Corpusul cunoscut cu numele de Antologia Palatină numără aproape patru mii cinci sute de epigrame grecești, adunate vreme de un mileniu și jumătate, compuse de mai bine de o sută de poeți și împărțite în șaisprezece cărți rânduite tematic. Cincisprezece dintre ele reproduc manuscrisul Palatinus Graecus 23, aflat în custodia Bibliotecii universitare din Heidelberg și continuarea acestuia, Supplementum Graecum 384, din Biblioteca Națională a Franței, iar a șaisprezecea completează acest florilegiu cu peste trei sute cincizeci de epigrame, absente din codicele palatin, dar cuprinse într-o altă antologie, Planudea, alcătuită la începutul veacului al XIV-lea de călugărul Maximos Planudes.
Cartea a V-a, a poeziei de dragoste, a erosului consumat între bărbat și femeie, înlănțuie versuri cu motive pestrițe: frumusețea și darurile iubitei, chinurile sprințarului Eros, jurământul calp de iubire, bătrânețea hidoasă ori, dimpotrivă, cea care păstrează încă nuri de demult, opaițul martor al iubirii consumate, al așteptării chinuitoare sau al trădării, potirul care poartă pecetea buzelor iubitei, concursul de frumusețe, cununa de flori, horațianul de mai târziu carpe diem și multe altele așijderea.
În românește, poemele Antologiei, în ansamblu ori doar cele ale Cărții a V-a, n-au fost traduse până acum, integral, nici în proză, nici în vers. Aproape opt sute dintre ele au fost publicate de Viorica Golinescu, în anul 1988, într-un vers care se vrea dactilic, fiind arareori astfel. Selecția din volumul autoarei ține seama de constrângerile epocii în care traducerea a fost tipărită, așa încât lipsesc primele patru cărți și cea de-a opta, iar ultimele cinci sunt cuprinse în cinci file. Volumul e însă o scriere postumă, neîncheiată, căreia se cuvine să-i apreciem meritele, înainte de a-i vedea defectele.
Tradusă în mai toate limbile europene, în întregul ei și de repetate ori, Antologia nu știu să-și fi aflat încă o transpunere în metru original într-o limbă modernă. Versuri ale liricilor greci, între care și unele cuprinse în această cunună, au fost transpuse în distih elegiac în limba rusă, aproximativ metric. În alte limbi, atunci când florilegiul nu a fost tradus în proză, încercarea de a reda sonoritatea originală a versurilor a avut ca rezultat alegerea unor metri diverși, cu preponderență iambici. Echivalări care au respectat prozodia originală s-au făcut însă în latinește, în secolele XVI–XVIII, fapt care a înlesnit cunoașterea cununii palatine în Occidentul modern.
Gâlceava filologului clasic cu traducătorul de poezie
Dificultățile pe care le-am întâmpinat în editarea și traducerea Poemelor iubirii au fost de la cele banale, dar insurmontabile (transliterarea perfect coerentă în românește a numelor grecești), până la probleme filologice dintre cele mai diverse: detalierea aparatului critic (redarea – sau nu – în aparat a variației diacriticelor grecești, arareori notate corect de scrib, dar corectate, cu destul de multă înverșunare, de o mână ulterioară), atribuirea poemelor unui autor sau altuia, oscilarea între a traduce masculin sau feminin adjectivele grecești (cele care nu marchează diferența de gen), optând implicit pentru un caracter heterosexual sau pederast al epigramei, alegerea între un hapax justificat etimologic, prezent în manuscris, și un paronim comun. Firește, lista poate continua.
