Serhii Demciuk s-a născut în anul 1983 în Belarus. La scurt timp după naștere, familia s-a mutat în Ucraina. Este scriitor, jurnalist, militar (în cea de-a Doua Legiune Internațională pentru Apărarea Ucrainei). A obținut diploma de Master în Pedagogie la Universitatea „KROK“.
Printre volumele sale se numără: Extrasezon (2017), 12 uncii de dragoste (2021), Insula Dja (2022), Umbre pe scări (proză scurtă, 2023) și Iarna care rămâne mereu cu tine (2024). Între 2008 și 2011 a lucrat ca reporter la secția de știri locale a publicației Hazeta po-kievsky, apoi ca editor al fluxului de știri la Dzerkalo Tyjnia. În perioada 2012–2017 a fost reporter la revistele Kraina și Vzhliad, iar din 2017 până în 2022 a ocupat funcția de redactor la Kraina, devenind, în 2022, redactor-șef interimar. Din septembrie 2023 acondus revista Ukranskyi Tyjden până la înrolarea sa înForțele Armate ale Ucrainei, în mai 2024. Tot din 2022 aactivat ca specialist în serviciul de presă al Statului-Majorde Coordonare pentru Problemele Prizonierilor de Război,ocupându-se de situația persoanelor dispărute și a prizonierilor.A fost distins cu diplome ale Ministerului Apărării și ale Radei Supreme a Ucrainei pentru contribuția semnificativă la activitățile de informare și la apărarea statului. Este laureat al concursurilor literare „Smoloskyp“, „Hranoslov“, „Blahovist“, al Premiului „Oleh Ulianenko“ și, în 2024, al Premiului „Svoia Polyțea“ („Propriul raft“), destinat literaturii de gen. Cel mai recent volum de proză scurtă, intitulat Ținta a încetat să mai existe, a fost publicat în aprilie 2025.
* * *
I. Soarele deasupra orașului
Șenila fusese deja întinsă pe pământul negru și unsuros, care se lipea în bucăți uriașe de tălpile bocancilor. Un capăt al benzii șenilate fusese împins sub janta de fier a „emkăi“[1], al cărei spate, cu ușile întredeschise, se zărea sub un acoperiș uriaș, înalt cât o clădire cu două etaje. Un băiat brunet, cu barbă deasă și cârlionțată, a sărit pe capota mașinii, s-a cățărat puțin mai sus și s-a strecurat prin deschiderea îngustă a cabinei conducătorului.
— N-am condus-o niciodată. Mi-au dat-o pur și simplu și mi-au spus s-o repar, răsuna glasul lui din adâncuri, ca dintr-o fântână.
— Hai, pornește ușor, încet cu ea, i-a strigat camaradul, îmbrăcat într-o geacă uzată, cu camuflaj pixelat. El și încă un bărbat, în salopetă albastru-închis, se aplecaseră cu răngile asupra șenilei.
Transportorul a mugit scurt, cu un huruit metalic și aspru, și s-a smucit înapoi jumătate de metru, cățărându-se tocmai pe marginea benzii de șenilă întinsă. Cei doi mecanici au ajustat-o ușor cu lovituri de rangă.
— Mai dă-i puțin. Ușurel, cu grijă.
Transportorul dădea înapoi cu grijă, oprindu-se din loc în loc, în timp ce, cu un huruit grav, înainta încet pe șenilă cu partea stângă. Totul se desfășura cu precizie greoaie, până când marginea benzii ajunse sub janta din față. Partea dreaptă era deja „încălțată“.
De după perete, cu un vuiet puternic, își făcu apariția lateralul vehiculului, căptușit cu o plasă metalică, parcă luată de la un grătar de grădină, apoi se opri din nou. În țarcul de vizavi, un câine uriaș, cârlionțat și masiv cât un vițel, probabil un caucazian, mârâi adânc, cu glas greu.
Băiatul cu barba deasă ieși din cabină să fumeze, cât timp camarazii săi se chinuiau să potrivească șenila pe janta din față, ca să o poată rula peste partea superioară a roților dințate.
