Decernarea titlului de Doctor Honoris Causa prozatorului Mihail Șișkin

Într-o elegantă sală a Universității din București (UB), am asistat, în luna octombrie 2019, la un moment emoționant: ceremonia decernării titlului de Doctor Honoris Causa unui mare prozator rus, și anume lui Mihail Șișkin. Bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât colega noastră de filială, Prof. Dr. habil. Antoaneta Olteanu, de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, a fost cea care a tradus cu un talent aparte opera prozatorului în limba română, motiv pentru care a și primit Premiul Special al Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România în anul 2014, pentru transpunerea în limba română a scrierii Părul Venerei.

Momentul a fost impresionant și pentru că întregul eveniment – la care au participat personalități ale conducerii UB, cadre universitare, traducători literari, intelectuali și studenți – a început cu minunatul imn Gaudeamus igitur, care a trezit în noi toți amintirea anilor de studenție, a vremurilor când am fost cu adevărat tineri, când totul ni se părea posibil. Au fost momente emoționante. Toată lumea era îmbrăcată elegant, ca la un eveniment cu adevărat important, în care și ținuta participanților exprimă respect față de cel înnobilat cu titlul de Doctor Honoris Causa. Căci acest titlu este nu numai o dovadă a aprecierii față de cel care-l primește, ci și o onoare pentru cei care-l conferă.

Titlul acesta înseamnă că cel care îl primește devine – pe baza valorii creației sale, a spiritului din care și-a plămădit opera – parte a lumii academice românești. Așa că după ce, din rus, a devenit elvețian, acum Mihail Șișkin este și puțin – sau mai mult – român, iar aceasta se datorează însemnătății operei sale în peisajul literaturii universale, dar este și meritul Antoanetei Olteanu, cea care l-a tradus. Mai mult decât toate, putem spune cu mâna pe inimă că Mihail Șișkin este ceea ce afirmau pentru întâia oară romanticii cu tărie: un cetățean al Universului.

Redăm în continuare Laudatio, susținută, din partea Universității din București, de către Antoaneta Olteanu, precum și Responsum-ul lui Mihail Șișkin. (Peter Sragher)

Antoaneta Olteanu, Laudatio

Literatura rusă contemporană a căpătat deja, la scurtă vreme de la destrămarea Uniunii Sovietice, un chip independent, cu autoritate, în care s-au conturat destul de repede voci extrem de puternice: Ludmila Petrușevskaia, Ludmila Ulițkaia, Tatiana Tolstaia, Vladimir Șarov, Mihail Șișkin, Evgheni Vodolazkin, Viktor Pelevin, Vladimir Sorokin, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre ei.

Mihail Șișkin este unul dintre cei mai importanți și îndrăgiți scriitori ruși contemporani, ale cărui creații au fost traduse în peste treizeci de limbi. Scrie în limbile rusă și germană. Se bucură de o mare apreciere atât în străinătate, cât și Rusia, unde a primit cele trei mari premii literare oferite de instanțele specializate – Premiul „Russkii buker” pentru Luarea Ismailului, premiul „Naționalnîi bestseller” pentru romanul Părul Venerei și premiul „Bolșaia kniga” pentru romanul Scrisorar.

Cititorii români fac cunoştinţă cu Şişkin în ordine cronologică inversă, începând cu ultimul roman al lui, Scrisorar, în anul 2012, mai apoi cu Părul Venerei, 2013 şi Luarea Ismailului, 2016, urmate de volumul de eseuri Paltonul cu gaică, apărut în anul2017. În romane sunt şi locuri cunoscute, sunt şi teme inedite: teme general-umane, eterne, dar şi subiecte extrem de actuale, războaie şi iubiri, drame personale şi universale… Romanele lui, care folosesc pe scară largă tehnici postmoderniste, sunt, în primul rând, o mărturie dureroasă despre impactul societății sovietice asupra mentalităților cetățenilor fostei URSS, care le-au provocat acestora traume ce revin obsesiv.