Sunt filolog și respectul meu pentru textul manuscris nu are margini. Editându-l, încerc să îi păstrez întocmai conținutul și forma. Cu Poemele iubirii m-am aflat pentru prima oară în fața unui text poetic și convingerile mele scrupuloase s-au zdruncinat, pe alocuri. Dacă o greșeală gramaticală îmi părea, într-un text în proză și, uneori, prozaic, demnă doar de semnalat în aparat, în corpul epigramelor, bijuterii și bagatele totodată, o alunecare metrică, o neclaritate care încețoșează înțelegerea limpede a unei intenții, trăiri, relații mi-au părut de neacceptat. Păstrând, așadar, ca principiu editorial, întâietatea lecțiunii manuscrise, fără a urmări reconstituirea unui arhetip textual, și nici propunerea sau adoptarea unor conjecturi diferite cu mult de versiunea transmisă prin veacuri, mi-am permis, într-un singur caz, să mă abat cu totul de la cele spuse.
Epigrama 167
Ἀσκληπιάδης ὁ Σάμιος
καὶ αὐτὸ ἐρωτικόν
Ὑετὸς ἦν καὶ νὺξ καὶ <δὴ> τρίτον ἄλγος ἔρωτι,
δεινὸν ἄη Βορέης ψυχρός· ἐγὼ δὲ μόνος.
ἀλλ᾽ ὁ καλὸς μόσχος πλέον ἴσχυεν· „ἄχρι τίνος, Ζεῦ;
Ζεῦ φίλε, σίγησον· καὐτὸς ἐρᾶν ἔμαθες“.
τῇ δὲ τοσοῦτ᾽ ἐβόησα βεβρεγμένος· „αἰ σὺ γὰρ οὕτως
ἤλυες, οὐδὲ θύρην πρὸς μίαν ἡσυχάσας“.
Asclepiádes din Samos
Tot un poem de dragoste
Noapte era și ploua; ca-ntreit chin să aibă iubirea,
aprig, Boreu ger sufla. Singur stam, singur, doar eu…
„Ze̮us, tu amorul îl știi. Taci, iubite, oprește prăpădul!“,
draga mea ciută ’nălța ruga, urgia răzbind.
Astfel și eu i-am strigat, botezat cum eram: „Du-te-ncolo!…
La nicio ușă, de bați, tihnă să n-afli, nicicând!“
Ca editor, am și acum îndoieli în privința legitimității textului pe care l-am pus în pagina tipărită. Ca traducător, sunt sigură că el e mai aproape de intenția poetului, decât versurile notate de scrib. În spiritul unor conjecturi propuse de filologi renumiți, mi-am permis să modific lecțiunea manuscrisă, pentru a reda cititorului nu un text conform celui moștenit, ci unul cu o coerență refăcută în urma intervenției editoriale. Am semnalat această opțiune în aparatul critic, punând în pagină și imaginea filei din codex, pentru a lăsa cititorului cunoscător posibilitatea de a judeca temeinicia alegerii mele.
Poemul îi aparține lui Asclepiades din Samos, cel care scrie douăzeci de epigrame în Cartea a V-a și alte unsprezece în Cartea a XII-a, pederastică, poet alexandrin, din
secolul al III-lea a. Chr., profesor al lui Theocritos și adversar al lui Callimachos, autor al unui tip de vers care îi poartă numele (asclepiadul – minor/major). Autorul este, așadar, dintre cei mari, cu talent și exercițiu, și nu poate fi bănuit de stângăcie metrică ori de incoerență poetică.
Epigrama transmisă în manuscrisul palatin e însă aceasta:
Ὑετὸς ἦν καὶ νύξ· καὶ τρίτον ἄλγος ἔρωτι,
οἶνος, καὶ Βορέης // ψυχρός, ἐγὼ δὲ μόνος.
ἀλλ᾽ ὁ καλὸς Μόσχος πλέον ἴσχυεν· καὶ σὺ γὰρ οὕτως
ἤλυθες, οὐδὲ θύρην // πρὸς μίαν ἡσυχάσας.
τῇ δὲ τοσοῦτ᾽ ἐβόησα, βεβρεγμένος· ἄχρι τίνος, Ζεῦ;
Ζεῦ φίλε, σίγησον, // καὐτὸς ἐρᾶν ἔμαθες.
