Aurel Buiciuc și zăpezile de altădată

0
141

Într-un medalion dedicat distinsei noastre colege de breaslă Luana Schidu într-un număr de anul trecut al revistei Neuma, afirmam că intervalul 1980–1990 „a fost deceniul de glorie al marilor noștri traducători Nicolae Iliescu și Aurel Buiciuc“. Dacă de pe lista titlurilor publicate de Aurel Buiciuc selectăm fie și doar trei titluri, vom constata că judecata formulată de mine are temei: Valentin Rasputin (Despărțirea de Matiora), Evgheni Evtușenko (Dulce ținut al poamelor), Iuri Dombrovski (Pe urmele șarpelui boa). Dacă Luana Schidu își dorea, în adolescență, să devină o nouă Antoaneta Ralian, visul meu de traducător literar debutant în anii 1980 era să ating nivelul de excelență al traducerilor lui Aurel Buiciuc. Bogăția lexicală, firescul fiecărei pagini, fraze, propoziții, replici, sintagme din traducerile lui Buiciuc au reprezentat o lecție extraordinară pentru generația mea. Cele trei titluri de mai sus, publicate în anii 1980, 1983, 1991, au reprezentat jaloane, modele de urmat.

Traducătorul Buiciuc făcea parte, alături de Antoaneta Ralian, Florin Chirițescu, Paul Drumaru, Ion Acsan sau, din generațiile post-decembriste, Radu Paraschivescu, Cornelia Bucur, Luana Schidu, Dan Croitoru, din marea familie a altruiștilor ce-și asumau, din postura de redactor, pe lângă propriile traduceri, și girarea producțiilor altor traducători. Opera lui de traducător ar fi fost cu mult mai bogată dacă n-ar fi moșit, cu exemplară acribie, și scrierile altor colegi de breaslă, însă chiar și așa ne-a lăsat traduceri remarcabile din Dostoievski, Turgheniev, Bulgakov și mulți alții.

A iubit copiii și literatura pentru copii: traducerea uneia dintre cărticelele din ciclul Nu pagati, zaiaț realizată de el este net superioară celor semnate de alți traducători. A scrie și a traduce pentru copii este o sarcină mai dificilă decât s-ar crede la prima vedere – căci acest gen de scrieri presupune negocierea și găsirea unui registru stilistic adecvat micilor cititori de cărți cu ilustrații color.

L-am cunoscut pe marele traducător Aurel Buiciuc (mare în ciuda staturii sale mărunte și a modestiei exagerate pe care o afișa cu fiecare prilej) la finele anului 1987, când mi-am început colaborarea cu Editura Univers. În 1993, la debutul meu editorial de traducător din engleză (până atunci, îmi apăruseră vreo șapte-opt volume de traduceri doar din maghiară), am avut onoarea să-l am repartizat ca redactor de carte pe Aurel Buiciuc. Tradusesem un roman pentru colecția „Enigma“ – Testamentul care ucide de E. X. Ferrars, o autoare scoțiană de policier-uri.

Iarna 1992–1993 a fost una dintre cele mai bogate în precipitații. Peisajul citadin îmi amintea de un hit al lui Cornel Fugaru și al formației Sincron din anii șaizeci, cu strofa „Astă-iarnă mă iubeai / Și la mine tu veneai, / Veneai la mine la râu / În zăpadă pân’ la brâu / Ă-u-u-uu-ă, ă-u-u-uu-ă“. Aurel Buiciuc îmi parcursese o dată traducerea, îmi propusese câteva mici retușuri la nivelul dialogului, mă învățase că But în poziție inițială, în frază, nu are valoare adversativă (deci nu se traduce prin „dar“), ci concesivă („totuși“) – lecție pe care am reținut-o și am aplicat-o ulterior în întreaga mea carieră – în fine, eram la un pas de bunul de tipar.

Mă trezesc într-o duminică dimineață cu un telefon venit de la etajul 7 al Casei Presei Libere: domnul Buiciuc mă convoca la editură (auzi, domnule, duminica, în ziua liberă!), la o ultimă întâlnire și discuție pe marginea traducerii mele. Am bombănit, am cârtit, i-am sugerat să trimită textul la tipar, la urma urmei ce mare brânză o carte, ia, acolo, de divertisment. Domnia Sa a rămas neclintit pe poziții, așa că m-am conformat și am pornit la drum „În zăpadă pân’ la brâu / Ă-u-u-uu-ă, ă-u-u-uu-ă…“ Pasiunea pentru lucrul bine făcut, sacrificiul de sine – iată ce lecții de viață mi-a dat, nu doar de meșteșug sau de artă a traducerii. Aurel Buiciuc a fost un om îndrăgostit de literatură, a fost un perfecționist. Toată viața mi-am făcut un alibi din teoria potrivit căreia nu există o traducere perfectă, orice traducere este perfectibilă, invitând la retraduceri efectuate de însuși traducătorul unei versiuni anterioare. Ei bine, Aurel Buiciuc s-a situat deasupra acestui gen de speculații. Nu cred că din traducerile sale ar putea fi clintită o virgulă ori ar putea fi înlocuit vreun termen cu altul. Era personificarea (rară, dacă nu unică a) perfecțiunii.

Ultima oară l-am întâlnit la aniversarea a trei ani de la înființarea Revistei de traduceri literare. Trecerea timpului își spusese cuvântul, mai-mai să nu-l recunosc până când nu m-a interpelat pe tonul lui blajin, sfios, cumsecade. Acum, când nu se mai află printre noi, îmi amintesc cu drag de acest omuleț mic la stat, dar uriaș prin tot ce ne-a lăsat în biblioteci și în memoria afectivă. Mă gândesc cu drag la el și la zăpezile de altădată, și la cele ale lui Villon, și la cele ale lui Cornel Fugaru, dar mai ales la cele ale lui Aurel Buiciuc.

Lasă un răspuns