Stilul însă, „construcţia” cărţii este, la Șișkin, o provocare totală. Scriitorul are un stil inconfundabil, care a influențat pozitiv scrierea literară. Aşa cum mărturisea şi scriitorul într-un interviu, plăcerea lecturii e dată tocmai de identificarea modelului de construcţie a romanului respectiv: cu cât e mai neclar, cu atât mai mult eşti hotărât să nu laşi cartea din mâini, până la înţelegerea totală. Cu siguranţă, aici cititorul va fi de numeroase ori bulversat, dar va intra, mai apoi, în jocul scriitorului, va râde amuzat de ieşirile din situaţie, va rămâne nedumerit în alte momente, va recunoaşte stări şi trăiri, se va bucura, în ultimă instanţă, că a citit o carte (de fapt, chiar trei!) nepereche.

Personajele vin dintr-un fond comun, arhetipal, nu sunt deloc inventate de scriitor și, automat, nici nu-i aparțin. Există similitudini cu persoane reale, dar modelele pe care le are în vedere autorul sunt, de fiecare dată, multiple, ca și posibilitățile de evoluție a acțiunii:

Nu am avut nici o problemă cu crearea personajelor, deja fuseseră inventate de altcineva pentru mine: un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva. Dacă Adam şi Eva ar fi fost separaţi, şi-ar fi scris şi ei scrisori din diversele colţuri ale raiului. Deşi pentru ei, probabil, n-ar mai fi fost rai. Ar fi trebuit să inventeze scrisul. Lipsa raiului este o condiţie pentru inventarea scrisului. Dar au mai fost, se înţelege, şi prototipuri reale: chiar eu şi Jenia mea. Am fost separaţi şi ne-am scris mailuri. Acum suntem împreună şi nu ne mai scriem. Cei fericiţi nu au nevoie de scriere[1].

Mihail Șișkin prezintă adesea, în romanele sale, universuri paralele, între care eroii pășesc într-un du-te-vino haotic. Simbol al acestei treceri este banda lui Moebius: „Din cauza unora ca el, care apare doi pași pe partea asta și continuă pe cealaltă, ca în cercul lui Moebius, lumea se ramifică la infinit, crește ca un bulgăre din zăpada de anul trecut…”[2] În același roman, Părul Venerei, două narațiuni din perioade temporale diferite se întâlnesc în același punct comun – retragerea din fața războiului sau a morții – și banda lui Moebius intră în acțiune. De aceea nu există nici moartea sau, cum spune naratorul, oricum oamenii nu-și pot da seama de ea, când li se întâmplă. Plecarea dintr-o lume înseamnă în mod necesar apariția în alta și lanțul existenței este astfel neîntrerupt: „Lumea așa e făcută, că e imposibil să dispari în ea – dacă ai dispărut aici, atunci ai apărut în altă parte, într-o celulă cu două camere, în cuta cuiva fierbinte, tot în viața ta, acum mulți ani. Dacă ai dispărut de la suprafață, înseamnă că ai coborât cu capul la fund și acum o să ieși la lumină. Și apoi omul oricum nu e capabil să-și dea seama că nu mai există. Pentru asta nu e prevăzut nici un simț…”[3]

Mai mult, autorul devine adesea şi unul dintre personaje. Sintagma „lumea ca text” trebuie să fie înţeleasă, în postmodernism, ca relaţie a autorului cu textul. Creatorul acestui text, autorul, este, la rîndul lui, personaj al altui Text, mai amplu, care are şi el Creatorul lui, iar textul creat de acesta a fost fixat în textele altor scriitori. Modelul creaţiei universale este realizat în modernism ca text în Text. De aici disoluţia ideii de autor, de aici, în urma acestui amestec de stiluri străine, şi lipsa unor pretenţii de originalitate asupra noii creaţii. O asemenea pierdere în cuvinte o găsim la Mihail Șișkin, în romanul Luarea Ismailului, unde scriitorul merge mai departe, negând chiar consistența biologică a umanului, totul reducându-se la cuvinte:

Am descoperit un complot al cuvintelor. Nouă ni se pare numai că stăpânim cuvintele după o lege pe care nu noi am stabilit-o, precum mișcările mâinii, gândurile, aerul, respirația. Dar, de fapt, totul e invers. De fapt, respirația e stăpâna noastră, nu noi ai ei. Așa e și cu cuvintele. Noi suntem numai o formă a existenței cuvintelor. Limba este, în același timp, creator și trup al celor existente. (…) Noi suntem pentru cuvinte mai mult decât un material maleabil. Doamne, noi înșine suntem cuvinte![4]

După încâlcirea tuturor firelor narative în țesătura romanelor sale, Mihail Șișkin facere referire, la un moment dat, în romanul Părul Venerei, la jocul cu textul și cu noțiunile existențiale fundamentale, mai ales cu timpul, care poate fi considerat și autor, țesător al textului, și personaj, și convenție pentru cititori:

― … Timpul, ca o mașină de cusut, coase cu un tighel inegal acea cușcă a câinelui, plină de fân, și vagonul pustiu de metrou cu notesul uitat, zgomotul făcut de creioanele ce cad afară și cearșaful acesta răsucit sul. Și cartea asta căzută jos, pe care o poți deschide imediat la ultima pagină (…).