Noapte era și ploua; și iubirii trei chinuri îi sunt date,
vinul și Boreul înghețat, iar eu sunt singur.
Dar chipeșul Moschos, răzbea: căci tot astfel și tu
ai mers, fără să-ți găsești liniștea la vreo poartă.
Și eu într-atât i-am strigat ei, muiat fiind: până când, Ze̮us?
Zeus, iubite, taci, și tu ai știut să iubești.
El/Ea?
Cea dintâi problemă a fost cea de gen. Personajele poemului sunt: vocea poetică, „eul“ chinuit de iubire, de noapte, de ploaie și ger și Moschos, care în grecește înseamnă vițeluș, cuvânt de alint atât pentru el, cât și pentru ea, dar și nume propriu masculin. Identitatea iubitului/iubitei se dezvăluie abia în versul al cincilea, unde apare un articol/pronume în dativ: τῇ în manuscris, așadar, feminin (ei). Incongruența dintre sintagma masculină anterioară și acest feminin i-a determinat pe mai mulți editori (Dübner, Meineke, Miller) să prefere masculinul τῷ sau o variantă care să eludeze problema de gen, παιδί (copil), propusă de Stadtmüller. Pe cine, așadar, iubește sau urăște poetul? Un el, o ea? Am vrut să păstrez varianta propusă de Stadtmüller, παιδί, evazivă, dar nu am putut traduce la fel de echivoc sintagma din versul anterior. Am optat inițial pentru chipeșul Moschos și articolul masculin în versul următor, apoi pentru draga mea ciută cu articol feminin. Varianta feminină este cea de manuscris, dar antologia este alcătuită totuși în epocă creștină și operează o segregare, împărțind poemele iubirii în două cărți: a V-a, a iubirii licite, și a XII-a, a iubirii pederaste. Dintre poemele lui Asclepiades, douăzeci rămân în cea dintâi menționată și unsprezece în cea de a doua. Ar fi putut, așadar, poetul să imagineze ca pacient al iubirii și un el, și o ea.
Am ales, în final, varianta feminină.
Câte chinuri îi sunt date iubirii?
În manuscris, „povestea“ e aceasta: e noapte și plouă, iar iubirii îi sunt date trei chinuri ‒ vinul și Boreu cel înghețat. Incoerența e evidentă. Ploaia și noaptea sunt două, vinul e al treilea, dar apare și vântul. Introducând particula δὴ, amintită anterior (καὶ <δὴ> τρίτον), numărul trei, de altfel, semnificativ simbolic, este evidențiat, iar așteptarea de a număra cele trei chinuri, mai intensă. Este deci nevoie ca acestea să fie chiar trei.
E cu putință ca sfârșitul de vers, ἐγὼ δὲ μόνος, reinterpretare a unui celebru fragment sapphic, să-i fi înfrumusețat lui Asclepiades stihul, dar să-i fi stricat logica, fiindcă, dacă acel δὲ din sintagma ἐγὼ δὲ μόνος ar fi fost τε, am fi avut: vinul, și Boreu, și eu singur, deci trei termeni, deși succesiunea καὶ/τε nu e tocmai clasică. Urmărind conjecturile altora, mi-a părut salutară intervenția lui Miller, cu un verb homeric, δεινὸν ἄη (ἀάω), suflă grozav, vocalic, foarte poetic și care rezolvă problema logică. Sunt, acum, trei chinuri: noaptea, ploaia și vântul, iar adagiul sapphic rămâne evidențiat, ca sfârșit de pentametru în grecește și ca hemistih în traducere.
Cine, ce și cui spune?
Nici versurile următoare nu sunt limpezi, căci cele două replici ale personajelor sunt foarte nepotrivite:
Moschos: …καὶ σὺ γὰρ οὕτως
ἤλυθες, οὐδὲ θύρην πρὸς μίαν ἡσυχάσας
Moschos: căci tot astfel și tu
ai mers, negăsind liniște la nicio ușă.
