Am primit un text deosebit de interesant, din mai multe puncte de vedere, de la doamna Prof.univ.dr. Dana Bădulescu (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași). Pe de o parte, este pentru întâia oară când o călugăriță are interesul de a publica în revista notară, care este dedicată traducerilor, retraducerilor, dar și retroversiunii literare. Pe de altă parte, suntem surprinși de interesul cu totul aparte pe care Monahia Ecaterina (Laura) Drăghiciu îl dedică traducerii literare, înhămându-se cu osârdie la a face nu primul, ci un al doilea masterat, și anume unul cu tema: Traductologie și Terminologie.
Ar fi și un alt rând de gânduri care ne bântuie, și anume că n-ar trebui să fim atât de uimiți de această întreprindere, odată ce ziua care este dedicată traducerii a fost stabilită a fi 30 septembrie în fiece an și este legată de moartea Sfântului Ieronim din Stridon, care s-a săvârșit pe 30 septembrie 420, el fiind primul care a tradus în integralitate Biblia. Și să nu uităm de acribia cu care decenii la rând așterneau cuvintele sfinte ale Bibliei în ediții minunate din Evul Mediu, caligrafiind cu o frumusețe nepământeană a literelor și ilustrațiilor, călugări dedicați credinței, dar și cuvântului așternut în frumusețe, potențând cuvintele Domnului. Ce să mai vorbim că primele universități au fost întemeiate pe lângă mânăstiri de mare valoare monahală și culturală. (Peter Sragher)
***
Preambul
În al doilea semestru al anului I, studenţii masteratului de Traductologie și Terminologie studiază, teoretic şi aplicativ, traducerea textului literar. Anul acesta, textul-sursă a cărui traducere în franceză şi în engleză am realizat-o împreună, prin discuţii privitoare la etapele şi provocările procesului, a fost romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron. Pentru evaluarea finală, studenţilor li s-a cerut să prezinte un portofoliu care să cuprindă traducerea proprie, în engleză sau în franceză, însoţită de comentarii privitoare la procesul de traducere a primei pagini din roman. Reflecţiile masterandei Laura Drăghiciu despre procesul pe care-l presupune traducerea sunt de natură teologică. După cum va reieşi din rândurile de mai jos, traducerea este abordată prin analogie cu fenomenul epiclezei.
| Viața pe un peron | La vie sur un quai de gare |
| Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decît însuşi destinul său. (Wilhelm von Humboldt) | « La manière dont lʼêtre humain accepte son destin est plus importante que le destin même. » (Wilhelm von Humboldt) |
| Memoriei tatălui meu | À la mémoire de mon père |
| De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici. | Depuis quelques semaines, je mʼefforce de distinguer dans la direction du marais la silhouette dʼEleonora telle que je lʼai vue partir, le trench sur les épaules. Pour faire passer le temps plus vite, je me mis à écrire. Même si je ne sais pas ce quʼil adviendra de ces pages, si elles seront jamais lues par quelquʼun ou bien si elles pourriront ici. |
| De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu. | En réalité, jʼécris comme si je parlais. Autour de moi, il n’y a pas âme qui vive et lʼêtre humain, sʼil ne parle pas parfois, il meurt, nʼest-ce pas ? Vous tous qui entendez, éventuellement, ce que je dis, je vous considère mes juges. Jʼen ai assez de m’entretenir avec moi-même, de me juger tout seul. Et dire, messieurs, quʼil a été un temps dans mon adolescence insolente où jʼai voulu devenir saint, prophète, prédicateur ou quelque chose de pareil et mʼen aller dans le désert. |
| Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sînt aici ca un sfînt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfînt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sînt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfînt… Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă… Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vîntului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predicator mai ratat decît unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu pustiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputînd ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cîrdurile de ciori care zboară peste cîmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întîmplărilor care m-au adus pe acest peron; sînt apoi săptămînile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cît am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblînzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de aţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, cîte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, şi dacă pînă atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur. | Comme elle est sacrée et insolente, cette naïveté juvénile ! En réalité, ce quai désert ressemble bel et bien à une grotte. Et moi, je me trouve ici comme un saint dans sa grotte. Seulement que moi, jʼai très peur, alors qu’un saint ne devrait pas éprouver ce sentiment. Moi, je