― Dar dacă pe ultima pagină punctul e deja pus, deci nu se mai poate schimba nimic? Iar dacă vrei să îndrepți ceva în viață? Să readuci pe cineva? Să termini de iubit?

― Dimpotrivă, în orice clipă se poate schimba până și ce a fost deja. Fiecare om trăit de tine schimbă tot ce a fost înainte. Semnele întrebării și ale exclamării au forța de a schimba și fraza, și soarta. Trecutul este ceea ce este deja cunoscut, dar se va schimba dacă trăiești până la ultima pagină.

― Atunci poți să răsfoiești înapoi? Și zăpada are să cadă în sus? Akaki Akakievici o să taie cu tocul din manuscris fiecare literă și o să o scuture în călimară? Generație după generație o să învie din morminte și Hristos o să-l omoare pe Lazăr? Apă și uscat, lumină și întuneric o să se întoarcă în cuvânt?[5]

Din anul 2014, pe fondul unor dezacorduri cu politica de la Kremlin, scriitorul s-a proclamat emigrant și locuiește doar în Elveția. Cu toate acestea, exilul în sine nu înseamnă abandonarea trecutului și a realităților în care s-a format scriitorul. Scriitorul a scris, în fond, mereu, despre viața din Rusia și despre ruși în general, (neo)totalitarismul rusesc fiind prezentat, în romanele sale, destul de des, și nu numai în cheie satirică. Șișkin vorbește frecvent de violența pe care statul rus și-a arogat-o prin toate instituțiile sale, în decursul istoriei sale, și la care nu vrea să renunțe până în prezent. De aceea, rușii sunt descriși ca trăind într-o lume plină de violență, cu violența intrând aproape în codul genetic. Lupta pentru putere, la scară mai mare sau mai mică, este clasică, după cum spun scriitorii. Dar acum a venit momentul în care lucrurile trebuie să fie spălate în public, nu numai în familie, pentru a trage un semnal de alarmă care să fie luat în seamă…

Responsum, Mihail Sișkin

A trebuit să treacă mult timp după ce m-am mutat din Pușka în cantonul Zürich, ca senzația ciudată de irealitate, carnavalesc al lucrurilor care se întâmplau să fie înlocuită de încrederea sfioasă, uimită că, într-adevăr, nu e nimic amăgitor: trenurile nu sunt de jucărie, peisajul nu e pictat, oamenii nu sunt puși acolo intenționat.

Imediat după schimbarea decorurilor, am început să lucrez la romanul pe care îl începusem la Moscova, dar nu ieșea nimic. Literele pe care le scriam acolo au aici un cu totul al trup. Romanul ieșea despre altceva. Te lovești de fiecare cuvânt ca de o treaptă înaltă.

Literatura rusă are tensiunea mare

Îndepărtarea de limbă, pierderea susurului rusesc în urechi te fac să te oprești, să taci. În rarele noastre întâlniri, scriitorii din Rusia se mirau: „Cum poți să scrii în Elveția asta monotonă? Fără limbă, fără tensiune?”

Au dreptate – literatura rusă are tensiunea mare. Și limba se schimbă acolo așa de repede.

Îndepărtarea de limba rusă pe mine mai degrabă m-a întors la ea. Lucrul cu textul s-a oprit. Așa cum pauza e o parte a muzicii, și tăcerea e o parte a textului. Poate că e cea mai importantă.

Ce limbă am lăsat acolo? Ce am luat cu mine? Unde merg mai departe cuvintele? E o chestiune de tăcere.

Pentru a merge mai departe, trebuia să înțeleg care este, la drept vorbind, esența scrisului în rusă.

