Dialog între Cristian Pătrășconiu și George Volceanov
discuție apărută inițial în România literară nr. 10/2021
Acesta e titlul celui mai recent volum al reputatului traducător, lexicograf și anglist George Volceanov. Cartea, publicată la Editura Tracus Arte în a doua jumătate a anului trecut, stă, de altfel, și în centrul dialogului de față.[1]
Cristian Pătrășconiu: Cum e firesc/bine/normal să ne întoarcem azi la „Marele Will“?
George Volceanov: Nu știu dacă „întoarcere“ e cel mai potrivit termen. Shakespeare s-a aflat tot timpul aici sau, cel puțin, de foarte mult timp, printre noi. Asta, cu începere din secolul în care a trăit și a creat. O parte dintre piese i s-au jucat pe continent încă din primul sfert al secolului al XVII-lea. Teatr Szekspirowski din Gdańsk a fost construit, la propunerea lui Jerzy Limon, chiar pe terenul unde s-a produs o trupă de actori iacobiți în anii 1620. Receptarea lui Shakespeare în decursul secolelor a fost sinuoasă, marcată de simpatii și antipatii… În timp, Will a devenit un simbol cultural osificat, greu de urnit din peisaj. Aș schimba ideea „întoarcerii“ din întrebarea dumneavoastră cu aceea de „abordare“. Oare cum ar fi mai bine să abordăm această legendă vie și acest garant (pentru mulți) al succesului academic și artistic?
C. P.: Ne putem întoarce oricum? Cum arată o întoarcere neadecvată la W. Shakespeare? Ce zgomote & furii fac nepotrivită – dacă nu chiar indecentă sau toxică – o asemenea întoarcere?
G. V.: Exagerările de orice fel dăunează grav sănătății morale și mintale a consumatorilor de literatură și arte vizuale ce valorifică moștenirea shakespeariană. Ideea de a aduna în pripă puncte pentru raportările anuale de activitate științifică, disperarea cu care tinerii universitari doresc să ajungă la gradul de conferențiar la treizeci și cinci de ani (și când mă gândesc câți mari angliști au ieșit la pensie în vechiul regim cu gradul de lector, iar cel mai mare anglist român al tuturor timpurilor a ajuns profesor spre vârsta de șaizeci de ani!), privesc cu scepticism valoarea contribuțiilor de genul „hai să mai public un articol, pe repede-înainte, să mai adun puncte la dosar“. Lumea universitară de azi e făcută pe puncte, nu pe contribuții durabile. În studenție, devoram titlurile publicate de Editura Univers în colecțiile „Studii critice“ și „Eseuri“. Marile spirite critice creau opere monolitice, sistemice. Azi, totul aduce a pospăială și încropeală poleită de granturile de proiect acordate unor cercetări perisabile; nu se mai scriu texte care să reziste în timp, asemenea celor ale lui N. Frye, Todorov, Steiner, W. Booth etc. Și totuși, noi, românii, încă avem o shakespeareologie solidă, cu cercetători de mare valoare care vin din urmă. În învățământul universitar românesc, fapt îmbucurător, Shakespeare n-a pierdut teren, precum în Statele Unite, de unde vine „lumina călăuzitoare“ a secolului XXI.
C. P.: Putem spune așa: există „vampiri“ai lui William Shakespeare?
G. V.: Da. Plastică și foarte nimerită această metaforă – aici i-aș încadra pe toți cercetătorii de toate naționalitățile care pun pe coperta unei cărți numele Bardului doar pentru a-și asigura succesul comercial, atenția cronicarilor și șansele de promovare profesională. Există un imens balast de asemenea lucrări, care, după ce îl exsangvinează pe Shakespeare, lasă în urmă doar un pumn de cenușă. Probabil a vampirului care se aneantizează la contactul cu primele raze de lumină ale zorilor. Este cazul deconstrucționistului Malcolm Evans și al cărții sale judicios intitulate Signifying Nothing (sintagmă preluată din Macbeth), căci ea într-adevăr chiar nu semnifică nimic. Există și vampirii din lumea showbiz-ului, cei care, pentru un contract regizoral de multe mii de euro, țin morțiș să aducă pe scenă „ce n-a văzut Parisul“. La un spectacol cu Romeo și Julieta, de la Naționalul bucureștean, în regia marelui Kordonsky, au părăsit sala patruzeci și trei de spectatori în douăzeci de minute, siderați de efectele gazului ilariant inhalat de protagoniștii dotați cu smartphone-uri. Un mare regizor nu trebuie să uite că până la fițe (zgomotoase și furioase), rolul lui este acela de a da viață scenică unui text, de a-și asuma rolul de bandă de transmisie între autor și spectatori. Este cazul montărilor lui Morfov (Furtuna și Negustorul din Veneția), tot de la Naționalul bucureștean, al spectacolului Coriolanus semnat de Ducu Darie, respectiv al Zadarnicelor chinuri ale dragostei – cu Andrei Șerban la pupitru, ambele montate pe scena din Grădina Icoanei. Un extraordinar exemplu de „povestire“ scenică a lui Shakespeare a fost spectacolul cu Richard al II-lea de Yukio Ninagawa, adus în turneu la Craiova în ediția din 2016 a Festivalului coordonat de Emil Boroghină și Ilarie Ștefănescu. Majoritatea specialiștilor (printre ei și Michael Dobson, directorul Institutului Shakespeare de la Universitatea din Birmingham) au opinat că acesta a fost spectacolul vieții lor.