— Cinci zile ne-am chinuit s-o scoatem de-acolo, spunea el, trăgând adânc din IQOS[2]. Medicii evacuau pe al treisutelea și atunci a lovit… Toți au scăpat cu viață, au fost evacuați, dar transportorul a rămas desculț. La început ne-au ajutat vecinii de sector – au remorcat-o cu o mașină vreo jumătate de kilometru, dar au fost nevoiți să se retragă din cauza bombardamentelor. A doua zi, be-em-peul[3] n-a reușit s-o urnească – patina în gol pe pământul înghețat. Brigada 117 ne-a trimis un tanc cu mecanici-conductori. Au venit, au legat-o și-au târât-o vreo trei sute de metri, până s-a rupt cablul. Au găsit niște cabluri de tracțiune pentru tanc și s-au întors din nou – de data asta, au reușit s-o scoată. Și-acum, ce să vezi – repar-o! Dar eu n-am învățat să repar așa ceva… Eu mă pricep mai mult la pickupuri și dube.
În curtea împrejmuită cu un gard înalt se adăposteau tot felul de vehicule – blindate, camioane militare, iar printre ele, odihnindu-se în pace, zăceau „Jiguliuri“[4] și „buhănci“[5] avariate, pătate cu verdele de camuflaj al războiului. Din ferestrele sparte ale clădirii de cărămidă din apropiere se vedeau, unul peste altul, stupi galbeni, iar lângă ei se înălța o grămadă de lemne pentru foc. În mijlocul acestui haos, pe pământul gras al Donbasului, dintr-un colț mic de asfalt răsărea coada unei rachete care nu explodase. Nori la joasă înălțime, cenușii, se înfășurau în spirale deasupra curții, aducând o tristețe apăsătoare. Degetele amorțite de frig refuzau să răsucească tutunul în hârtia subțire, iar în portțigaret se terminaseră ultimele țigarete rulate manual. Flacăra brichetei se stinse aproape imediat, suflată de vânt. Însă transportorul M13 mârâia imperturbabil, înfășurând cu precizie o nouă șenilă pe jantele metalice.
Lumina soarelui se strecura în cameră prin fâșii subțiri, scurgându-se prin crăpăturile perdelei de la fereastră. Soare. Ce rară binecuvântare iarna. Iar în Donbas, se pare, cu atât mai mult. M-a cuprins dorința să ies afară și să fac puțină mișcare – câteva genuflexiuni, aplecări, întinderi, să stau în plank, inspirând adânc aerul rece al dimineții. Pavajul curții îți arde palmele de frig când stai în poziția de plank. Dar tocmai asta trezește simțurile. Mai ales razele soarelui iarna – sunt ca o mângâiere vie. Și totuși, de îndată ce am părăsit Slovianskul cu mașinuța noastră roșie, care nu arăta deloc a mașină militară, ne-am trezit în fața unui zid de ceață deasă.
— N-am mai văzut așa ceva – ceață și soare în același timp.
— Da, chiar e ciudat.
Dar, după ce am lăsat în urmă căsuțele colorate ale Kramatorskului de-a lungul șoselei, soare parcă nici nu fusese. Ceața se îndesa de jos, ridicându-se spre hăul cenușiu al cerului.
— Hai să trecem pe la comandament, măcar să ne arătăm pe acolo. Să-i enervați pe toți pe-acolo. Apoi ne ducem din nou la băieți.
