Mónika Ferencz: Egy kolibrifészeknyi űr / Un vid cât un cuib de colibri

0
180

Mónika Ferencz (1991, Budapesta) este poetă și traducătoare literară aparținând celui mai nou val de scriitori maghiari, succesorii generației douămiiste cunoscute sub eticheta de „Telep”, alături de nume precum Balázs Kerber, Balázs Mohácsi, Orsolya Fenyvesi, Kornélia Deres, Ferenc André, Zita Izsó, Bettina Simon și mulți alții.

Mihók Tamás
Traducere și prezentare Mihók Tamás

Poemele Mónikăi Ferencz par, potrivit editorilor volumului ei de debut (Hátam mögött dél, Editura Scolar, 2017), „a fi comunicate trimise de pe un pământ al nimănui, tărâm unde biografia individuală își dispută ontologia cu lumea miturilor colective. Cutii de rezonanță ale eului racordat la pulsul universal” mai numesc giranții volumului versurile debutantei. Într-adevăr, un rol esențial îl joacă imaginile naturiste limpezi, ce se articulează pe o retorică nihilistă, izvorâtă din curiozități (cvasi-)infantile și neliniști (post-)adolescentine. Cine a citit nordul e o stare de spirit al lui Gabi Eftimie va găsi confluențe, de la un punct încolo, între cele două poetici. Dar, deși trăirea poetică are același punct cardinal, volumul unguroaicei poartă bemolul unei naivități, prin forța lucrurilor, intransigente. Și tocmai această candoare a ochiului neviolentat generează cele mai brutale interogații, împresurându-se de diapozitive minimaliste.

Apelând la stereotipii cu valențe globale, versurile debutantei nu prezintă mari dificultăți de tălmăcire. Aici, frazarea specifică autoarei are prioritate, întrucât ea impune tonul, acea ezitare iradiantă soră cu fluctuațiile climatice. Încercarea supremă, în cadrul actului traducerii, au constituit-o, poate, noțiunile ungurești sintetice care – transformându-se în devenirea lor românească în sintagme – nu trebuiau să piardă din prospețime și tranzitivitate. Un exemplu grăitor în acest sens este, credem, descompunerea cuvântului „kolibrifészeknyi”, format prin sudarea substantivelor „kolibri” (colibri) și „fészek” (cuib), respectiv particula „-nyi” (cât un… / cât o…) – desinență cu rol de conversiune adjectivală. Astfel, în cele din urmă, traducătorul, adept al conciziei, a optat pentru varianta „cât un cuib de colibri”.

De asemenea, am profitat de acea normă a sintaxei limbii române potrivit căreia determinanții substantivelor, atunci când nu joacă un rol semantic special, sunt postpuși: iată de ce strofa în care se regăsește imaginea poetică sus-amintită dobândește o încheiere oarecum mai percutantă decât în original, acolo unde atributul – în mod firesc – își precedă termenul determinat.

Concluzia noastră, pe scurt, e că, deși traducerea este fidelă – la nivelurile semantic (denotativ și conotativ intențional) și stilistic – textului-sursă, aceasta câștigă valențe alternative prin expresivitatea involuntară (v. studiul omonim al lui Eugen Negrici*) a topicii. A încheia o strofă cu termenul „colibri” sau cu „vid” e – și nu e – totuna: în antractul celor două secvențe poetice, în cazul primului, așteptarea care se creează e de natură afectivă/poetică, pe când, în cazul celui de-al doilea, de esență ideatică/filosofică. Iată unul dintre motivele pentru care traducerea literară nu poate fi disociată de actul creator.

Ca addendum la această notă introductivă, aș mai menționa un singur lucru: dacă ar fi fost scrise în românește, poemele Mónikăi ori ar fi acoperit o plajă lexico-semantică prea puțin exploatată de contemporani, deci exotică, ori nu ar fi apărut defel – gustul majorității mai-tinerilor editori români pentru poetici teribilist-biografiste în detrimentul celor reflexiv-naturiste fiind bine cunoscut. Iată presupoziția, aparent inoperantă, ce m-a determinat să tălmăcesc aceste poeme.


* Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, București, 2017.

SzerepkonfliktusConflict de rol
Mint amikor itt maradnak télire a fecskék.

Huszonkét nap után nézed magad
egy földön talált tükör darabjaiban,
a mobilod homályos kijelzőjén,
egy elhagyatott autó ablaküvegében,
de már nem tudod eldönteni,
melyik vonásodat ki felejtette rajtad.

Nincs különbség.

Se két felrepülő madár szárnyverése,
se két hasonló nevű virág között.
Mégis kétségbeesve forgolódsz,
hátha meghatározhatod a saját szárnyaid színét.

Pedig a lényeges mozdulatok között tényleg
[nincs különbség
Ca atunci când rândunicile iernează aici.

După douăzeci și două de zile te privești
în cioburile unei oglinzi găsite pe jos,
în ecranul neclar al telefonului tău,
în geamul unei mașini abandonate,
dar nu mai poți decide
ce trăsătură a ta – și cine – a uitat-o pe tine.

Nicio diferență.

Nici între bătaia de aripi a două păsări ce-și iau zborul,
nici între două flori cu nume similare.
Și, totuși, tu te zbați disperat,
sperând să-ți poți defini culoarea propriilor aripi.