Dacă granițelor li s-ar fi pus lacăt, nu ar fi existat nici o literatură rusă…

În secolul al XVIII-lea, împreună cu ideea demnității umane, s-a ivit și literatura rusă. Pentru ea nu existau cuvinte. Primul secol al literaturii naționale este alcătuit, de fapt, din traduceri și imitații. Pentru exprimarea conștiinței individuale nu exista un instrument lexical. Mai întâi, trebuia să fie creat. Rusa era învățată ca limbă străină, și atunci au fost introduse noțiunile care lipseau: opinie publică, îndrăgostire, umanitate, literatură.

Limba rusă literară, fiind forma de existență, trupul demnității umane din Rusia, s-a strecurat în crăpătura dintre strigăt și geamăt. Literatura rusă s-a strecurat printre îmbrățișările străine. Din cuvinte a fost ridicat marele zid rusesc dintre putere și popor.

Din cuvinte a fost ridicat marele zid rusesc dintre putere și popor.

O colonie a culturii europene în cultura rusă, dacă prin colonizarea europeană înțelegem atenuarea moravurilor și apărarea drepturilor celor slabi față de cei puternici, iar nu furnizarea de germani-tunari.

Așa cum s-a întâmplat și pe alte continente, colonia, în dezvoltarea sa, a depășit metropola. Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski – toți sunt niște coloniști care, prin textele lor, au mutat capitala literaturii din Lumea Veche în Rusia. Au luat ce e mai bun din moștenirea milenară și – go east!

Dar în împărăția rusă nu e totul bine și, din când în când, puterea și poporul sar unii la alții, și atunci e rău pentru străini. Și oasele scriitorilor pârâie în aceste îmbrățișări: fie mori, fie te strecori.

Limba inventată a utopiei sovietice a fost chiar trupul existenței ei. Realitatea moartă, inventată, a socialismului a existat numai în limba moartă adecvată a ziarelor, televiziunii și adunărilor. În anii 1990, când, împreună cu regimul, a dispărut și limba care l-a slujit, fenia, limba interlopilor, s-a ridicat la suprafață, umplând spațiul rămas liber.

Din nou, puterea și poporul vorbesc același grai și îi mătrășesc pe ceceni în closete.

Limba literaturii ruse este o arcă.

Conștiința totalitară trăiește azi în limba televiziunii, unde cel mai important principiu de purtare a dialogului este de a striga mai tare decât celălalt. Este limba ziarelor îngălbenite de-ți vine să verși. Este limba străzii, unde înjurătura a devenit normă.

Limba literaturii ruse este o arcă. O tentativă de a se salva. O apărare a perimetrului. O insuliță de cuvinte pe care trebuie să se păstreze demnitatea omenească.

Când am plecat din Rusia, am pierdut acea limbă pe care am vrut s-o pierd. Schimbările din limba rusă contemporană sunt un fel de năpârlire. Blana pare că e alta, dar culoarea e aceeași, recognoscibilă până la durere. Limba aceasta, chemată să te umilească, își produce, cu fiecare generație, băieți și fete ruși după chipul și asemănarea ei. Limba literară nu există ca atare, ea trebuie să fie creată de fiecare dată, în singurătate.

Când am ajuns în Elveția, a trebuit, în primul rând, să înțeleg cine sunt și unde sunt. Să înțeleg ceva înseamnă pentru mine să scriu despre asta într-o carte. A ieșit Elveția rusă. Cu ajutorul acestei cărți, prin intermediul Elveției, am încercat să înțeleg ceva despre mine și despre țara de origine.

Nu am vrut să scriu această carte, am vrut s-o citesc. Cartea s-a născut din impresia că există un număr mare de găuri în peisajul elvețian. Munții și băncile erau acolo, dar lipsea ceva mai consistent. O țară străină rămâne străină până nu găsești în ea rude și persoane apropiate. Am început să-i caut pe Gogol și Bunin, așa cum un provincial sărac își caută într-un oraș mare rudele bogate. Pur și simplu, am adunat fărâmiță cu fărâmiță tot ce a fost aici cu Tolstoi și cu Skriabin, cu teroriștii și prizonierii ruși care au fugit aici din Germania. Am dobîndit istoria țării mele, a Rusiei mele care nu mai există. În această țară a mea s-au instalat, printre rânduri, și rudele mele răposate, și toți strămoșii mei anonimi din Tambov, care au biciuit și au fost biciuiți, au împușcat și au fost împușcați. Voiam pur și simplu să fac un „ghid literar-istoric” și am obținut un roman despre lumea rusească – numai că în el, spre deosebire de romanul tradițional, personaje neinventate își trăiesc vieți neinventate, mai bine zis, neinventate de mine.