După vreo oră și jumătate, goneam deja înapoi, dar imediat ce ne-am apropiat de marginile Slovianskului, parcă cerurile s-au deschis deodată, iar un zid de lumină strălucitoare s-a prăvălit peste blocurile albe din cărămidă ale orașului din depărtare. Reflexele cupolei bisericii strălucind deasupra drumului au izbit în ochi, solzii lucioși ai apei au sclipit sub pod, ca peștele în mișcare, ferestrele blocurilor de cărămidă acoperite cu scânduri păreau să strângă din ochi somnoros, iar haosul cartierului de case era completat de bicicliștii rătăciți, care păreau gata să se arunce sub roțile mașinii, ocolind în grabă câte o nouă groapă în asfalt. Și iată-ne, după ce am trecut în goană prin oraș și peste calea ferată, din nou printre colinele decolorate, cu copaci scunzi și desișuri, iarăși în robia norilor și a ceții, a cenușiului și a unei deprimări greu de exprimat în cuvinte.
— Se pare că soarele strălucește azi doar deasupra Slovianskului, am spus, privind pe geamul mașinii la razele strălucitoare care pătrundeau ici-colo printre spărturile norilor ce rămâneau în urmă.
— Adevărat. Poate că orașul e așezat pe o colină, iar masele de aer îl ocolesc cumva…
— Sau dimpotrivă – într-o vale? Depinde din ce unghi îl privești…
Tânărul brunet, cu barbă deasă, ba se întindea pe o saltea sub transportorul blindat, ba se chinuia dintr-o parte să lovească cu ciocanul o tijă metalică dintr-o verigă a șenilei, dar aceasta nu voia nicidecum să iasă. Ba arunca uneltele, ba le apuca din nou cu înverșunare și încerca iar. În jurul lui se strânsese un întreg alai de sfătuitori. Băiatul era vizibil iritat.
— Eu n-am învățat să fac asta. Luați-o și reparați-o voi, că altfel o stropesc cu benzină și-i dau foc. Ieri am încălțat o parte într-o clipă, iar azi mă fut cu ea de două ore și nu-i dau de cap.
Noroiul de sub picioare începea să se întărească, frigul îmi pătrundea până în oase, culoarea cenușie a câmpiei se adâncea și se lăsa în amurg, iar problema nu avansa deloc. Încercam să mă încălzesc în mașină. Am citit câteva povestiri din volumul O zi bună ca să trăiești, inclusiv pe a mea. La radio, două femei pălăvrăgeau despre prăjituri, discutând dacă merită să le mănânci sau nu, iar dacă da – câte, iar dacă nu – cum să trăiești fără ele în vremuri atât de grele. Îmi chiorăiau mațele – dimineață abia apucasem să mănânc la repezeală o banană și câteva căni de „caffe latte XL“, să mă încălzesc. Abia când se lăsase întunericul aproape de tot, „emka“ noastră reuși să iasă pe câmp. Dar era deja mult prea târziu. Am ridicat drona în aer, însă pe ecran nu mai puteam desluși nimic.
Dimineață. Sub mine scârțâie patul pliant, sprijinit la mijloc cu o ladă pentru mine. Soarele îmi mângâie din nou pleoapele. Nu te grăbești să le deschizi. Mai vrei să stai întins, să te lași dus de val. Departe de întuneric și ceață, de pământul greu și lipicios, de vântul aspru care pătrunde în oase, de metalul înghețat al „emkăi“, de pixeli ce sfâșie privirea. Razele luminii pătrund printre pleoapele închise, scăldând amintirile – acel șir lung de zile îndepărtate, acele izbucniri solare, acei stropi smaraldii, acele dimineți fără griji, acele poteci șerpuite, acele prime rânduri scrise, atât de depărtate aici și acum.
Figurinele geometrice false pâlpâie repede dinaintea ochilor, schimbându-și forma după niște trasături misterioase ale unui Geometru arogant. Contururile clare și fragmentate se profilează prin nuanțe, ceea ce cu o clipă înainte era verde, acum s-a transformat în smarald. Într-un moment, o curbă taie smaraldul de aurul orbitor, care îi arde ochii și nu lasă nicio șansă să te adâncești în vis. Ești ca un pește care a sărit la suprafață să prindă razele soarelui și nu se poate scufunda iarăși în adâncul său învăluit în ceață, pentru că a fost prins în firele strălucitoare ale plasei de raze aurii. Pe acest film verde, al cinematografului rustic de vară, se trezește fiecare om ale cărui ferestre sunt acoperite de frunzele viței-de-vie.
