În zilele de 4 și 5 noiembrie 2019, la inițiativa Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, care a dus greul organizării, și a FLLS, Universitatea din București, tălmăcitori și teoreticieni și-au confruntat opiniile despre retraducerea beletristicii.
Vorbitorilor noștri li s-au alăturat și invitați din străinătate: Marit Bjerkeng (Norvegia), Victor Ivanovici (Grecia), Jerzy Jarniewicz (Polonia), Zsuzsanna Kiss (Ungaria), Martin Pilar (Cehia). O a doua secțiune a lucrărilor, deschisă la Muzeul Literaturii Române în ultima jumătate de zi, a găzduit dezbateriile teoretice și lansarea prelegerii lui Friedrich Schleiermacher în vestmîntul românesc oferit de Viorica Nișcov, alături de original, Über die verschidenen Methoden des Übersetzens / Despre feluritele metode de traducere. Comunicările expuse în cele două zile la Casa Universitarilor au urmat un același tipic: două ori trei persoane s-au concentrat asupra unui referent unic: o operă de ficțiune beneficiară a cel puțin unei noi translări.
Pentru toți, protagoniști și public, a fost și ocazia de a-și împrospăta cunoștințele, dar cel mai adesea de a afla cînd au pătruns în cultura noastră opere celebre – moderne sau din timpuri demult apuse. Intervenția exhaustivă a Zsuzsannei Kiss din Budapesta, în schimb, a urmărit parcursul în maghiară al dramaturgiei shakespeariene, punct de pornire pentru o eventuală abordare comparatistă. Stimulantă a fost și luarea la cunoștință a preocupărilor și succeselor din domeniu, precum reluarea de la capăt a integralei Shakespeare sub coordonarea Prof. George Volceanov din intervenția căruia, alături de cea a lui Alexandru M. Călin și a lui Horia Gîrbea, s-a dedus că reexaminarea semanticii originalului și noi incursiuni în istoria limbii engleze ar trebui să îndrepte pe alocuri percepția împămîntenită de traduceri anterioare. Anglistica autohtonă a făcut cunoscut totodată și ritmul alert al activității Masterului de traducere a textului literar englez condus de ani buni de Prof. Lidia Vianu.
Emulantă ar trebui să fie și declarația Prof. Constantin Geambașu, după care, împreună cu Cristina Gordun, celălalt cadru didactic al Secției de Cehă a FLLS, a reușit să publice în doar trei luștri cîteva zeci de tălmăciri și retălmăciri din polonă; retălmăciri, nu intervenții corective asupra materialului preexistent, convinși fiind că, luîndu-se totul de la capăt, se ajunge la o variantă mai bună și cu o mai mare economie de timp.
După inevitabila menționare a acțiunii corozive a timpului, majoritatea retraducătorilor au avut eleganța să facă o reverență în fața celor ce i-au precedat. Drept cauze ale revenirii cu o nouă transpunere în altă limbă a unei opere au fost invocate: apariția ediției definitive a acesteia (cazul celebrului ciclu al lui Proust sau al Jurnalului unei fete greu de mulțumit ținut de Jeni Acterian, scriere diaristică ilustrată de editorul și traducătorul Alexandru Skultéty); șansa de a parveni la un moment dat la substratul aluziilor, al termenilor echivoci, pentru a descifra sensurile absconse, cum a demonstrat Dan Mircea Duță, explicînd de ce a retradus o piesă de teatru de Václav Havel; calitatea traducerilor precedente, mai ales cînd au fost făcute de pe versiunea ei în altă limbă (filtrul englez, de exemplu, ales de Mihnea Gheorghiu pentru Un veac de singurătate, cum a semnalat Coman Lupu). Urgența refacerii totale în limba-țintă a fost justificată invocîndu-se mai ales contextul social ce schimbă sistemul de referință al publicului, perspectiva. Ceea ce survine când au existat în prealabil coerciții externe, ca timoranta cenzură și timorata autocenzură politică, morală etc. care, cum s-a văzut, au mutilat texte, au deplasat accente, au obnubilat cuvinte, pasaje, părți, au privilegiat anumite lexeme, pudibonderia, iar, în contrapartidă, limbajul subversiv. Dar schimbarea este reclamată în egală măsură de dinamica intrinsecă textului literar odată cu primenirea generațiilor: alegerea timpului verbal al diegezei, a formelor pronominale și a formulelor de adresare etc. își au ponderea lor: și noilor cititori totul trebuie să le „sune” firesc.
