldăre de cărți de referință. Îi făcea plăcere să împrumute cărți și, mai mult, mă încuraja să i le aduc înapoi cu sublinieri și adnotări, fiind convins că cititori diferiți pot reține aspecte diferite ale uneia și aceleiași scrieri de specialitate. Iar discuțiile din camera de lucru s-au prelungit și după absolvire, devenind, pentru mine, cele mai frumoase amintiri ale deceniului 1980-1990.
Profesorul m-a înarmat cu tehnica traducerii versurilor și a teatrului în versuri, mi-a călăuzit pașii în primele mele încercări de traducere din poezia engleză a secolului 20 și din teatrul iacobit englez. Cel mai bun dintre cele 73 de versuri ale traducerii mele de debut, Labirintul de Edwin Muir, poartă amprenta Maestrului, poate fi oricând ghicit de către un cititor avizat. Ulterior, tot Lev m-a încurajat să traduc și câteva sonete, pentru ediția Shakespeare pe care o îngrijea la Editura Univers.
În fiecare moment al evoluției mele, fie că a fost vorba de elaborarea unui dicționar, fie de încununarea unei traduceri cu un premiu, fie de inițierea unui proiect editorial mai vast, m-am raportat la înaintașul meu, la Mentor. Voi resimți această anxietate a influenței până în ultimele clipe de viață. După cum am și recunoscut într-o emisiune radiofonică, dacă nu aș fi avut șansa de a-l întâlni pe Leon Levițchi, probabil că aș fi devenit un bun disc-jockey sau un bun gazetar sportiv… În studenție am avut privilegiul de a putea „fura meserie” de la câțiva minunați dascăli (Ștefan Stoenescu, Silvian Iosifescu, Mircea Martin, Cornelia Comorovschi), însă Leon Levițchi rămâne pentru mine principala influență formativă – în tot ce am făcut am încercat să mă raportez la exemplul oferit de Profesor. Personalitatea lui enciclopedică merită mai mult decât câteva rânduri așternute în pripă. M-a obsedat acest gând încă de la jumătatea anilor 1990, când i-am propus lui Andrei Bantaș (celui dintâi mare Discipol și prieten al lui Lev) o teză de doctorat dedicată lui Leon Levițchi – omului și operei sale inegalabile. Din păcate, o boală necruțătoare și dispariția neașteptată, pretimpurie, a Profesorului Bantaș au zădărnicit această intenție.
Până la reluarea acestui proiect, nu-mi rămâne decât să-mi amintesc cu drag de cel care după 1990 mi-a povestit și despre latura mai puțin cunoscută a personalității sale, despre pasiunea lui pentru fenomenele paranormale, despre faptul că scrie poezie. Și să le transmit studenților mei de astăzi dragostea pentru Marele Will, așa cum mi-a transmis-o Lev la vremea lui, cu aplecarea aceea analitică spre analiza unor versuri / gânduri pline de miez, precum ”But if it be a sin to covet honour, / I am the most offending soul alive” sau ”There is some soul of goodness in things evil, / Would men observingly distil it out”… Lecții de literatură engleză și lecții de viață…