Poetul: …ἄχρι τίνος, Ζεῦ;
Ζεῦ φίλε, σίγησον, καὐτὸς ἐρᾶν ἔμαθες
Poetul: … până când, Zeus?
Taci, iubite Zeus, și tu ai deprins iubirea.
Să recapitulăm: poetul e chinuit de ploaie, de noapte și vânt (deși stă în casă), iubita/iubitul e la poartă și îi spune: tot astfel și tu ai mers, negăsind liniște la nicio ușă. Apoi, dinăuntru, poetul strigă „botezat“: … până când, Zeus? / Taci, iubite Zeus, și tu ai deprins iubirea.
Oricât m-am străduit să rezolv problema, nu am găsit soluție mai puțin invazivă decât cea a lui Nicolas Sava Piccolos1, care propune o transpoziție a replicilor:
Moschos: … ἄχρι τίνος, Ζεῦ;
Ζεῦ φίλε, σίγησον· καὐτὸς ἐρᾶν ἔμαθες.
Moschos, afară în ploaie: … Până când, Zeus?
Taci, iubite Zeus, și tu ai deprins iubirea!
Poetul: … αἰ σὺ γὰρ οὕτως
ἤλυες, οὐδὲ θύρην πρὸς μίαν ἡσυχάσας.
Poetul: … Ah, tu,
de-ar fi să rătăcești așa, fără să afli liniște la nicio poartă!
Și am adoptat-o pe aceasta.
Prozodia
Primul vers păcătuiește printr-o greșeală metrică, lipsind, în al patrulea picior, silaba primă, lungă, purtătoare de ictus:
_ ‿ ‿ / _ _ / _ ‖ _ / ‿ ‿ / _ ‿ ‿ / _ x,
ca și cum autorul ar fi vrut să facă un pentametru și s-ar fi răzgândit la sfârșit, adăugând o silabă în plus:
_ ‿ ‿ / _ _ / _ // _ ‿ ‿ / _ ‿ ‿ / _ x.
Mi-a plăcut la început acest artificiu și am vrut să las versul așa, oscilând, în structura de adâncime, între hexametru și pentametru.
Ar fi posibilă și o altă împărțire metrică de adâncime, care ar fi scos în evidență coriambul, metru drag lui Asclepiades, căci versul care îi poartă numele este alcătuit din astfel de picioare:
_ ‿ ‿ _ / _ _ ‖ _ ‿ ‿ _ / ‿ ‿ / _ x .
Din nou, oscilația între o structură hexametrică imperfectă și un vers ca o semnătură metrică a fost ispititoare. Am gândit însă că un om cu scrupul prozodic, ca Asclepiades, n-ar rata un început de poem dintr-un orgoliu de autor și am reconstituit versul corect hexametric, introducând o particulă cu vocală lungă, pe care am descoperit-o apoi și într-o conjectură propusă de Piccolos. Se obține astfel un vers de o limpezime prozodică fără cusur. Cu o cezură heptemimeră, el desenează o jumătate de pentametru în structura de adâncime, dar continuă hexametric perfect:
_ ‿ ‿ / _ _ / _ ‖ _ /_ ‿ ‿ / _ ‿ ‿ / _ x.
După atâtea vitale, aș spune, operații în text, traducătoarea acestui poem, vinovată în fața editoarei lui, la rându-i, vinovată în fața cititorului cunoscător al acestor detalii care alcătuiesc substanța filologiei clasice, se înclină …smerit.
Bibliografia, prea amplă pentru a fi menționată aici, se regăsește în volumul Antologia Palatină. Poemele iubirii, apărută la Editura Universității din București, în anul 2023.
1 Nicolas Sava Piccolos, mort la Paris, dar născut din părinți greci la Târnovo, a făcut studii de medicină la Bologna și la Pisa, după ce absolvise Liceul grec din București. A studiat și la școala greacă din Chios, a predat filosofie la Academia Ioniană din Corfu și a revenit în București, în 1830, fiind inspector general al spitalelor și mai apoi inspector școlar.