C. P.: Ce supără așa de tare la / din Shakespeare? Mă gândesc că la loc de cinste stă și faptul – fapt, nu interpretare – că a fost așa de mare…
G. V.: Îi dau dreptate lui Jonathan Bate, care spune, în monografia sa Geniul lui Shakespeare, că, la vremea lui, Will nu conștientiza faptul că este chiar atât de mare precum a ajuns să-l considere posteritatea. Permanentele reverențe aduse lui Marlowe și frecventele citări din acesta indică faptul că, pe parcursul întregii cariere dramatice, Shakespeare nu și-a uitat nicio clipă lecțiile învățate în umbra lui Marlowe, dar și a celorlalți contemporani (Kyd, Peele, Greene) care au dispărut prematur, lăsând în urma lor un ucenic și ex-coautor care a știut să fure meserie de la fiecare dintre acești autori talentați. Shakespeare n-a inventat teatrul elisabetan, a fost un participant la showbiz-ul epocii care s-a integrat perfect în lumea teatrului londonez. A devenit „mare“ în accepțiunea de azi în jurul anului 1769, când i-a fost dezvelită statuia din Westminster Abbey și a avut loc Jubileul de la Stratford – ambele evenimente fiind rezultatul eforturilor actorului David Garrick de a crea un „poet național“. Și uite așa a devenit Shakespeare simbolul reacționar al colonialismului și militarismului britanic etc. etc. În anii 1980, când guvernarea conservatoare a „Doamnei de Fier“, Margaret Thatcher, a dus la polarizarea societății engleze, atacurile „neo-liberale“ menite să năruie eșafodajul ideologic al dreptei insulare l-au avut victimă colaterală pe Bard, moment savurat de toți materialiștii culturali.
C. P.: În privința lui William Shakespeare avem – cum și la alți autori uriași – un canon. Cum procedăm? Ce facem cu el? Vreau să spun mai ales așa: ce facem cu acest canon dacă suntem inteligenți?
G. V.: Cred că nu trebuie să facem nimic – să lăsăm lucrurile să evolueze de la sine. România are patru ediții ale integralei Shakespeare – dacă o punem la socoteală și pe aceea începută de Dan Grigorescu în 2007 și finalizată de mine în 2016. (Eu unul n-aș pune-o, pentru că, în loc să reediteze traduceri din ediția Univers, 1982–1995, Dan Grigorescu a apelat la unele texte mult mai slabe, din ediția ESPLA, 1955–1963, iar eu am inclus în ultimul volum și câteva texte noi, din ediția Tracus Arte, 2010–2019). Shakespeare e omniprezent: în biblioteci, în anticariate, pe afișele teatrelor, în sălile de cinema, pe rețelele de socializare, pe agenda universitarilor români. Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian a fost, dacă vreți, „manifestul“ ediției pe care am coordonat-o. Ea explică de ce aveam nevoie de o nouă ediție. Curând, voi începe lucrul la cartea-pandant intitulată Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții, o dare de seamă asupra întregului proces care s-a concretizat, în final, în cele șaisprezece volume de retraduceri și traduceri de texte inedite. Salut și inițiativa colegului clujean Adrian Papahagi de a lansa o serie de scurte monografii critice dedicate fiecărui titlu din bibliografia shakespeariană. Sunt studii solide, complementare prefețelor din „ediția Volceanov“ și, foarte important, se adresează tinerei generații.
