Lumea literelor – cu un editor și traducător mai puțin…

0
138

In memoriam Mircea Aurel Buiciuc

De curând, am aflat că Mircea Aurel Buiciuc ne-a părăsit.

S-a născut pe 11 aprilie 1936 într-o localitate din județul Botoșani, iar destinul l-a adus în București, unde, după absolvirea, în 1960, a Institutului de Limbă şi Literatură Rusă „Maxim Gorki“, și-a început activitatea de redactor – o bună practică pentru șlefuirea abilităților de lucru cu textul și cuvântul – la Editura pentru Literatură Universală (prestigioasa Editură Univers de mai târziu), devenind unul dintre editorii și traducătorii apreciați în cercurile literare românești.

După 1990, a fost membru și în alte colegii redacţionale: al revistei Hyperion – caiete botoşănene, al Editurii Polirom (din 2001), fiind și membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România (din1992). Între timp, a colaborat cu articole și traduceri în publicații precum: Viața literară, Colloquium, Contemporanul, Dunărea, România literară, Ramuri, Orizont, Secolul XX ș.a.

Deși nu l-am cunoscut îndeaproape, l-am întâlnit de nenumărate ori la serile muzical-literare și manifestările științifice organizate acasă la distinșii mei profesori Albert Kovács și Elena Loghinovski (unde era și sediul Asociației „F. M. Dostoievski“ și al Fundației Culturale Est-Vest) sau la sediul Uniunii Scriitorilor din România, în București sau în alte locuri din țară (Sinaia, Turnu Severin, Port-Cetate).

Chiar am stat de vorbă cu el de câteva ori. Cu toate că nu l-am mai văzut de ceva ani – după dispariția subită, de acum cinci ani, a profesorului Albert Kovács, „creierul“ acestor două ONG-uri, întâlnirile noastre s-au rărit și chiar au încetat –, mi-l aduc aminte destul de clar: era mărunțel de statură, mereu jovial, entuziasmat de fiecare element surprinzător prezentat de invitați sau de vreunul dintre noi, membrii asociației, însă destul de reținut în a se exprima în public. Ba chiar am sesizat un fel de timiditate – să fi fost modestie? –, pe care nu am înțeles-o. Poate acesta să fie motivul pentru care nu mi-a atras atunci interesul în mod deosebit ca să aflu mai multe din activitatea sa? Era totuși un nume în domeniul redactării de texte și al traducerilor! Abia acum, la dispariția sa, am vrut să știu neapărat totul, mai ales despre traducerile lui.

Activitatea lui de tălmaci din literaturile slave, în special din cea rusă – menționată de Carmen Brăgaru în Dicţionarul general al literaturii române, vol. 1: A–B, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004 – impresionează prin numărul de titluri și numele autorilor traduși: I. Dombrovschi, Pe urmele şarpelui boa, Univers, Bucureşti, 1971; V. Kaverin, La oglindă, Univers, București, 1973; V. G. Rasputin, Despărţirea de Matiora, Minerva, Bucureşti, 1980; E. Evtuşenko, Dulce ţinut al poamelor, Minerva, Bucureşti, 1983, A. Bitov, Casa Puşkin (în colab.), Editura Fundaţiei Culturale Române, București, 1997; L. Şestov, Filosofia tragediei, Univers, București, 1997; M. Bulgakov, Cupa vieţii, Polirom, Bucureşti, 2001; Inimă de câine, Polirom, Bucureşti, 2003, V. Grossman, Viaţă şi destin, Univers, București, 2000; F. M. Dostoievski, Nopţi albe şi alte microromane, Polirom, București, 2002; I. S. Turgheniev, Prima iubire, Polirom, Iași, 2002; M. Bulgakov, Scene moscovite, Polirom, Iaşi, 2004; Însemnările unui tânăr medic (în colab.), Polirom, Iași, 2005; I. Mamleev, Sectanţii, Curtea Veche, București, 2006; M. Bulgakov, Diavoliada şi alte povestiri (în colab.), Polirom, Iași, 2008; I. S. Turgheniev, Prima iubire. În ajun. Fum, Polirom, Iași, 2010.