Pentru a spune ceva nou, trebuie să simți în tine secolele tradiției. Dacă undeva, la o centrală electrică, se apasă pe un buton, la ferestrele orașului începe să pâlpâie lumina. Așa și în literatură, dacă scrii un cuvânt, el va rezona în toate cărțile care există deja, independent de faptul că le-ai citit sau nu.

Tradiția literară este o ființă vie. O plantă.

Prin tulpină, urcă seva spre crengi. Secolul al XIX-lea este trunchiul literaturii ruse. Apoi, vine coroana. Sunt ramuri total geniale, același Platonov, dar este un ciot așa de tăiat, că nu mai mai poate crește nimic din el. Trebuie să găsim creanga care se ridică, creanga principală, prin intermediul căreia copacul crește spre cer.

Eroul rus este Akaki Akakievici

În textele mele, vreau să leg literatura occidentală, realizările ei din domeniul tehnicii cuvântului, cu umanitatea condeiului rus. Joyce nu-i iubește pe eroii lui, dar scriitorii ruși îi iubesc. Eroul rus este Akaki Akakievici. Chiar dacă nu ai pentru ce să-l iubești.

Pentru a ști în ce direcție să mergi, trebuie să-ți întorci capul, să vezi de unde vii. Ce este cu adevărat nou este mereu evoluția tradiției. Ca să înțelegi tradiția, trebuie descoperit codul genetic al cuvântului, trebuie căutată spirala ADN prin care se poate vedea de unde au apărut lucrurile. Și uite, dacă desfaci această spirală, ajungi la Cel care ne iubește pe toți și așteaptă. Pur și simplu, trebuie puse cuvintele în acea ordine unică, necunoscută, pentru ca lanțul lor să se întâlnească în Dumnezeu, și, prin el, să curgă viața. Scriitorul trebuie să găsească acea ordine în care, pe sub pielea cuvintelor, să circule sânge adevărat.

Cuvintele sunt provizii pentru drum. Cel mai important și cel mai îndepărtat drum. Spre „patria istorică”, spre începutul tuturor începuturilor. „La început a fost iubirea. O concentrare aşa, de iubire. Mai bine zis, încă nici nu e iubire, ci nevoia de ea, pentru că nu ai pe cine iubi. Dumnezeu se simţea singur şi-i era frig. Şi uite, iubirea asta cerea o țintă, un obiect, voia căldură, să se lipească de cineva drag, să miroasă o ceafă plăcută, de copil, al său, carne din carne, şi uite, Dumnezeu şi-a făcut un copil, ca să-l iubească: Ninive”[6]. Romanul este posibilitatea de a găsi un drum spre acea arheiubire. Autorul este Dumnezeu pentru eroii săi. Cititorul se identifică cu eroul. Dacă autorul îl iubește pe Akaki Akakievici al său, pe care nici nu ai de ce să-l iubești, atunci și cititorul simte, știe că Dumnezeu există și-l iubește, deși nu are pentru ce. Pur și simplu așa. Ca pe copilul său. Uite, de aceea ai nevoie de cuvinte, pentru a pava drumul spre acest sentiment.

Dar orice drum devine cu timpul de nefolosit – sunt numai gropi, denivelări pe el. Limba se tocește. Drumul pe care au mers generații întregi devine impracticabil. Este acoperit de vorbe goale. Trebuie să faci un drum nou. „Romanul următor” se scrie cu o limbă uzată, care deja nu mai duce nicăieri. Pentru a ajunge la scop, ai nevoie de un drum nou, de o nouă modalitate de combinare a cuvintelor.

La început nu a fost cuvântul, ci iubirea. Copilul încă nu e conceput, și mama deja îl iubește. Și apoi, trup în trup, iubirea nu are nevoie de cuvinte. Și după naștere mama și copilul se iubesc în mod neverbal. Și abia odată cu apariția cuvintelor, când între cei ce se iubesc apar obstacole verbale, începe să apară înstrăinarea.

Astfel, limba creează obstacole. Cuvintele care și-au pierdut sacralitatea s-au transfomat în mijloc de neînțelegere. Cuvintele nu mai înseamnă nimic. Și uite, trebuie făcut ceva cu aceste cuvinte, ca ele să revină la sensul divin inițial.