C. P.: Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai sofisticate prostii care dăunează operei lui Skahespeare? Corectitudinea politică, mă gândesc, nu poate lipsi de aici, nu-i așa?
G. V.: Corectitudinea politică nu mi se pare un act sau o atitudine sofisticată. Poate că a fost la început – dar iată că s-a transformat într-un triunghi al Bermudelor care vrea să scufunde o moștenire culturală seculară și chiar milenară. Nu văd nicio diferență între teroriștii ISIS, care au distrus opere de patrimoniu mondial în Siria, și actele de vandalism și anarhie dintr-o Americă profund dezbinată. Ca și în Anglia anilor 1980, și aici Bardul este arătat cu un deget incriminator, fiind vinovat de toate crimele cu putință. Detest atitudinile radicale și, recunosc, uneori îmi vine să reacționez la fel de violent. Dar numai la nivel verbal… Nu mi-am propus ca, „de supărare“, să jefuiesc magazine de încălțăminte Nike. Și n-am nimic împotriva minorităților de niciun fel. Eu însumi sunt un minoritar în mai multe feluri. N-am nimic, de pildă, cu transgenderii, în anii 1990 chiar am obținut, prin Simona Kessler, dreptul de traducere a romanului Myra Breckinridge de Gore Vidal care, la apariție, provocase un scandal monstru; însă de aici până la înlocuirea oricăror criterii axiologice cu cele care aplică promovarea ostentativă a „marginalilor“ e cale lungă (v. cazul Conchita Wurst, Festivalul Eurovision). Sunt de acord că femeile au fost (continuă să fie) discriminate, persecutate, că sunt victime ale violenței domestice, dar de aici și până la excesele feministe din spectacolul Măsură pentru măsură montat de Catherine Andre la UNATC în 2019, iarăși e cale lungă. Tânăra regizoare feministă a modificat finalul: Ducele de Viena devine un mardeiaș care îl înjunghie pe derbedeul Lucio, apoi încearcă s-o violeze pe novicea Isabella și, să vezi și să nu crezi, aceasta îl ucide cu șuriul folosit anterior chiar de către Duce. Iată un final care nu are nimic de-a face cu mesajul textului shakespearian și care nu face decât să submineze un spectacol altminteri reușit.
C. P.: Apropo: cum analizați – sau chiar: cum (încercați) să psihanalizați această idee, această percepție: că un canon e ceva osificat, autoritar- autoritarist, ca un fel de închisoare mentală de lux?
G. V.: E închisoare pentru cei ce refuză lectura în favoarea teoriilor regurgitate fără discernământ; de fapt, nu canonul, ci ignoranța este adevăratul temnicer. Și, mai ales, neputința (UNORA) de a contribui cu ceva nou la domeniu. E „trendy“ să dăm de pământ cu canoanele, hai să ne prindem și noi în corul celor ce preferă să citească o sinteză despre Derrida sau Lacan pe internet în loc să frunzărească, măcar, cele peste patruzeci de piese scrise de Will singur sau în coautorat.
C. P.: De ce – nu doar că avem nevoie, dar – nu ne putem lipsi de canon?
G. V.: Grea întrebare, a curs multă cerneală în jurul ei, de la Harold Bloom la Mircea Martin. Orice literatură și cultură trebuie clădite pe o temelie durabilă, pe un corpus de texte validate și de specialiști, și de publicul larg; și, periodic, e firesc să aibă loc mutații valorice, reașezări axiologice; gusturile evoluează, însă, în chip curios, Shakespeare rezistă tuturor furtunilor.
C. P.: Condensat: ce a fost și ce este, în mod fundamental, William Shakespeare și, pe de altă parte, la fel, esențial – ce nu a fost și nu e?
G. V.: Un autor care a dramatizat, la vremea lui, texte considerate bestsellers ale Renașterii, de la Ovidiu și Plutarh până la Boccaccio, Bandello și Chaucer sau a făcut remake-uri după piese care deja se bucuraseră de succes (de Kyd și Peele, de pildă) – așadar, un scenarist hollywoodian avant la lettre. N-a fost inventator de subiecte, dar „a inventat umanul“, cum frumos afirmă Harold Bloom. Ne-a inventat pe noi toți, cu identitatea noastră modernă. Și e condamnat să rămână contemporanul nostru, fie și în versiunea lui recentă, de cetățean „incorect politic“.