La această literatură serioasă, de referință, se adaugă și traducerile unor cărți despre copii sau dedicate copiilor și tineretului: M. Steiga şi L. Volfs, Gardă la regina briliantelor, Editura Univers, Bucureşti, 1976; S. Mihalcov, Spuma, Bucureşti, 1975; K. Bulîciov, Fetiţa de pe Terra, Editura Ion Creangă, București, 1978; N. Trublaini, Fetiţa Natalocika şi peştişorul de argint, Editura Ion Creangă, București, 1983; Pui de privighetoare, şapte sute la numărătoare, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984; N. Durova, Poftiţi în arenă!, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985; V. Berestov, Şi pisoiul, şi căţelul, Bucureşti, 1987; V. Tovstonogov, La start, Bucureşti, 1987; Bătrânul cal şi leul, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; A. Kurleandski şi A. Hait, Las’că mai stăm noi de vorbă!, Bucureşti, 1992; W. Diehl, Huliganii (în colab.), RAO, Bucureşti, 1996; A. Kurkov, Moartea pinguinului, Curtea Veche, Bucureşti, 1999 ș.a.

Recunosc că nu îndrăznesc să exprim judecăți de valoare privind calitatea traducerilor sale, deoarece acest subiect nu m-a preocupat până de curând. Obișnuiesc să citesc operele în original. Însă importanța activității de traducător, răspunderea pe care o poartă acesta în transpunerea operelor din alte culturi am început s-o realizez destul de pregnant în ultima vreme. Majoritatea studenților filologi din ziua de azi nu mai sunt capabili să parcurgă în întregime un roman scris în limba rusă. De aceea, au nevoie de un text bun în traducere pentru o receptare corectă a autorilor studiați.

În ceea ce-l privește pe Mircea Aurel Buiciuc, înclin să dau crezare opiniilor celor care l-au cunoscut mai bine și i-au citit traducerile. De pildă, G. Volceanov îl consideră „un extraordinar traducător din limba rusă și un mare perfecționist“, iar Ion Vasile Șerban își încheie prefața la cartea Despărțirea de Matiora, de Valentin Rasputin, cu niște cuvinte calde și pline de admirație la adresa traducătorului, apreciind efortul acestuia de a găsi în graiurile românești echivalențe apropiate limbajului dialectal siberian, extrem de bogat și variat. Valentin Rasputin face parte din categoria autorilor ruși dificil de tradus. Cu toate acestea, Aurel Buiciuc a reușit să reconstruiască universul „epopeii“ sale într-o limbă română curgătoare, plină de firesc, savuroasă, apelând la graiurile țărănești de prin toate zonele României pentru a reda siberianismele din vorbirea personajelor rasputiniene.

Personal, am savurat această traducere pe care am citit-o acum, împinsă de curiozitatea profesională și nu pot decât să-i dau dreptate prefațatorului cărții: într-adevăr, avem în față rezultatul unei munci titanice, o reușită care vine să confirme talentul de tălmăcitor al lui Mircea Aurel Buiciuc, deținătorul câtorva premii pentru traduceri din literatura universală, conferite de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (în 1978, pentru Fetiţa de pe Terra, de Kir Buliciov; în 2004, pentru Scene moscovite, de Mihail Bulgakov) și de Uniunea Scriitorilor din România, pentru cea mai bună traducere din literatura universală (în 2006, pentru Sectanţii, de Iuri Mamleev).

Sunt aproape sigură că și celelalte traduceri ale sale sunt cel puțin la fel de reușite. Ele constituie nu doar mijloace de conectare a cititorului român la culturile pe care le oglindesc, ci și o bună sursă de inspirație pentru traducătorii în formare. Traducerea literară nu este o meserie, ci un act artistic ce presupune talent, vocație, simț al limbii, un orizont cultural foarte larg, dedicare, creativitate și foarte multă muncă. Traducătorii – mai ales cei buni – devin coautori ai scriitorilor-autori ale căror texte le transpun într-o altă limbă. Tocmai de aceea, merită aceeași considerație și omagiu din partea noastră, iar Mircea Aurel Buiciuc a lăsat în urmă o adevărată moștenire literară, demnă de toată prețuirea noastră.

Lasă un răspuns