Literatura engleză a avut dintotdeauna parte de artizani ai limbajului, William Shakespeare continuând să fie artistul de frunte, chiar și acum, la mai bine de patru sute de ani de la moarte, creator al unor forme lexicale și sensuri ce „pot cânta și-n lung și-n lat”[1], adresate atât oamenilor de rând, cât și nobililor și capetelor încoronate.
În același fel, în literatura britanică a zilelor noastre, câțiva scriitori reușesc să ajungă pe listele de bestselleruri, obținând aprecierea publicului larg, fiind, în același timp, ridicați în slăvi de lumea mult mai pretențioasă a criticii literare. Unul dintre aceștia este, fără îndoială, Ian McEwan, care și-a impresionat constant cititorii cu metodele lui splendide de a aduce la lumină probleme contemporane mult mai puțin splendide, legate de politică, istorie, război, iubire, etică, relații de gen sau violență. Enumerarea de față nu este aleatorie, dacă privim în urmă la marile teme ale Bardului. Îndrăgostit de intertextualitate, McEwan a îmbrățișat-o permanent, respingând riscurile „anxietății influenței” și plătindu-și tributul față de marii lui înaintași care au trăit în prima jumătate a secolului trecut. Dacă „datoriile” lui față de Virginia Woolf, James Joyce, D. H. Lawrence sau Franz Kafka sunt de multă vreme subiect de dezbatere critică, era momentul ca McEwan să o recunoască și pe aceea față de Shakespeare: „Recitesc Shakespeare foarte des, așa că a fost mereu ascuns într-un colț al minții mele”, spunea el într-un interviu din 2016, acordat cu ocazia apariției celui mai recent roman al său, Coaja de nucă. Romanul este o evidentă rescriere postmodernă a lui Hamlet, un motto din piesă anunțând acest lucru înainte de a-și lăsa cititorul să afle – din prima propoziție, chiar – că are de-a face cu un narator încă nenăscut („Iată-mă, stau așa, cu susul în jos, în corpul unei femei.”[2]). Destul de shandian, de fapt, dar nu trebuie să ignorăm „prezența” aceluiași Hamlet și în Tristram Shandy.
Reactualizarea în contemporaneitate a epitomei shakespeariene depășește calitativ simplele acte de imitație respectuoasă din colecția Hogarth Shakespeare (Furtuna lui Margaret Atwood[3] este excepția ce confirmă regula, cel puțin până acum). În paranteză fie spus, încă de la apariția primelor informații despre acest roman, am avut senzația că McEwan face mai mult decât să rescrie doar de dragul artei povestea „regelui spațiului infinit” închis „într-o coajă de nucă”. Să fie oare o competiție cu încă nepublicatul Despre Hamlet al mai puțin celebrei Gillian Flynn, programat să încheie colecția amintită în 2021? Oricum ar fi, un roman de Ian McEwan este un eveniment editorial, iar un roman de Ian McEwan bazat pe Shakespeare este un eveniment de două ori mai relevant pentru literatura contemporană, unul care nu poate fi nici trecut ușor cu vederea, nici încredințat unor traducători incapabili să redea nuanțele (sub)textuale îngemănate ale celor doi maeștri ai cuvintelor.
Nu am de gând să stric nimănui plăcerea lecturii, rezumând acest thriller narat de un Hamlet nenăscut și nenumit (firește!), martor neștiut al planurilor de omucidere puse la cale de amanții Trudy (Gertrude) și Claude (Claudius) pentru a scăpa de soțul celei dintâi, care este – ce surprinzător! – fratele celui de-al doilea. Nu am să insist asupra metacriticii încorporate – cititorii fideli ai lui McEwan îi cunosc deja tabieturile, iar inserarea unei adevărate istorii a poeziei britanice, de la Donne la Auden sau T. S. Eliot, nu cred că mai poate mira pe cineva. Voi menționa doar în treacăt, citând cronica din ziarul The Guardian, că romanul „este un ghid în miniatură al operei complete a lui Ian McEwan”, amintind de toate etapele de creație ale autorului englez. Fac referire la aceste trei aspecte metaficționale ale romanului Coaja de nucă nu din perspectiva criticii literare, ci din aceea a traducerii, pentru că este neîndoios că un text încărcat de referințe mai mult sau mai puțin evidente poate ridica probleme insurmontabile, la nivel stilistic, în primul rând, dar și la acela al recunoașterii paternității unora dintre rândurile ce-l compun.