Două croșee fulgerătoare cu stânga și imediat cu dreapta, apoi o eschivă rapidă spre dreapta, pe sub ramură – și, de acolo, o directă năprasnică, mortală, țintită spre cap. Mărul, sfărâmat de pumn, a căzut din pom și, asemenea unui cap retezat de pe umeri, s-a rostogolit în tufișuri. Îi ling sucul de pe cotor – acru până la înțepător. Mă înviorează.
Ei bine, se pare că m-am trezit. Ramura de lângă cărare e aproape fără mere – urmare a trezirilor mele matinale, undeva la jumătatea drumului dintre casă și latrină.
Ei bine, să vedem cine mai e prin curte. Văd că bătrânul a tulit-o dis-de-dimineață. Cel mai probabil, după pește. Exact așa – nu la pescuit, ci după pește! Pentru că eu pescuiesc – adică arunc undița și scot din nămol gunoaie lunecoase care se zvârcolesc pe cârlig, adică înfrunt dealuri dogorite de soare și urc pe ele până mi se subțiază trupul, șoptesc descântece înainte de a înfige și sacrifica primul vierme; pescuitul înseamnă luciul argintiu al lacului, din care răsar, ca niște smocuri de fire smulse și încrețite, crengile uscate ale sălciilor – ba chiar și arbori întregi, aruncați acolo de pescari ca mine, care salvează peștii din plasele braconierilor, așa cum făcea tatăl meu; înseamnă neliniștea ce te cuprinde când vezi toate jivinele acelea – vipere și șerpi de apă – ieșind pe sălciile din mijlocul lacului și întinzându-și trupurile lucioase, ca unse cu praf de stele, sau acea vrajă mută care te încremenește când auzi cum țipă broasca înghițită de una dintre lighioanele flamânde, și simți cum unul dintre micii șerpișori nichelați te-ar putea înghiți pe tine cu tot cu măruntaie. Se întâmplă să-ți agăți cârligul de una dintre sălciile acelea – și atunci trebuie să intri în apă, bineînțeles dacă n-ai altul de rezervă sau e încă prea devreme ca să te întorci acasă…
…Da – soarele deja dogorește, e timpul să pun undița la uscat, dar pe carasul cel mare nu l-am prins… Numai peștișori mărunți… Da și încă trei carași micuți… dacă între timp nu mușcă un pește mare, o tai. Primul deja dă din coadă, în traistă, ca un mixer, al doilea se zbate pe cârlig – încep să mă rog, să-i cer lui Dumnezeu ca ditamai „lopățoiul“ să se apropie în sfârșit de râmă, s-o lovească puțin cu coada – doar e atât de ademenitoare: din bălegarul de anul ăsta, supla și sprintena o să se miște-n burtă și va gâdila mațele, fină ca pastele italiene, roșie de zici că-i în sos, seducătoare ca niște sushi pe o pagină lucioasă din meniul unui restaurant de lux și, la urma urmei, alunecoasă ca scăldată în salivă. Doamne, Te rog – îndrumă această creatură a Ta spre amărâtul meu de viermișor, fie el și ghiftuit, dar cum să fluture nepăsător din coadă în fața unei râme atât de arătoase? Și tocmai când îmi trecea prin gând că mai bine l-aș înghiți eu însumi cu tot cu cârlig, atunci… pluta încetează brusc să tremure ca o zăpăcită, se cufundă lin, încremenește o clipă și apoi, la fel de lent, ca și cum s-ar desfăta cu toată falica-i ființă, reapare iar și iar. Timp de o jumătate de minut tot așa o ține, până ce se ridică de tot și apoi se prăbușește, epuizată, pe oglinda apei. Astfel mușcă doar carașii cu greutate și prestanță! Ei, nătărăule, ce mai stai cu gura căscată, trage, haide! Vergile se-ndoaie ca arcul, firul vibrează de nădejde încordată, mâinile-mi tremură de înfrigurare, iar din adânc un ochi peștesc uriaș mă privește cruciș: să vedem – care pe care.