suis, par malheur, à demi rat. Mi-rat, mi-saint… et je ne suis pas devenu prophète non plus, même si jʼy ai rêvé. Pour y arriver, il faut appartenir à un dieu. Chaque prophète a un dieu à lui qu’il sert. On ne peut pas être tout simplement prophète, je veux dire pas un prophète indépendant. Son propre prophète, on pourrait dire. Le prophète de ses idées. Cela voudrait dire quʼen secret on se croit soi-même dieu, mais on ne veut pas l’avouer publiquement… Et, peut-être ne suis-je pas non plus prédicateur bien que jʼaie ici le meilleur désert auquel je puisse mʼadresser. Mais, comme vous pouvez le voir, au lieu de parler avec les oiseaux du ciel, moi, je parle avec vous. Au lieu de mʼadresser aux araignées de la salle dʼattente ou bien au vent qui souffle de la forêt vers le marais, je mʼadresse à des gens que je ne vois pas, que je ne connais pas et dont certains ne sont peut-être même pas nés. Y aurait-il un prédicateur plus pitoyable que celui qui, se trouvant dans le désert, ne peut parler à ce dernier et a donc besoin de gens ? Et qui, étant dépourvu de la présence des humains, leur parle comme sʼil se trouvait devant eux ? Entre vous et moi il y a des volées de corneilles qui volent au-dessus du champ en face de la gare et, à l’instar de leurs ombres qui tracent des cercles, mes souvenirs tournoient dans mon esprit, me faisant penser aux histoires qui expliquent pourquoi je me trouve ici, sur ce quai; il y a, ensuite, les semaines ou les mois, je ne saurais plus le dire, que je suis resté ici avec Eleonora, les sentiers à travers la forêt et à travers le marais, les charmeurs de cobras que jʼai vus ou dont j’ai rêvé, les touffes de corroyères que je vois maintenant ou bien que j’imagine. Vous voyez, messieurs, combien de choses nous séparent ? Ma propre mort en est peut-être une. Parce qu’après avoir tout dit, si Eleonora ne rentre pas jusqu’à ce moment-là, je partirai tout seul. |
| Sînt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sînt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sînt mai liber decît a fost vreodată orice păcătos. | Je suis convaincu que personne nʼa jamais eu un confessionnal pareil à celui où je fais ma confession. Auriez-vous la curiosité de savoir à quoi il ressemble ? Je vais vous le décrire et vous allez reconnaître quʼil y a au moins un aspect qui me rend une personne privilégiée. Il nʼy a personne qui me dérange ici, pas même Dieu et pourtant je vous parle, à vous qui mʼentendez mais que je ne connais pas. Je peux faire tranquillement ma confession. Si je veux, je peux lʼinterrompre. Sinon, je la continue. Je suis plus libre quʼaucun autre pécheur qui m’a précédé. |
| Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?“ Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic. | Le désert, cʼest une gare désaffectée dont je ne sais que ce que je vois. Parfois il me semble que cela fait déjà beaucoup de temps que personne nʼest descendu sur le quai poussiéreux et que lʼair est collé aux murs comme une rouille transparente. Dʼautres fois, bien au contraire, jʼai lʼimpression que la gare a été abandonnée peu de temps avant qu’Eleonora et moi n’arrivions et que le silence dissimule un secret. Vous allez me demander : « Mais où est le personnel ? » Que pourrais-je vous en dire ? Il est mort ou il est parti, tandis que le bâtiment, les murs jaunâtres, écaillés par la pluie et par le soleil, est resté la proie des araignées qui tissent leur toile dans les coins sans être dérangées par qui que ce soit. Lʼhorloge du quai, qui au début m’a semblé une horloge commune, comme on peut en voir dans toutes les gares, montre clairement qu’ici le temps même a cessé de sʼécouler normalement. Seule lʼaiguille des minutes tourne. Lʼautre reste immobile ; elle semble engluée dans la vase dʼune heure, incapable d’avancer. Aussi, voyez-vous, lʼavance de lʼaiguille des minutes est-elle devenue futile. |
| În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată. | Devant le quai il y a un champ qui sʼétend vers le midi. Autrefois, il était cultivé, je pense. Maintenant il est devenu sauvage, couvert dʼune herbe courte et rugueuse. Le champ descend à un moment donné dans une vallée et ensuite il monte sur une colline basse où les bandes d’herbe alternent avec les taches grises de la Terre aride à cause du soleil. Au loin, on peut voir la lisière noire dʼune forêt où se perd la ligne de chemin de fer. |
Reflecţii despre procesul de traducere a fragmentului din romanul Viaţa pe un peron
Încep acest comentariu legat de traducerea acestei prime pagini din romanul Viața pe un peron al lui Octavian Paler, pornind de la ideea că, atunci când avem în vedere traducerea unui text literar, ne referim la apropierea dintre două lumi, fără a emite pretenția absurdă ca acestea să fuzioneze în mod complet decât, poate, cu privire la anumite aspecte. Este mai mult decât evident că traducătorul este situat undeva între cele două (lumi), îndeplinind rolul (ingrat) de mediator.