C. P.: Cum vine și cum se așază în cultura română Shakespeare? Care sunt, fie și numai în registru enunțiativ, marile momente, marile borne ale „inserției“ sale la noi, la români?
G. V.: Momentul 1840, anii premergători revoluției pașoptiste, când Matei Millo montează Iulius Caesar, interpretat în cheia răsturnării tiraniei, a jugului otoman; primele traduceri din engleză, din jurul anului 1880, semnate de Adolphe Sterne (marginalizat, din păcate, dar mult apreciat de Titu Maiorescu) și frații Ghica; montările succesive ale lui Hamlet, textul care l-a impus pe Shakespeare în cultura română; revoluția anti-socialist-realistă a lui David Esrig (primul spectacol de teatru adult la care m-au dus părinții, la vârsta de nouă ani: Troilus și Cresida, Teatrul de Comedie, 1965), Liviu Ciulei și Aurel Manea din anii 1960.
C. P.: Un climax al acestei prezențe, o „vârstă de aur“?
G. V.: Sunt lăudabile eforturile lui Dragoș Protopopescu (ca exeget și traducător), urmate de cele ale lui Levițchi (idem), Mihnea Gheorghiu (ca biograf și traducător), Dan Duțescu (ca traducător). Contribuțiile lor s-ar încadra în intervalul 1940–1965. Printr-o coincidență, și „vârsta de aur“ a teatrului renascentist englez se întinde cam tot pe douăzeci și cinci de ani (aprox. 1587–1612).
C. P.: Unde așezați ceea ce, întru totul lăudabil, laborios și construind în durată lungă, faceți dumneavoastră în raport cu opera „Marelui Will“? Unde ați intenționat să vă plasați? În ce linie de tradiție și cărei, să zic așa, modernități?
G. V.: Întrebarea dumneavoastră mă poartă cu gândul la Leon Levițchi, modelul meu academic și uman – cel care a ridicat pe culmi nemaiatinse exegeza shakespeariană și rigoarea traducerii filologice în România –, și la T. S. Eliot (iată, chiar unul dintre corifeii modernismului european), căruia îi datorăm redescoperirea întregii pleiade de mari autori, dramaturgi și poeți elisabetani, în frunte cu Marlowe, Middleton, Donne și Marvell. Prin ediția Shakespeare sau prin scrierile mele dedicate Bardului, n-am vrut să reafirm „măreția“ sau grandoarea lui Will, ci măreția unei pleiade de autori talentați, cu care Shakespeare a avut șansa să conlucreze și să concureze, în același timp. La distanță în timp, nici Beatles n-au fost niște genii solitare în domeniul lor; alături de ei, s-au afirmat Rolling Stones, The Who, Moody Blues, Pink Floyd etc., etc. Am încercat să combat, așadar, teoria romantică a geniului solitar.
C. P.: Ce este și ce apreciați că va fi un „Shakespeare pentru mileniul trei“?
G. V.: Depinde de aria de răspândire a lui pe mapamond sau de publicul-țintă. În taberele refugiaților iranieni, copiii iau contact cu opera lui Shakespeare și, prin el, învață complexitatea vieții. În penitenciarele occidentale, de mai bine de două decenii, Shakespeare e studiat și interpretat de infractori, ca terapie de grup. Și la noi, Ingrid Bonța și Iulian Gliță au montat, în 2011, la Penitenciarul Rahova, un spectacol cu Richard al III-lea (actorul din rolul titular avea cea mai grea condamnare, pentru omor deosebit de grav). Pe exact această idee (a reeducării prin teatru) și-a construit Margaret Atwood superbul ei roman Hag-seed (Pui de cotoroanță). Iată că Shakespeare poate avea întrebuințări până ieri nebănuite și sunt convins că va căpăta și altele.
C. P.: Care este, din unghiul dumneavoastră de vedere, cel mai greu / dificil / delicat secol pentru receptarea operei lui Shakespeare?
G. V.: Cel mai greu, cred, a fost secolul al XIX-lea, cu edulcorările lui Thomas Bowdler, care a ascuns de ochii lumii limbajul obscen shakespearian; cu scăderile interpretative ale lui Coleridge – altminteri un mare poet și critic – și cu abordările pozitiviste (în fond, în spiritul epocii) ale Societății New Shakespeare din Londra. Toate acestea au denaturat esența operei Marelui Will.