Oare peștele chiar mizează pe acele smucituri caraghioase și convulsii subacvatice, oare chiar speră să se agațe de vreun colț de apă, ori să fie dusă de vreun curent salvator…
Și deja mi se desfășura înainte ochilor întoarcerea-mi triumfală, cântărirea peștelui cu cântarul cel vechi și ruginit, sfârâitul tigăii și motanul cotrobăind prin măruntaiele lungi, când – dintr-odată – undița se îndreaptă, firul plutește liber pe luciul verzui al apei, și chiar sub nasul meu se răspândesc cercuri largi peste tot lacul – valuri trezite poartă spre mal câțiva solzi argintii-verzui, cât monedele de cinci bani – peștele și-a luat tălpășița, sau mai bine zis a tulit-o, a dat din coadă și dus a fost…
Îmi șterg mucii, număr mărunțișul pe care l-am prins și iarăși mă târăsc la deal, pe colina acoperită cu stejari, arțari, duzi și caiși, dar și cu ciulini, desișuri de urzici și buruieni înalte, printre care se strecoară poteci șerpuite.
…Așadar, curtea. Curtea e împărțită în două de un gard. Casa, livada și stupii – zumzăie albinele, totul e verde; dincolo de gard, pământul e plin de găinaț, acolo e șura, în umbra unui ulm bătrân de-o sută de ani, care musai are să se prăbușească peste casă, lovit de fulger. Ăsta e întregul spațiu în care se mișcă bunica – picioarele nu o mai ascultă în ultima vreme. Dar nu e chiar un spațiu rău. În afară de ea, în curte nu e nimeni. Ea fierbe mâncare pentru porci, care se zbat de nerăbdare și guițat, salutând o nouă zi…
Și totuși, mă forțez să mă ridic din patul scârțâitor. Întâmpin o nouă zi cu o gimnastică ușoară în curte, dalele de beton îmi ard din nou palmele în poziția de plankă. Micul dejun. În fața casei așteaptă băieții – Anime și Pinguin – în pick-up. Străbatem orașul scăldat în soare, strălucitor, trecem pe lângă un câmp cu miriște neagră, depășim o perdea de copaci, apoi alta. Ne oprim – în portbagaj, un maldăr de drone care trebuie testate. Pământul se lipește de bocanci în bulgări grei, de parcă ar fi de-al nostru. Răsună tunete adânci și rotunde, neîncetate dincolo de deal – acolo, ceață și nori. Deasupra orașului încă e senin, albastru, luminos, și în eter mai sunt câteva frecvențe libere, pe care încă se poate zbura.
II. Madlenka[6]
Zăceam în cort cu căștile pe urechi și priveam într-un punct fix. Probabil ar fi trebuit să fie tavanul, cu tubul umflat din prelată al aerului condiționat care zburătăcea de colo-colo aerul stătut prin adăpostul nostru militar, înghesuit și dezordonat. Dar, cum mă aflam în partea de jos al unui pat suprapus, privirea mi se oprea în arcurile și salteaua aflate cam la un metru și jumătate de nasul meu. Mă cuprinsese o stare ciudată, o melancolie, poate tristețe sau chiar greață. Pe patul vecin, cel al comandantului nostru de companie, care era liber, fiindcă el plecase undeva cu treabă, zăceau împrăștiate cărțile mele: A lupta, nu e voie să te retragi, „Haosul“ mental al generalului Mattis, și încă ceva, parcă, alături de laptopul meu. Dar nu aveam chef nici să citesc, nici să mă uit la filme sau la fotbal pe televiziunea „Megogo“ – cu atât mai mult, cu cât internetul era atât de jalnic, că totul se bloca și nu făcea decât să mă enerveze. Nu voiam nimic, de parcă ochiul abisului al lui Șevciuk[7] s-ar fi holbat la mine – sau, mai curând, eu mă uitam în tulbureala lui pustiitoare. Oboseala, epuizarea, golul interior, dorul de cei dragi? Dar mulți, în clipa asta, o duc mult mai greu decât mine, îmi spuneam. Deși, firește, totdeauna există și unii care o duc mai bine. Nici de scris nu aveam chef. Nuvela mea despre studenția în Anglia era aproape gata, simțeam că n-ar mai trebui să trag de ea, nici s-o lungesc încă niște pagini de dragul explicațiilor, și că va trebui să pun punct. La final, e totdeauna mai bine să încetinești, să păstrezi o pauză înainte de ultimul impuls. Așa că și ea mai poate aștepta, până când izvorul meu lăuntric se va umple din nou. Iar până atunci, stăteam întins și priveam în gol.