Cuvintele sunt gardieni care nu lasă să treacă sentimentul și sensul. Sunt paznici la hotarul dintre oameni. Trebuie fie să învățăm să ne înțelegem unii pe alții pe pipăite, sau să reușim să ne smulgem din sârma ghimpată a cuvintelor.

Dar nu există nici o altă cale spre înțelegere decât să trecem prin cuvinte.

Suntem păziți de cuvinte-morți. Și singura modalitate de a trece printre ei e să-i aducem la viață. Trebuie să le insuflăm viață nouă, ca, prin iubire, să poată denumi din nou iubirea.

Fiecare nouă generație de proză vie este pur și simplu un drum nou, care duce acolo unde fiecare dintre noi este iubit și așteptat. Tradiția constă în faptul că trebuie să găsești limba unei noi limpeziri și să scrii azi un roman rusesc clasic: un roman de iubire, despre cum lui Dumnezeu îi va părea mereu rău de Ninive, despre depășirea morții care este chiar granița dintre oameni.

Limba are timpurile gramaticale trecut și viitor, dar nu are nici trecut, nici viitor.

Luarea Ismailului este un roman despre cucerirea vieții, despre depășirea morții prin strângerea de „colecții de cuvinte” și nașterea unui copil. Lumea romanului este formată din particulele primare ale unor biografii mai mult realiste decât fictive. Fragmentele de fraze se încurcă, pentru că nu poate fi coerentă bâiguiala care ne parvine din anticamera Judecății de Apoi. Acolo deja nu mai sunt trupuri fizice „întregi”, dar încă există durere, bucurie, spaimă, iubire, într-un cuvânt senzația de viață. Omul deja nu mai există, dar respirația lui încă se mai păstrează. Eu adun respirația omenească.

Limba are timpurile gramaticale trecut și viitor, dar nu are nici trecut, nici viitor. Timpul în spațiul cuvintelor se învârtește în gol, ca un șurub cu filetul tocit. Timpul poate fi descoperit în orice rând. Deschide de o sută de ori primul rând – de o sută de ori o să-L găsești făcând cerul și pământul sau plutind deasupra apei. Uite, și acum plutește.

Meridianul Ismailului trece prin literatura rusă și prin viața mea. Cartea începe în literatura rusă și se încheie cu nașterea fiului meu în spitalul cantonal din Winterthur. În Elveția am tăiat buricul copilului și al romanului.

Luarea Ismailului este o declarație de dragoste pentru patria monstruoasă. De aceea romanul a ieșit mult prea ermetic, mult prea rusesc.

Când am ajuns în „monotona” Elveție, unde, chipurile, nu aș fi avut despre ce să scriu, m-am cufundat în Rusia. Am lucrat ca traducător la serviciul de migrație, am tradus interviuri cu refugiați din fostele republici surori. Am tradus cuvinte în soartă. Acolo nu se spun povești neîngrozitoare. Eroul romanului, „tălmaci de la cancelaria raiului migrației a ministerului apărării”, s-a dovedit a fi un traducător între două lumi. O interfață între două sisteme incompatibile.

Funcționarul elvețian Peter Fischer nu crede niciuna dintre poveștile spuse și porțile raiului rămân mereu închise cu lacătul.

Ce a fost în așa-numita realitate, nimeni nu va afla niciodată. Dar istoriile povestite, cuvintele își creează realitatea lor. Importante sunt detaliile. Cuvintele generează realitatea și decid soarta.

 Scriitori necunoscuți au scris sub patru pseudonime evanghelice o carte care a făcut lumea așa cum este. Cuvintele lor au creat chiar acea realitate în care trăim de două mii de ani – pur și simplu cuvintele trebuie să fie veridice, demne de credință. Dacă nu ar fi fost detaliul cu peștele fript pe care l-a mâncat El, flămând după moartea pe cruce, și degetul vârât în rană, lumea nu ar fi devenit creștină și nu ar fi așteptat învierea. Cuvântul devine realitate. Și noi înșine suntem numai o parte a acestei realități.

 Cel care scrie este o verigă de legătură între două lumi: între lumea nereală a vieții, unde totul e trecător, fugar, muritor și dispare fără urmă, ca o secundă care tocmai s-a dus sau ca mii de generații care au dispărut într-o clipită – și lumea cuvintelor demne de credință, care împrăștie elixirul tinereții veșnice asupra acelui pește fript și acelui deget. Și asupra acelui om viu, în ciuda morții lui, spre ale cărui picioare s-au năpustit să le îmbrățișeze cele două Marii.