C. P.: Fac bine aproprierii lui William Shakespeare „politizarea“ și „globalizarea“ lui?
G. V.: Shakespeare n-a scăpat, în nicio epocă, nici în adaptări, nici în montările scenice, de marota politizării. Dar tocmai asta l-a menținut în actualitate, prin dialectica „lumea ca teatru“ și „teatrul ca lume“. Orice piesă / montare conține apriori prezentul nostru istoric. Am simțit asta ca profesor, când discutam la curs cu studenții despre tragediile lui politice și piesele-cronică. Toți guvernanții, parlamentarii, protestatarii de pe stradă reiau ciclic demonstrația de istorie predată de Shakespeare, doar că locația și personajele au numele contemporanilor noștri. Cât despre globalizarea lui, cred că aceasta este un fenomen pozitiv, are aceeași funcție pacifistă, de promovare a valorilor universale și de creare a unor legături de prietenie trainice, asemenea olimpiadelor din lumea sportului. Gândiți-vă doar la uriașa rețea de festivaluri Shakespeare de pe toate continentele sau la cele două mari asociații de cercetare (una europeană și una mondială) dedicate lui Shakespeare.
C. P.: Ce va fi, ce e mai probabil că va fi despre Shakespeare – „dezintegrarea canonului“ sau „reconfigurarea canonului“?
G. V.: De-acum jocurile sunt făcute, rien ne va plus. Până la urmă, s-a făcut pace în studiile de paternitate și putem vorbi, în mod clar, despre o reconfigurare. S-au strecurat tot mai mulți coautori în canon, dar și unele texte considerate până de curând anonime. Am mai scris: cred că Gary Taylor a greșit când s-a grăbit să includă Arden din Faversham în ediția integralei Oxford din 2016. În cazul acelui text, balanța înclină net în favoarea lui Marlowe.
C. P.: Cum ar arăta o lume în care William Shakespeare ar fi interzis? Într-o lume în care „cancel culture“ ar face regula (și mai dur decât a început să o facă deja…)?
G. V.: Deocamdată, Shakespeare însuși nu este în pericol decât în Statele Unite, deși James Shapiro apără ca un spartan de la Termopile dreptul de a-l face cunoscut și pe acest autor generațiilor tinere. Marea Britanie a început să ia măsuri la nivel legislativ, guvernamental, instituțional, opunându-se „eradicării“ totale a lui Shakespeare. Mai periclitați îmi par cei care scriu sau vorbesc despre Shakespeare, căci universitarii sunt amenințați cu concedierea, iar studenții cu exmatricularea. Încă puțin și poposim în lumea lui Fahrenheit 4510. Sau chiar am ajuns acolo pe nesimțite. Recent, am primit două cartonașe galbene pentru „incorectitudine politică“. Un tânăr peer reviewer ceh, ajuns profesor de teatru la Universitatea din Hull, atrăgea atenția, pe un ton imperios, tuturor semnatarilor de capitole dintr-un proiect de cercetare central-europeană: „Toată lumea să elimine din texte cuvântul Bard. Nu mai este viabil.“ Din șaptesprezece ocurențe din volum, nouă apăreau în textul meu. De vină nu era „bardolatria“ mea (mai degrabă mă suspectez de „marlowlatrie“), ci faptul că am aplicat o uzanță redacțională specifică limbii române, evitarea repetării aceluiași cuvânt (Shakespeare) de n ori într-un paragraf. Iar ca invitat al Departamentului de Engleză de la UB la lansarea online a unui volum de conferință apărut la Editura Universității București, am fost pus la punct de un asistent imberb, care, la sfârșitul filmării, s-a arătat „deranjat“ de cuvintele mele „mă bucur că și acest volum confirmă poziția canonică, centrală, a lui Shakespeare într-o epocă de dărâmare a statuilor“. Tânărul a argumentat: „Să știți că la noi, la masteratul de studii culturale britanice, pentru studenții noștri contează foarte mult black lives matter.“ Iată două exemple de cenzură și imixtiune, de îngrădire a libertății de expresie într-o epocă chipurile democrată. Iar atunci când i-am povestit aceste două anecdote unui vechi prieten, distins profesor la Litere, acesta m-a alinat spunându-mi prietenește, „George, tu ești un ultraconservator.“ Eu unul am scăpat ușor pe lângă ce a pățit marele nostru regizor Andrei Șerban la Universitatea Columbia din New York…
[1] Dialogul a apărut în România literară nr. 10/2021. Mulțumim redacției pentru permisiunea de a republica materialul în acest număr din Revista de traduceri literare.