N-am apucat să luăm micul dejun, trebuia să plecăm spre poligon înainte de ora șapte, unde băieții exersau trageri cu mitralierele. Iarba lua foc de la focurile de armă, iar recruții nou-sosiți nu făceau altceva decât să alerge cu scânduri și să stingă flăcările. Apoi se întorceau, trăgeau câteva rafale, iarba iar se aprindea și o luau din nou la fugă ca s-o stingă. Pe urmă, a sunat comandantul și a spus că trebuie să ne ducem la benzinărie să luăm o sută șaizeci de litri de motorină ca să alimentăm tractorul care urma să ducă transportorul nostru blindat la reparații. Una dintre canistre s-a dovedit a fi spartă și a curs, iar în mașină era un miros de motorină atât de puternic, încât puteai leșina…
Stăteam nemișcat și auzeam cum, pe banca de lângă cort, britanicul Fletcher, contuzionat, împreună cu croatul Kaddafi își aminteau diverse episoade de luptă, strigau, râdeau cu poftă…
Probabil că Fletch povestea iarăși cum au respins un asalt și cum se târa prin tranșee, convins că după colț e inamicul și era gata să arunce o grenadă, dar, înainte de asta, a șoptit încetișor semnalul de luptă al camaradului său: „Djuuuuda?“, iar acesta i-a răspuns și s-au aruncat unul în brațele celuilalt. Fletch mi-a promis că o să scrie o povestire despre asta. Discuțiile noastre erau destul de comice. Nu înțelegeam aproape nimic din ce spunea. Mă străduiam să-l ascult cu atenție, dar, chiar și așa, doar ghiceam despre ce vorbește, recunoscând doar câteva cuvinte răzlețe ce refuzau să se lege într-o poveste coerentă. Era un tip de treabă, dar, după câteva minute de astfel de concentrare intensă, începea să mi se învârtă capul. Fumam câte una-două țigări și apoi ne vedeam de ale noastre – de obicei, să trândăvim în paturile noastre, în corturile vecine. Ne întâlneam mai ales seara. După contuzia cu hemoragie internă, aștepta „ve-el-ka“[8], sau poate spitalizarea. N-am înțeles exact. Adevărul e că n-am înțeles pe deplin nimic din ce mi-a povestit. Fletch nu mergea la cantină – mulțimea, clinchetul lingurilor și al furculițelor îi provocau amețeli. Așa că mânca burgeri de la chioșc sau tăieței instant, de la care mi s-a părut că începuse să se îngrașe.
Nici la cină n-am mai ajuns, cum nu apucasem nici prânzul, fiind ocupați cu motorina aia nenorocită.
