Un om de o mare finețe, modest, care nu arunca vorbe în vânt, iar când venea la Colocviile de traduceri literare organizate de Fitralit, îți punea în mână o carte tradusă de el, atât, dincolo de cuvinte, iar în gestul lui se găseau adunate toată munca, bucuria, truda și iubirea față de profesiunea sa de credință, traducerea literară. (Fitralit)
Ne-a părăsit fără veste, la mijlocul lunii februarie, distinsul nostru coleg Andrei Niculescu. Avea șaizeci și cinci de ani.
Provenea dintr-o familie de cărturari cu origini britanice, aromânești și ardelene. Avea o nesfîrșită iubire de carte, știa tot ce apare, tot ce merită citit. Ca orice bibliofil împătimit, a adunat de-a lungul vieții, prin eforturi și, adesea, cu sacrificii, o bibliotecă impresionantă prin bogăția și diversitatea ei.
Model și magistru în formarea intelectuală și spirituală i-a fost tatăl său, Remus Niculescu, reputat istoric și critic de artă, cu solidă recunoaștere internațională; Remus Niculescu a fost arestat în 1959 și condamnat în ultimul mare proces stalinist din epoca lui Dej, cel al lotului Noica–Pillat.
Andrei Niculescu a absolvit cu brio, în 1979, secția de italiană și franceză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu lucrarea de licență Reminiscenze ed affinità dantesche nella poesia di Giorgio Coşbuc, conducător ştiinţific prof. dr. doc. Alexandru Balaci. Interesul pentru Dante a rămas pînă la sfîrșit o constantă a preocupărilor lui literare. Fiind un student eminent, a beneficiat, în 1978, de o bursă de specializare la prestigioasa Università dei Stranieri, Perugia, Italia.
După absolvire, a lucrat în instituții și domenii înrudite și, în același timp, diverse, în care și-a exersat și valorificat mobilitatea mentală, rigoarea metodei, îmbinarea armonioasă a viziunii de ansamblu cu grija pentru detaliu, spiritul critic cizelat prin întinse lecturi din cultura națională și universală: a fost bibliograf-documentarist la Biblioteca Centrală Universitară, cercetător științific în sectorul de romanistică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan–Al. Rosetti“ din București, redactor principal și apoi director editorial al Editurii Meridiane. În ultimii șaptesprezece ani, a editat, în calitate de manuscript editor, revista Facultății de Științe Politice, Studia Politica. Romanian Political Science Review, în board-ul căreia figura. În paralel cu preocupările și îndatoririle publice, pregătea pentru tipar manuscrisele tatălui său și traducea. Din vocație și cu plăcere. A tradus texte de istoria și teoria artei, artă și religie, filozofie, muzică, literatură. A colaborat statornic, cu prezentări, note, traduceri în proză și în versuri la Almanahul României literare, Lettre International, Secolul XX, Secolul XXI, Luceafărul. A tradus din Unamuno, Italo Calvino, Maupassant, Baudelaire, Albertazzi, Solvejg Albeverio-Manzoni, Carla Ragni și alții.
Vă voi împărtăși, aici, o amintire personală de acum mulți ani, cînd eram colegi la Institutul de Lingvistică și-l vedeam cum traducea. Era uluitor. Umplea caiete dictando unul după altul (èra calculatoarelor abia începuse), fără să ridice pixul de pe foaia de hîrtie. Cuvintele păreau să se aleagă și să se înlănțuie de la sine, fără nicio ștersătură, fără reveniri. Nu-ți dădea niciodată impresia că se grăbește. Și totuși, finaliza orice avea de făcut într-un timp record: festina lente, în sensul deplin al formulei. În modul lui de lucru își spuneau cuvîntul, neîndoielnic, fabuloasa lui erudiție umanistă, ușurința în descifrarea și înțelegerea limbilor străine, profunzimea cugetării și eleganța expresiei.
Vorbind despre erudiția lui Andrei, ar fi însă nedrept să o reducem la ceea ce înțelegem îndeobște prin umanioare: spiritul lui iscoditor nu ocolea științele naturii, geografia, și nici istoria și tainele universului. A avut, pe toată durata vieții, o pasiune nestinsă pentru Jules Verne, în care, probabil, se regăsea.
Andrei Niculescu a plecat discret, așa cum a trăit. El lasă celor care l-au cunoscut amintirea unui intelectual român de formație universală, cu o atitudine culturală marcată de respect pentru trecut și interes pentru noutate, de o sensibilitate vie, rafinament și de o mare demnitate.
Însoțesc omagiul meu public pentru Andrei Niculescu cu un gînd de adîncă prietenie și prețuire.
