Mónika Ferencz: Egy kolibrifészeknyi űr / Un vid cât un cuib de colibri

Mónika Ferencz (1991, Budapesta) este poetă și traducătoare literară aparținând celui mai nou val de scriitori maghiari, succesorii generației douămiiste cunoscute sub eticheta de „Telep”, alături de nume precum Balázs Kerber, Balázs Mohácsi, Orsolya Fenyvesi, Kornélia Deres, Ferenc André, Zita Izsó, Bettina Simon și mulți alții.

Poemele Mónikăi Ferencz par, potrivit editorilor volumului ei de debut (Hátam mögött dél, Editura Scolar, 2017), „a fi comunicate trimise de pe un pământ al nimănui, tărâm unde biografia individuală își dispută ontologia cu lumea miturilor colective. Cutii de rezonanță ale eului racordat la pulsul universal” mai numesc giranții volumului versurile debutantei. Într-adevăr, un rol esențial îl joacă imaginile naturiste limpezi, ce se articulează pe o retorică nihilistă, izvorâtă din curiozități (cvasi-)infantile și neliniști (post-)adolescentine. Cine a citit nordul e o stare de spirit al lui Gabi Eftimie va găsi confluențe, de la un punct încolo, între cele două poetici. Dar, deși trăirea poetică are același punct cardinal, volumul unguroaicei poartă bemolul unei naivități, prin forța lucrurilor, intransigente. Și tocmai această candoare a ochiului neviolentat generează cele mai brutale interogații, împresurându-se de diapozitive minimaliste.

Apelând la stereotipii cu valențe globale, versurile debutantei nu prezintă mari dificultăți de tălmăcire. Aici, frazarea specifică autoarei are prioritate, întrucât ea impune tonul, acea ezitare iradiantă soră cu fluctuațiile climatice. Încercarea supremă, în cadrul actului traducerii, au constituit-o, poate, noțiunile ungurești sintetice care – transformându-se în devenirea lor românească în sintagme – nu trebuiau să piardă din prospețime și tranzitivitate. Un exemplu grăitor în acest sens este, credem, descompunerea cuvântului „kolibrifészeknyi”, format prin sudarea substantivelor „kolibri” (colibri) și „fészek” (cuib), respectiv particula „-nyi” (cât un… / cât o…) – desinență cu rol de conversiune adjectivală. Astfel, în cele din urmă, traducătorul, adept al conciziei, a optat pentru varianta „cât un cuib de colibri”.

De asemenea, am profitat de acea normă a sintaxei limbii române potrivit căreia determinanții substantivelor, atunci când nu joacă un rol semantic special, sunt postpuși: iată de ce strofa în care se regăsește imaginea poetică sus-amintită dobândește o încheiere oarecum mai percutantă decât în original, acolo unde atributul – în mod firesc – își precedă termenul determinat.

Concluzia noastră, pe scurt, e că, deși traducerea este fidelă – la nivelurile semantic (denotativ și conotativ intențional) și stilistic – textului-sursă, aceasta câștigă valențe alternative prin expresivitatea involuntară (v. studiul omonim al lui Eugen Negrici*) a topicii. A încheia o strofă cu termenul „colibri” sau cu „vid” e – și nu e – totuna: în antractul celor două secvențe poetice, în cazul primului, așteptarea care se creează e de natură afectivă/poetică, pe când, în cazul celui de-al doilea, de esență ideatică/filosofică. Iată unul dintre motivele pentru care traducerea literară nu poate fi disociată de actul creator.

Ca addendum la această notă introductivă, aș mai menționa un singur lucru: dacă ar fi fost scrise în românește, poemele Mónikăi ori ar fi acoperit o plajă lexico-semantică prea puțin exploatată de contemporani, deci exotică, ori nu ar fi apărut defel – gustul majorității mai-tinerilor editori români pentru poetici teribilist-biografiste în detrimentul celor reflexiv-naturiste fiind bine cunoscut. Iată presupoziția, aparent inoperantă, ce m-a determinat să tălmăcesc aceste poeme.

* Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, București, 2017.

Poezii © Scolar Kiadó; © Ferencz Mónika