Și iată că-i aud pe Fletcher și Kaddafi discutând cu însuflețire despre luptele din pădurea Serebrianske, înțelegându-se de minune, fără ca vreo barieră lingvistică să le stea în cale. Iar în capul meu, din senin, s-a ivit o imagine din copilărie. Nici eu nu știu ce anume a stârnit-o, ce anume a fost acea madlenkă deșteptătoare a amintirii…
O dimineață mohorâtă de toamnă, sau poate de primăvară. Mă îndreptam cu bicicleta spre locul de muncă al bunicului, pe care toți îl numeau „pe-em-ka“[9]. De cadrul bicicletei legasem o undiță urâtă, strâmbă, parcă diformă, cioplită dintr-o ramură tânără de salcâm. Dincolo de perimetrul cu camioane, remorci și tractoare – pe care bunicul îl păzea la bătrânețe – se afla un mic heleșteu. Și-mi era atât de dor să pescuiesc, tânjeam după zilele de vară petrecute cu bunica și bunicul la iazurile din satul nostru din Poltava, încât n-am mai rezistat: mi-am făcut o undiță din prima creangă cât de cât potrivită, am legat o sfoară cu un plutaș nu din pană de gâscă, ci dintr-una de cioară, găsită în curtea dintre blocurile cu cinci etaje, și într-o zi ce nu părea a fi de vară, cenușie, ploioasă, ca de toamnă sau poate de primăvară, am pornit spre lacul bunicului. Poate voi avea noroc și voi prinde ceva. Încă nu începuseră orele, aveam cursuri după-amiaza, mai era timp până la școală, părinții erau la serviciu și nu mă împingeau de la spate cu lecțiile. Încă eram stăpân pe mine însumi și pe acea dimineață cenușie, jilavă, în care ploaia părea că nu se mai oprește.
În loc de plumbul clasic, am legat o piuliță micuță, găsită prin dulap, iar pluta din pană de cioară abia se zărea deasupra oglinzii lacului, brăzdată de cerculețe mărunte făcute de stropii de ploaie și întunecată de umbrele norilor. Bunicul Ivan a șchiopătat încet printre remorci și camioane, m-a condus până la lac și, deși nu părea să creadă prea tare în izbânda mea, m-a lăsat acolo. Iar eu am rămas pe malul acelui mic heleșteu și așteptam. Și aveam senzația aceea stranie, dar limpede că ceva e pe cale să se-ntâmple. Că pluta o să dispară deodată și-o să prind un caras uriaș. Sau măcar unul cât palma. Dar pluta tot nu se clintea, stătea nemișcată, de parcă i-ar fi fost rușine să se arate din apă. Măruntă și deasă, burnița semăna ploaia peste luciul apei și peste fața mea încordată, când, deodată, pluta a tresărit, apoi a dispărut subit. Am tras iute „lanseta“ și am zărit o sclipire argintie deasupra apei – un caras mic de tot, un puiet, cât degetul mic. Se zbătea ușor la capătul firului și abia de-i simțeam forța prin toiagul gros și strâmb al undiței. L-am desprins cu grijă de cârlig, l-am aruncat înapoi în apă și am început să-mi strâng lucrurile – urma să plec la școală. Până la urmă, nici la bunici, vara, nu aveam totdeauna noroc. Dorul meu după zilele de vară se topise un pic în apa acelui heleșteu, se așezase pe fund, nu departe de peștișorul acela mic.
Unde să se ducă acum, aici, în cortul ăsta îmbibat de miros de haine soldățești și trupuri?…
2025, Sloviansk
[1] Transportorul blindat pe șenile american M13.
[2] IQOS, gamă de dispozitive pentru încălzirea tutunului și a produselor cu nicotină.
[3] Vehicul de luptă sovietic pe șenile pentru infanterie.
[4] Marcă de autoturisme produse de Uzina de Automobile Volga.
[5] Buhanca (în ucraineană буханка) este porecla populară pentru microbuzul UAZ-452.
[6] Madeleine, prăjitură franțuzească de dimensiuni mici, de obicei în formă de scoică.
[7] Sintagmă ce trimite la romanul distopic istorico-mistic Ochiul Abisului (1995) al scriitorului ucrainean Valerii Șevciuk, a cărui acțiune se petrece în secolul al XVI-lea.
[8] În ucraineană, ВЛК (Військово-лікарська комісія) – Comisia Medicală Militară.
[9] PMK (în ucraineană, ПМК, Пересувна механізована колона – „Coloană Mecanizată Mobilă“).