Deși între mișcările esențiale chiar nu există
[nicio diferență
IstenkáromlásBlasfemie
A sajgó halántékú nő
megköszörüli a torkát,
és nem szólal meg többé.

A torokköszörülés egy gát,
ami eltereli a szavakat a
tudatalatti turbinákhoz.

A torokköszörülés egy lehetőség,
a nappal ennek a lehetőségnek a tagadása,
az éjszaka istenkáromlás.
Femeia cu tâmplele febrile
își drege vocea
și amuțește pentru totdeauna.

Dresul vocii e un zăgaz
ce deturnează cuvintele
spre turbinele din subconștient.

Dresul vocii este o posibilitate,
ziua e negarea acestei posibilități,
iar noaptea – o blasfemie.
Jegyzet az elmaradóhozNotă la cel ce rămâne în urmă
Egy klórszagú ágyban heversz, egyedül,
a kicsempézett alagút napsütötte végén.

Hány éves lehetsz? Nyolcvan? Nyolcvanöt?
Amikor fiatal voltál, még bele mertél nézni a napba,
anélkül, hogy féltél volna, megvakulsz.
Most hiába látsz a szemközti falakra,
nem emeled föl a tekinteted.

Nyilat rajzolsz a levegőbe.

Mi voltál évekkel a születésed előtt?
Mi leszel évekkel a halálod után?
Egy kolibrifészeknyi űr.

Egy klórszagú ágyban heversz, egyedül,
és ezzel az állapottal végre nem kell
bármit is kezdened.
Zaci într-un pat ce miroase-a clor, singur,
la capătul însorit al tunelului cu faianță.

Câți vei fi având? Op’zeci? Op’ș’cinci?
Când erai tânăr, mai aveai curaj să privești în soare
fără teama că orbești.
Acum, degeaba vezi până la pereții din față,
privirea nu ți-o ridici.

Trasezi o săgeată-n văzduh.

Ce-ai fost cu ani și ani ’nainte să te naști?
Ce-ai să fii la ani și ani după moarte?
Un vid cât un cuib de colibri.

Zaci într-un pat ce miroase-a clor, singur,
și cu această stare, în sfârșit,
n-ai nimic de făcut.
AlumíniumhidegFrig de aluminiu
Feleslegessé vált a napszakok váltakozása.
Nem tudok szabadulni a gondolattól,
hogy hosszú lépcsőházi hallgatások alatt
egyszer annyi vakolatot bontok ki a ház falából,
hogy összedől, és nem lesz otthonunk.
A napok óta fejemben zúgó jávorszarvasok pedig
megelevenednek, lelegelik a környező parkok
bokrainak levelét és virágait.
Bárcsak a hidegnek gyümölcsillata lenne.
Vagy olyan mint a hajnali ködnek,
a vonat ablakából látszó síkságok felett.
Akkor talán nem kellene rettegnem az ölelésektől,
az alumínium és a vas szúrós szagától,
ami a hosszú séták után nem engedi
a nyakamról leoldani a sálat.
Alternarea momentelor zilei a devenit zadarnică.
Nu pot scăpa de gândul
că într-o zi, în lungile tăceri din casa scării,
atâta tencuială voi desfira din zidul casei,
încât se va surpa și nu vom mai avea cămin.
Iar elanii ce-mi mugesc în cap de zile-ntregi
se vor înviora și vor rade frunzele și florile
tufelor din parcurile din jur.
De-ar avea frigul aromă de fructe.
Sau cum are ceața în zori
deasupra șesului văzut din tren.
Poate că atunci n-ar trebui să mă tem de îmbrățișări,
de mirosul înțepător de aluminiu și fier,
care după lungile plimbări nu mă lasă
să-mi scot șalul de la gât.
D.sz. 23,26°23° 26' latitudine sudică
A Baktérítőtől számolva
ötévnyi értágító csend volt az első szerelem.

Ahol állunk, egy folyó horzsolja fel a földet,
és meglazul a fűző az ég dereka körül,
időtlenné téve az egyetlen megbízható évszakot.
Hófedte nárciszerdő.
Lávavörös csobogás.
Lila almák lógnak egy őszibarackfáról,
a madarak nejlontolla fénylik.

Úgy tűnik, ebben a világban bármi lehetséges.

Az mégis elképzelhetetlen,
hogy rátaláljunk a megnyugvás szikláira,
és megússzuk sérülések nélkül az átkelést.
Socotind dinspre Tropicul Capricornului,
Prima-mi iubire a fost cinci ani de liniște vasodilatatoare.

Aici unde ne aflăm, un râu zdrelește pământul,
iar corsetul din jurul boiului celest slăbește,
făcând atemporal singurul anotimp autentic.
Pădure cu narcise înzăpezită.
Susur roșu ca lava.
Mere violete-atârnă de ramurile unui piersic,
penajul de nailon al păsărilor lucește.

În lumea asta, pare că toate-s cu putință.

E totuși imposibil de crezut
să dăm peste stâncile resemnării,
și să scăpăm teferi din trecerea dincolo.

Poezii © Scolar Kiadó; © Ferencz Mónika

Lasă un răspuns