În Liturghia ortodoxă (în Răsărit) există un cuvânt numit prefacere (în Apus, transsubstanțiere[1]), care desemnează momentul în care pâinea și vinul din cadrul Sfintei și dumnezeieștii liturghii devin Trupul și Sângele lui Hristos, la momentul numit epicleză. Cred că atunci când cele două lumi (adică atunci când un text este tradus din limba-sursă în limba-țintă) fuzionează, are loc această prefacere sau epicleză a traducerii, când se reușește transmiterea cât mai fidelă a sensurilor dintr-o limbă în alta. Consider necesar să se sublinieze că acest lucru nu poate fi atins în mod desăvârșit, complet, prin procesul traducerii, oricât de fidelă ar fi aceasta, din cauza faptului că maniera de a vedea și de a înțelege lucrurile este legată de cultura unui popor, de mentalitatea pe care o are, de cutumele sale și, în final, de fiecare persoană în parte. Și, în acest sens, aș dori să amintesc cuvintele unui mare părinte duhovnicesc contemporan, Rafail Noica, fiul marelui filosof Constantin Noica: Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și, deci, fiecare este cu totul o altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice[2]. Și, continuând această idee enunțată de Pr. Rafail Noica, cred că incapacitatea de unire deplină (fără să înțelegem prin aceasta trădarea mesajului din textul-sursă în textul-țintă) dintre cele două lumi are de-a face cu frumusețea și cu misterul celeilalte, a fiecăreia dintre cele două lumi, fiindcă oricare ar fi cealaltă, ea este un alter ego, un alt „eu“, un alt „mine“, un alt „noi“ diferit de mine, și aceasta este expresia frumuseții și a specificității fiecărui popor în general și a fiecărei persoane[3], în particular.
Revenind la subiectul nostru, cu cât mai comune sunt experiențele celor două lumi, cu atât, potențial, ele se pot înțelege mai bine, reciproc. Iar în cazul de față, această epicleză a traducerii are șanse mult mai mari de a se realiza în cât mai multe puncte, fiind vorba aici despre un roman introspectiv, alegoric, în care sunt abordate probleme existențiale legate de suferință, iubire, moarte, frică, curaj, singurătate și care sunt comune tuturor oamenilor, tuturor popoarelor, indiferent de cultură, limbă, educație etc.
De multe ori, traducem și o facem foarte bine, însă nu reușim de fiecare dată să redăm frumusețea unei idei sau a unui cuvânt, așa cum a simțit sau a încercat autorul să ni le transmită. Simțim că nu ne ajung cuvintele. Acest lucru l-am simțit și eu, încercând să traduc și să transpun acest text într-o altă cultură. Este un proces de decodare și recodare continuă.
De asemenea, înainte de a începe traducerea acestui text, a fost nevoie, ca să spun așa, de o muncă de arheolog. O continuă căutare. De sensuri și de cuvinte. De experiențe, de trăiri. Am răsfoit romanul lui Octavian Paler, am și parcurs o parte din el, căutând, prin resursele care mi-au fost puse la dispoziție, să cunosc mai în profunzime cine a fost omul Octavian Paler și maniera în care el abordează și înțelege viața. Fiindcă în acest roman despre acest lucru este vorba, despre viață și despre acele lucruri care ne izbesc în ea.