Poate din simplu noroc, poate din alte motive, întregul catalog Ian McEwan în traducere românească este publicat la Polirom, o editură ce nu are nevoie de prezentări elogioase ale calității actului editorial. Cu siguranță însă că nu este un joc al întâmplării faptul că romanul mcewanian cu puternice accente shakespeariene „iese” pe piața românească de carte de sub pana cunoscutului traducător (și secretar general de redacție) Dan Croitoru, deja extrem de familiarizat cu opera lui McEwan, din care a mai tradus Prima dragoste, ultimele ritualuri, Grădina de ciment, Sâmbătă, Operațiunea „Sweet tooth” și Legea copiilor. Traducătorul reușește să redea cu acuratețe accentele absurd-intelectualizate din discursul fătului, accente care subliniază lipsa de credibilitate a acestui narator improbabil. I’m immersed in abstractions, and only the proliferating relations between them create the illusion of a known world „Sunt cufundat în abstracțiuni și numai relațiile proliferante dintre ele creează iluzia unei lumi familiare”, dar mai pierde pe alocuri câte o aluzie, din păcate intraductibilă – I remember how I once drifted in my translucent body bag este redat perifrastic prin sacul translucid care-mi poartă trupul, o soluție elegantă, dar care pierde sensul macabru, proleptic, al substantivului body bag, care nu este sacul amniotic, cum lasă să se înțeleagă traducerea, ci sacul în care se transportă cadavrele. Din fericire, asemenea instanțe de subminare a umorului negru al lui McEwan nu sunt numeroase, traducătorul nesfiindu-se să se recunoască învins în câteva cazuri de intraductibilitate, semnalate în note de subsol, cu asumatul risc al anulării invizibilității sale. Acestea se înmulțesc însă, datorită (sau, poate, din cauza?) multiplelor referințe literare inserate în textul original. Atunci când nu le ratează, ca în cazul citat în titlul materialului de față (Seems, Mother? No, it is „Pare, Mamă? Nu, nu pare, este”: referire evidentă la actul I, scena 2 din Hamlet), Croitoru notează sârguincios trimiterile la piesa pe care o rescrie McEwan, dar și la Macbeth, Edward al III-lea sau Lear, precum și numeroasele citate din Ulise al lui Joyce, o influență la care autorul englez nu pare a dori să renunțe nici măcar de dragul unei rescrieri postmoderne a unui text shakespearian. Conform uzanțelor traductologiei românești, traducătorul dă credit truditorilor invizibili pe aceste texte, citându-le variantele și menționându-le numele în note. Totuși, practica aceasta, deși lăudabilă, se îndepărtează, oarecum, de intențiile auctoriale – pentru că McEwan nu s-a deranjat să-și semnaleze aluziile literare, lăsând identificarea acestora pe seama cititorilor avizați. Nu este o critică la adresa lui Dan Croitoru, ci, mai degrabă, a întregii practici traductologice curente (la care recunosc că mă raliez și eu). Nu cumva explicarea fiecărui intertext în parte răpește ceva din farmecul descoperirii? (Am avut această revelație – sau să-i spun iritare? – citind o traducere mai veche a romanului Ulise, una înțesată de note explicative care mi-au ruinat complet „plăcerea textului”, dar iată că nu am găsit ocazia să-mi exprim această nemulțumire decât comentând traducerea unui roman al acestui uriaș urmaș al lui Joyce care se numește Ian McEwan.) Evident, exclud de la această obiecție edițiile critice adnotate, adresate specialiștilor – nu este cazul volumului de la Polirom, o ediție broșată, adresată publicului larg.
N-aș vrea sub nicio formă să se înțeleagă, din mica mea insatisfacție legată de numărul cam mare al notelor explicative, că traducerii i-ar lipsi fluiditatea. Dimpotrivă, textul în limba română semnat de Dan Croitoru reușește să se apropie mai mult decât mulțumitor de textul-sursă, ceea ce, având în vedere complexitatea lingvistică a autorului acestuia din urmă, este o performanță uriașă. Departe de a fi un autor intraductibil, Ian McEwan este totuși un autor dificil de tradus, iar lectura romanului Nutshell în varianta sa în limba română, Coaja de nucă, este, indiscutabil, una care îi permite cititorului român accesul foarte puțin mediat la geniul acestui modernist englez de secol XXI, capabil să scrie cuvinte care fac mai mult decât o mie de imagini.