Au deschis lucrările întrunirii doctele analize textuale, justificat elogiative, ale tălmăcirilor numite „academice” ale poemelor homerice – Murnu și Slușanschi –, prezentate de Prof. Liviu Franga, Ioana Costa și Gabriela Creția, fiecare privilegiind un anume aspect; cel mai circumscris, al acesteia din urmă, de pildă, a vizat dificila redare a epitetelor. Triadei de clasiciști bucureșteni i s-a alăturat universitarul constănțean Petre Gheorghe Bârlea pentru a trece în revistă traducerile din Homer, inclusiv cele parțiale, divulgative, didactice, în proză sau versuri.
Un alt autor mai îndepărtat în timp și spațiu adus în discuție a fost gînditorul arab-andaluzian Ibn Tufayl. Prof. dr. George Grigore a aruncat lumină asupra unei fațete insolite a demersului: auto-traducerea, arătînd cum a procedat cu Hayy bin Yaqzan sau din tainele înțelepciunii răsăritene. A fost flancat de Christian Tămaș, cunoscător al subiectului.
Spațiul neolatin a fost reprezentat de hispaniști, italieniști, de buni cunoscători ai prozei lui Proust, dar și al sus-numitului Jurnal. Gabriel García Márquez a captat atenția cu demonstrația pro domo, ca retraducătoare, a Tudorei Șandru-Mehedinți, susținută de observații punctuale, pe eșantioane de text, de Prof. V. Ivanovici și Coman Lupu, ambii cu trimiteri la traductologie și la reverberațiile în translare ale mai corectei plasări a autorului față de curentele contemporane lui. A fost singura situație de confruntare cu apăsate, dar nu lipsite de justificare, accente polemice mai ales între versiunea lui Darie Novăceanu și cea a dnei Șandru-Mehedinți.
Retălmăcitoare empatică, universitara Gabriela Lungu a lăsat să transpară plăcerea cu care s-a consacrat Ghepardului de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în ciuda dificultății de a găsi echivalentul adecvat pentru anumiți termeni botanici ori culinari. Aurora Firța Marin de la Universitatea din București, fină analistă a romanului, nu a ocolit recurenta chestiune a „sorții” acestuia. Cum s-a făcut mereu, a focalizat vicisitudinile debutului editorial prin contrapunerea ideologică a actorilor literari, recte stînga–dreapta. Confruntarea a fost însă mai degrabă între poetici divergente, căci Elio Vittorini, de exemplu, a respins manuscrisul coinsularului său, deoarece periclita eforturile lui ca prozator, bătăios publicist și redactor al colecției einaudiene „I gettoni”, de a face o breșă în exagerat de stilizata tradiție italiană.
Consecventă crezului că limbajul inerent subiectiv al tălmăcitorului este, prin forța lucrurilor, databil/datat, precum și propriei metode de lucru, Marina Vazaca a excerptat pasaje-cheie din proza lui Proust cînd a pus în oglindă paginile Irinei Mavrodin cu versiunea lui Radu Cioculescu. Dar cum lucrurile sunt mai nuanțate decît le etichetăm, pornind de la studiul de caz, dna Vazaca nu a putut departaja axiologic cele două versiuni, motivînd că „limba traducerii lui Radu Cioculescu, din 1945, nu sună deloc îmbătrînită faţă de limba traducerii Irinei Mavrodin, începută în 1987. Dimpotrivă, mie mi se pare că textul ei sună pe alocuri îmbătrînit pentru sfîrşitul secolului XX.” Demonstrativă, sprijinită pe citate convingătoare a fost și intervenția pe aceeași temă a universitarului craiovean Gabriel Popescu.
În schimb, Prof. Constantin Geambașu și Cristina Gordun au comparat, fiecare, cîte un capitol din traducerea și cea mai importantă retraducere a celebrului Quo vadis, pentru a evidenția mai marea unitate stilistică a prestației lui Stan Velea, fără să nege utilitatea întreprinderii antecesorilor, tandemul Elena Lința și scriitorul Remus Luca. În plus, tot atunci, C. Geambașu și-a lansat volumul cu tălmăcirea florilegiului liric al scriitorului și universitarului din Łódź, Jerzy Jarniewicz, în prezența acestuia.
Colegul moravian Sorin Paliga, alături de universitarul ceh Martin Pilar, s-a oprit asupra versurilor unui alt poet slav: rafinatul Vladimír Holan. Readucerea în prim-plan – conceptual și prin analize textuale – a cîteva mari opere din unghiul de vedere al unor noi versiuni în limba română a fost un adevărat regal.