Având în vedere că atât limba franceză, cât și limba română sunt limbi romanice, am realizat o traducere literală, semantică; s-au păstrat în limba-țintă structurile semantice și sintactice ale limbii-sursă în proporție de 80%, păstrând, bineînțeles, sensul contextual al originalului și urmărind realizarea unor echivalențe funcționale între termeni. În privința strategiilor de traducere, au existat situații (două-trei) în care am fost nevoită să modific structura frazei pentru a reda în limba română aceeași imagine ca și în textul original (de exemplu, fraza Entre vous et moi il y a des volées de corneilles qui volent au-dessus du champ en face de la gare et, à l’instar de leurs ombres qui tracent des cercles, mes souvenirs tournoient dans mon esprit, me faisant penser aux histoires qui expliquent pourquoi je me trouve ici, sur ce quai în raport cu fraza din limba română: Între mine și dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din fața gării și, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron), cu o ușoară schimbare de coeziune în interiorul frazei. Am folosit modulații (Sinon, je la continue pentru Dacă vreau, o continui), pe alocuri am esențializat o idee sau, dimpotrivă, un cuvânt a fost tradus prin mai multe cuvinte sau printr-o parafrază (Autour de moi, il n’y a pas âme qui vive pentru În jurul meu, e pustiu). De asemenea, am tradus perfectul compus din limba română prin perfectul simplu în limba franceză (timpul narațiunii). Scopul, în realizarea acestei traduceri, a fost acela de a reda cât mai fidel posibil ceea ce eu am considerat că autorul dorește să transmită cititorului în textul original (din limba română), axându-mă pe sensul și mesajul acestuia.
Aș dori să închei acest scurt comentariu cu un citat din traducătoarea Antoaneta Ralian, citat al cărui mesaj cred că surprinde foarte bine acea obiectivitate a traducătorului (prin autocritica constantă), raportul care ar trebui să existe între scriitorul textului-sursă, traducător și traducerea propriu-zisă, adică textul-țintă: Eu, cu mine, adică criticul exigent care mă urmăreşte în timp ce traduc, şi cu scriitorul alcătuim o perfectă dualitate în trei (…). Eu, alter ego şi altera pars, fără să alterăm însă nimic din ceea ce ţine de esenţă.
* Monahia Ecaterina (Laura) Drăghiciu este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș–Bolyai“ din Cluj-Napoca, promoția 2002–2006, iar, în anul 2007, a masteratului Literaturi francofone–dialog intercultural din cadrul aceleiași universități. Începând cu toamna anului 2016, se închinoviază la mânăstirea de maici „Mihai-Vodă“ din Turda, jud. Cluj. Începând cu luna noiembrie 2019 și până în prezent, face parte din obștea de maici „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi“, din cadrul Catedralei Episcopale din Huși, activând și ca referent cultural la Centrul eparhial din cadrul Episcopiei Hușilor, jud. Vaslui. Începând cu toamna anului 2024 și până în prezent, urmează, sub îndrumarea conf. dr. Mihaela Lupu și a prof. univ. Dana Bădulescu, cursurile masteratului de Traductologie și Terminologie de la Facultatea de Litere din cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Străine al Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.
[1] Credința că pâinea și vinul comuniunii devin, în substanță, trupul și sângele lui Iisus, în timpul rugăciunii euharistice. În Biserica Romano-Catolică, aceasta se petrece în timpul cuvintelor instituirii; în Biserica de Răsărit se întâmplă prin epiclesis, lucrarea Duhului Sfânt legată de evenimentul întrupării (cf. Ioan Damaschin, Credința ortodoxă, 4.13). Protestanții contestă schimbarea substanței (Brett Scott Provance, Dicționar de termeni liturgici, Editura Casa Cărții, Oradea, 2025, p. 154).
[2] Ierom. Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155.
[3] Pentru mai multe detalii despre principiul ipostatic, v. Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, București, 2005; Arhim. Sofronie Saharov Taina vieții creștine, Editura Accent Print Suceava, 2014; v. Ierom. Nathanael Neacșu, Conștiință dogmatică și viață duhovnicească în gândirea Părintelui Sofronie Saharov, Doxologia, Iași, 2015.
