Cu ani în urmă l-am cunoscut pe Andrei Ionescu, pe care l-am simpatizat instantaneu, pentru că purta barbă ca și mine. – Și există, se pare, o solidaritate nerostită între cei care poartă barbă… Desigur că nu a fost singurul motiv al simpatiei mele pentru Andrei Ionescu. Am fost imediat impresionat de vocea gravă, stentorală, de actor a celui pe care atunci îl vedeam pentru întâia oară. Om care, când intrai în câmpul său vizual, avea ca primă reacție un zâmbet larg. Pentru unii, zâmbetul înseamnă captatio benevolentiae sau, poate, un fel de autoapărare. La el, însemna bucuria de a fi alături de oameni, răspândind sinceritate. Zâmbetul lui era un alt mod de a-ți da binețe. Știam că este un hispanist de marcă, traducător al multor scriitori valoroși.
După mai multe conversații despre poezia spaniolă – de care mă apropiasem nu doar datorită faptului că studiasem literatură la universitate, ci și pentru că fusesem la câteva festivaluri de poezie în America Latină, iar în urmă cu puțin timp luasem parte, ca invitat al fiicei lui Rafael Alberti, Aitana Alberti, la un frumos festival de poezie din capitala Cubei –, am îndrăznit să-l rog să traducă în română trei poezii aparținând unui poet spaniol.
Și a venit ziua în care aveam să primesc poeziile traduse. Doar că Andrei Ionescu nu era persoana care să-ți trimită poeziile, fără să-ți mai spună apoi „la revedere“. Pentru el, întâlnirea dintre doi intelectuali la un pahar de vorbă era un adevărat ceremonial, prilej cu care urma să-mi înmâneze și traducerile. Pe atunci, sediul Uniunii Scriitorilor din România se găsea încă în eleganta clădire a Casei Monteoru, unde puteai admira, în afară de coloanele învelite în marmură gri-albăstruie de Carrara, și impresionantele oglinzi venețiene, cu rame acoperite cu foiță de aur, oglinzi în care îți admirai narcisist chipul în zeci și zeci de variante, până aveai impresia că-ți dispare cu totul în neant, ca și cum n-ai mai exista.
Ne-am așezat, așadar, pe scaunele din hol, am băut câte un ceai și apoi, învăluit în zâmbetul lui Andrei Ionescu, am primit poeziile într-un plic, pe care nu l-am deschis imediat, căci nu era elegant, ci am continuat discuția despre poezia în limba spaniolă, ajungând până la Pablo Neruda, un poet pe care tatăl meu, scriitorul și istoricul I.M. Ștefan, îl aprecia în mod aparte. Ne-am despărțit de această dată prieteni, căci poezia – pe care Andrei Ionescu o iubea ca și mine – ne-a apropiat atât de mult. Am ajuns acasă și, deschizând plicul, am descoperit un adevărat miracol. Andrei Ionescu scrisese traducerile cu un stilou, într-o caligrafie rară, de vis, care răspândea o armonie rară. Simțeai că era pus, dincolo de ceneala albastră, și sufletul, nu numai al poetului, ci și al traducătorului. Aveai impresia că strofele sunt pictate cu cerneală de un artist vizual, nu scrise de mână de un truditor al slovelor. Și am simțit, după lectura lor, cum versurile poetului sunt și mai frumoase.
