Pendulând între conotație și denotație

0
131

Tristă coincidență: tetracentenarul morții lui William Shakespeare, autorul așezat de Harold Bloom în centrul Canonului Occidental coincide cu comemorarea unui sfert de veac de la dispariția celui considerat până astăzi cel mai mare anglist al României.

Universitar, lexicograf, traducător literar, autor de manuale de liceu și cursuri universitare, de gramatici și istorii literare, îngrijitorul celei mai bune ediții a integralei Shakespeare, Lev, cum îl alintau prietenii și discipolii, era un spirit enciclopedic, un erudit ce aborda cu ușurință domenii variate ale filologiei și lingvisticii. Cariera lui, fără egal în lumea anglisticii românești, poate fi sec rezumată la zecile de titluri cu care a îmbogățit patrimoniul național de carte, dar și cu zecile de discipoli ce i-au continuat munca în mediul universitar, precum și în viața literară, de la Dan Grigorescu și Andrei Bantaș până la Mihaela Anghelescu-Irimia, Mădălina Nicolaescu și Monica Matei-Chesnoiu. Traducerile sale, de la Beowulf și Teatrul Renașterii engleze până la Swift, Sheridan, Dreiser, Jerome K. Jerome, Shakespeare, Antologia poeziei engleze de la începuturi până în zilele noastre etc. etc. etc., precum și celebrul său Îndrumar dedicat traducătorilor de literatură engleză, rămân texte de referință în istoria literaturii de traduceri din România. Câțiva dintre foștii studenți au ținut să-i aducă un omagiu postum celui care le-a călăuzit pașii spre traducerea literară și lumea universitară (G. Volceanov).

Poate uita cineva emoțiile examenului de admitere? Admiterea aia, adevărata, cu miros acru, înțepător de teamă isterică de a nu fi ratat intrarea la facultate. Dar fericirea de care erai cuprins văzându-ți numele deasupra lamei de ghilotină, care îi despărțea pe aleși de toți ceilalți, de toată cealaltă lume trăitoare a planetei? Student!!! Putea fi ceva mai minunat? Să treci de la statutul de elev, aflat mereu în vizorul părinților și profesorilor, cu nu ai făcut aia, da’ de ce ai făcut aia, de ce nota aia, de ce arăți în halu’ ăsta, la cel de STUDENT , adică om al cărui statut social îi permitea orice, de la a vinde semințe în parc sau să rupă bilete la poarta stadionului, până la a participa la sesiuni sofisticate și, dacă avea suficient curaj, la sesiunile de examene. Și, înainte de începerea primului an, câte gânduri. Cum o arăta cutare, dar asta cu cine o voi face, dar cealaltă…

Și apoi, contactul. De câte ori dezamăgitor. De câte ori însuflețitor. De-a lungul celor patru ani de facultate am văzut fel de fel de universitari. Unii impuneau. Respect, evident. Alții împuiau. Capul, din păcate. Dar dintre toate și toți  prima întâlnire cu profesorul Leon Levițchi a avut și și-a păstrat pentru mine un  parfum foarte special, care nu s-a  veștejit în pofida timpului care s-a tot scurs. O aromă cu iz de frunză arsă de bruma toamnei și descompusă încet de soarele topit al lui octombrie. Auzisem de mult despre profesorul Levițchi. Îl văzusem și la televizor. Dar contactul live… Așa că m-am trezit în fața unui OM cu alură de domn londonez picat parcă în mijlocul a prea multor tovi cu aspect moscovit. Ținută dreaptă, susținută de corpul bine îngrijit, cu gesturi foarte măsurate, calculate chiar, impunând un respect involuntar, dublat de respectul pe care el, PROFESORUL îl purta studenților lui. Și ironia. Elegantă, ca și persoana care o emana, fină, uneori abia simțită, dar ascuțită ca vârful acului de viespe. Dar dincolo de toate, arta de a te fi luat de mână pentru a te conduce în lumea labirintică a cuvântului. Pentru că pare ciudat să auzi pe cineva analizând lucruri aparent banale, de care te lovești zi de zi, cum ar fi cuvântul, dar căruia, sondându-l,  pătrunzându-i intimitățile, luminându-i părțile nevăzute, să-i aduci la suprafață sensurile și înțelesurile nebănuite aidoma unui detectiv, pentru a descoperi că lucrurile stau cu totul altfel decât păreau, că sunt infinit mai complicate, capabile fiind să clădească lumi invizibile unui ochi neavizat.

Asta a făcut profesorul Leon Levițchi. Ne-a luat de mână și ne-a plimbat prin labirintul cel mai întortocheat al vorbelor, dându-ne cheia cu care să deschidem suprafața denotației spre a plonja în adâncurile limbajului dublu conotativ al artei, pentru a-l obliga să ne dezvăluie frumusețile unei lumi mirifice. Ce timpuri! Când buzele prea multora erau sudate ermetic de rect… nu de rectorat, ci de rectul partidului și al micului, insignifiantului său führerel, alte buze vorbeau despre Shakespeare, teatrul britanic, Renaștere, Iluminism, interzicerea și renașterea teatrului, fără a fi amintit măcar cu o vorbă despre contribuția lu’ pecereu’ la toate acestea.

Ce timpuri! Eu nu m-am numărat printre favoriții profesorului Leon Levițchi. Dar asta nu a contat atunci, cum nu contează nici azi. Rămâne doar faptul că dăruirea cu care profesorul s-a dedicat întru luminarea mea nu și-a stins lumina rămasă peste timp la fel de intensă. Dacă aș ști cum să-i mulțumesc pentru acest lucru, aș face-o. Cum însă nu știu, mă mulțumesc doar să folosesc lucrurile învățate de la domnia sa.

Lasă un răspuns