(Câteva gânduri despre un festival de poezie de vis: Voix Vives à Sète)
fotografiile apartin autorului textului
Călătorești cu adevărat, în carne și oase, și vezi oameni, așezări, Marea Mediterană cât cuprinde privirea, dar și cât îți îngăduie rotunjimea Pământului, înainte ca orizontul să ascundă minune, te pătrunde briza aceea care te poate oricând cuprinde cu totul și te poate purta, aidoma zborului de pescăruș, de deasupra țărmului pe mare și-napoi, după ce ai inspirat toate culorile pe care soarele ți le îngăduie în vara asta – vară care se-așază-n frunzele prelungi, prealungi ale palmierilor încă adormiți de întuneric, greu să le mai ridici a bucurie cu verdele lor cu tot, chiar pentru vânt, vânt nebun, vânt sălbatec – și privești din nou acea rază obosită de calea lungă a luminii în care se vede cu ochiul liber străbaterea spațiului.
Ce se petrece însă – după un festival de poezie atât de intens, aidoma bleumarinului Mării Mediterane, cu poezie revărsându-se, fără să se piardă în bătaia vântului respirând printre oameni și odată cu ei, ci adunându-se în sufletele tuturor care se găsesc pe calea căutării – dacă zilele festivalului de poezie Voix Vives nu are doar un început, ci și un sfârșit. Când a cuvintelor muzică se oprește, nu mai cutreieră parcurile și străzile, ele atunci – cuvintele înșirate în versuri și poezii, speriate, fragile, unduitoare – îndeamnă oamenii să le dea voie din nou în sufletele lor, dar ei au plecat, oamenii, iar sălile din Sète sunt goale, părăsite, triste, și nu se mai aude, pentru o clipă, nimic: nici vocile oamenilor, nici strigătele disperat de înfometate ale pescărușilor, nici briza mării, nici alunecarea felină a bărcilor, nici valurile care parcă au amuțit, săturându-se peste putință de țărmul pe care bat de când lumea, neîncetat, încât încetează să mai bată nisipul, stâncile, culorile. Nu mai bate nici inima, oh, o să murim cu toții, răpuși de lipsa poeziei, de întunericul care acoperă deodată totul, născându-se nu din noapte, ci din lipsa artei. Ne-bună este lumea acum, îi lipsește sufletul care urcă în minte, care-și găsește culcuș în sentimente și împinge omul cu grijă, cu delicatețe, ca să-l înduplece să grăiască, să-și miște iarăși buzele și dinții și pieptul și răsuflarea întru poezie, menită să aducă în urbea franceză de pe Coasta de Azur culorile și bucuria și să se-ntoarcă din nou privirea care iubește fără să se-audă niciun cuvânt.
Odată ce poetul a fost în Sète, la festival, nu mai pleacă niciodată, căci a devenit o părticică din oraș și o părticică din oraș și-a găsit locul în sufletul poetului, pentru totdeauna. Pentru el, acest oraș de vis, sărutat de Maria Mediterană, urcând pe străduțe abrupte pe dealurile din apropiere, devine și orașul său, unde a răspândit poezia, unde s-a creat o stare de spirit poetică, căci oamenii vin de la depărtare, ca să asiste măcar la câteva lecturi poetice, să se împlinească de poezie, de muzică, de spirit.
Da, arta n-are cum să părăsească orașul care coboară de pe dealuri până în mare, ca să urce în fiecare seară, ostenit, fericit, pe dealurile care-l întâmpină fără urmă de supărare, da, așa este, arta trebuie să rămână acolo, sădită în pământul tare chiar pe acel tărâm, acolo unde a așezat-o, sădit-o și cultivat-o cu ani și ani în urmă Paul Valéry, până s-a prefăcut în leandru și a cântat-o Georges Brassens până a devenit bougainvillea, așa că da, iarăși se aude totul, furnicarul de oameni se simte, păsările au început să cânte iarăși sau să zboare, poezia, chiar fără niciun poet, se aude curgând pe străzi precum o ploaie răcoroasă de vară, rară la Sète, dar atât de puternică, încât mereu se face, din atâtea picături de ploaie, suflet, suflet care nu bântuie, ci binecuvântează străzile din Sète.
Așa că treci prin fața unei case pe care stă scris Jeanne, cu nuanțe de roz închis cu alb, melancolică, așa este casa, și-l auzi pe Georges Brassens cântând Jeanne, pe care o vedem de fiecare dată, la zeci de ani după ce nu mai este, îmbrăcată într-o rochie de lavandă – atotmirositoare precum primăvara, răvășind privirile și peisajul –, venind dintr-un timp mirabil și plecând totodată în timp, ca și cum timpul n-ar mai avea nicio noimă, plecând, venind, fiind însă mereu cu noi, în noi, da – mereu ridicându-se în cânt –, în noi este timpul în care s-a întipărit arta și ne bântuie ca o stafie bună, râzând în mantia ei albă care poate fi, dimineața, soarele, elanul brizei, aerul, materia asta atât de transparentă, încât nici nu știi dacă există sau este doar o născocire a minții tale mereu în căutare, disperat să găsească frumosul, da, aerul care este energie, putere și pe care-l inspirăm adânc în plămâni până devine spirit, da, și aerul devine apoi inspirație, o armonie care-ți intră până-n rărunchi și trebuie să ajungă undeva, caută, caută și găsește un cuvânt, multe cuvinte și devine apoi, într-un târziu, așa, când s-a așternut de noapte, muzică, o muzică care pătrunde atât de profund, atât de departe, încât ajunge până la începuturile timpului pe Pământ, când totul era numai o lavă incandescentă, aburi ridicându-se spre cer, o curgere lentă spre neființă, astfel se preface în memoria lumii întregi.
Acum este timpul să înceapă totul nou
la Sète
în Sète
cu Sète.