Dacă nu transformăm viața în cuvinte, nu va fi nimic.

Autorul devine un traducător care îi traduce pe toți acești oameni în cuvinte. Refugiații din CSI în Elveția devin în carte o metaforă a oamenilor, vii sau morți, care vor să se strecoare în patria lor istorică, care e una singură, Dumnezeu. Este locul unde pe fiecare dintre noi ne iubește cineva. Chiar dacă în mod clar nu au pentru ce să ne iubească. Autorul este traducătorul acestor oameni.

Dar așa cum la granița reală se află Peter Fischer, Petru Pescarul cu cheile de la rai, așa și la granița realității se află limba. Limba este lumea care rămâne. Și granița lumii dincolo de care nu poți să-ți strecori capul. Tu încerci. Și te lovești de limbă ca de un geam.

Autorul e o interfață între pământ și cer. Între viață și text. Cel care îi poate trece pe oameni din timp în veșnicie.

Pe o parte se află lumea efemeră, volatilă în care nu putem să trăim, din care oamenii fug nu pentru că undeva sunt bani puțini, nu pentru că undeva simți durere, cineva te jignește, nu pentru că unii au fost băgați la închisoare, toți fug din lumea asta pentru că în ea e moarte. Absorbind această lume, la capătul celălalt autorul trebuie să opună ceva adecvat ca stil. De aceea trebuie să creeze o lume unde nu există moarte.

Limba e un mijloc de înviere. Un roman despre faptul că nu există moarte. Toți știu asta, dar fiecare trebuie să găsească pentru sine dovezi. Și eu le caut. Într-un apocrif se spune: „Și prin cuvânt a fost făcută lumea, și prin cuvânt vom învia”.

Cuvintele trebuie să fie făcute vii nu numai până la al treilea cântat al cocoșilor, ci pentru a nu mai muri deloc. Trebuie să scoatem din cuvinte timpul mort și să li-l insuflăm pe cel viu, gură la gură, să le facem să respire, ca în cazul unui înecat. Să le înviem cu respirația noastră întru viață veșnică. Să creăm prin cuvinte o realitate unde nu există moarte.

Putem depăși moartea numai prin cuvânt și iubire. Este un roman despre iubirea care este chiar forța vieții. Părul Venerei este o plantă, Adiantum capillus-veneris. Undeva sus, la Roma, în Orașul Etern, unde se strâng toate liniile romanului, crește o buruiană, dar în Rusia, iarna, fără iubire omenească și fără căldură, ea o să moară. În roman, planta aceasta devine un zeu al vieții, care a existat dinainte de trecătorul oraș etern și va exista și după aceea.

Există o legendă despre un deținut condamnat la detenție pe viață, singur în celulă. Ani în șir a scrijelit cu coada lingurii, pe perete, o barcă. Și uite, într-o zi, i s-au adus, ca de obicei, apă, pâine și zeama-lungă, dar celula s-a dovedit a fi goală, iar peretele curat. El se urcase în barca pe care o scrijelise și plecase de acolo.

Romanul este o barcă, trebuie să învii cuvintele în așa fel, încât barca să devină adevărată. Ca să te poți urca în ea și să pleci din viața asta însingurată acolo unde toți suntem iubiți și așteptați. Să te salvezi. Și să-i iei cu tine și pe toți eroii tăi. Și pe cititor.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

---

[1] Interviu pentru Mediafax, ianuarie 2013, http://www.mediafax.ro/cultura-media/interviu-mihail-siskin-daca-adam-si-eva-ar-fi-fost-despartiti-si-ar-fi-scris-si-ei-scrisori-10526034
[2] Mihail Șișkin, Părul Venerei, traducere de Antoaneta Olteanu, Ed. Curtea Veche, București, 2013, p. 152.
[3] Ibidem, p. 411.
[4] Mihail Șișkin, Luarea Ismailului, traducere de Antoaneta Olteanu, note și comentarii de Antoaneta Olteanu și Mihail Șișkin, Ed. Curtea Veche, București, 2016, p. 204.
[5] Mihail Șișkin, Părul Venerei, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Ed. Curtea Veche, București, 2013, pp. 409–410.
[6] Fragment din romanul Părul Venerei (n. tr.).