Acasă Blog

Yu Hua, Ziua a șaptea

1
Yu Hua, Ziua a șaptea, raftul Denisei, Humanitas Fiction. 2020, traducere și note de Luminița Bălan
Yu Hua, Ziua a șaptea, raftul Denisei, Humanitas Fiction. 2020, traducere și note de Luminița Bălan
traducere și prezentare de Luminița Bălan
traducere și prezentare de Luminița Bălan

Yu Hua este unul dintre cei mai apreciați scriitori chinezi contemporani, fiind, totodată, un reprezentant de seamă al avangardismului literar chinez din anii ’80. Treptat însă, Yu Hua a renunțat la experimentalismul inițial și s-a îndreptat spre realismul cu accente critice. Creația sa, tradusă în peste patruzeci de limbi străine, cuprinde cinci romane, șase volume de nuvele, precum și o serie de volume de eseuri. Una dintre temele predilecte în scrierile sale este rezistența chinezilor în fața istoriei tumultoase, autorul încercând să aducă în prim-plan specificitatea etnică, trăsăturile psihologice, calitățile, dar și tarele neamului său. Dincolo de poziția critică adoptată adeseori, în povestirile lui Yu Hua transpar valorile umane universale, căci, mai mult decât orice, scriitorul încearcă să surprindă, adeseori cu umor și compasiune, esența ființei umane, să reflecte suferințele oamenilor, dar și strategiile supraviețuirii lor. Este primul scriitor chinez care a primit Premiul James Joyce (2004), la care se adaugă numeroase premii și distincții naționale și internaționale. Romanul Ziua a șaptea (2013), apărut recent în traducere românească la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, dezvăluie o poveste emoționantă – călătoria lui Yang Fei între viață și moarte, pe fundalul unui tablou necruțător al lumii chineze contemporane.

Cei din zona VIP discutau despre cât de scumpe fuseseră veșmintele lor și urna funerară, pe când cei de pe scaunele de plastic făceau comparații să vadă cine a scos un preț mai mic și a izbutit să achiziționeze cele mai bune lucruri. Pe rândul din fața mea, stăteau doi, din discuția cărora am aflat că amândoi cumpăraseră veșmintele de la același magazin cu obiecte funerare, dar unul plătise cu cincizeci de yuani mai puțin.

— Nevastă-mea nu se pricepe să se târguiască la preț, a spus ca pentru sine cel care cheltuise mai mult, însoțindu-și vorbele cu un oftat.

Am observat că cei din zona mea purtau toți veșminte funerare – unele erau tradiționale, în stilul dinastiilor Ming și Qing[1], altele erau moderne, în stilul tunicilor chinezești din vremea lui Mao sau al costumelor occidentale. Eu însă purtam o pijama albă, în stil chinezesc, cu nasturi în față și tare mă mai bucuram că, atunci când ieșisem pe ușă, îmi dădusem seama cât de nepotrivit era paltonul acela lălâu pe mine, așa că mă schimbasem cu pijamaua albă. Chiar dacă arătam prost îmbrăcat, puteam să mă strecor și eu lângă cei care stăteau pe scaunele de plastic.

Dar eu n-aveam urnă, nici măcar vreuna ieftină, de genul „Întoarcerea la rădăcini” sau „Tristețe Nemărginită pentru vremurile trecute”. Neliniștea începuse să pună stăpânire pe mine. Oare unde avea să ajungă cenușa mea? Avea să fie împrăștiată în largul mării? Era cu neputință, pentru că acela era locul unde se ducea cenușa oamenilor măreți – transportată cu un avion special sau păzită de o navă militară, pentru ca apoi să fie împrăștiată în mare, în suspinele și bocetele familiei. Cenușa mea avea să fie scoasă din cuptor, adunată cu mătura și fărașul, pentru ca apoi să fie aruncată la cazanul de gunoi.

Un bătrân care stătea alături s-a răsucit și s-a uitat un pic la fața mea, după care a întrebat surprins:

— Nu ți-ai curățat trupul? Nu te-ai aranjat?

— Ba mi-am curățat trupul, am răspuns eu. M-am curățat singur.

— Fața ta…, a spus bătrânul. Ți-a ieșit ochiul stâng, ai nasul strâmb și bărbia foarte alungită.

Mi-am adus aminte că atunci când îmi curățasem trupul, uitasem de față, drept care am zis rușinat:

— Așa-i, nu m-am aranjat.

— Ai tăi sunt cam neglijenți, a continuat bătrânul. Nici nu te-au aranjat, nici nu te-au machiat.

Mă simțeam nespus de însingurat. Yang Jinbiao, tatăl care mă crescuse, se îmbolnăvise de o boală necruțătoare și se prăpădise pe neașteptate în urmă cu mai bine de un an. Părinții mei biologici, aflați într-un oraș din nord, la mare depărtare, habar n-aveau că eu în clipa aceasta eram deja într-o altă lume.

O femeie de lângă mine, care trăsese cu urechea la discuția noastră, mi-a cercetat hainele cu privirea și a spus:

— Cum se face că arăți de parcă ai fi îmbrăcat cu o pijama?

— Sunt îmbrăcat cu o haină funerară, am zis eu.

— Haină funerară? a întrebat ea, cam neîncrezătoare.

— Eu am un veșmânt mortuar, a răspuns bătrânul. Când spui „veșmânt mortuar”, îți pare că sună mai bine, ca și cum ar fi de bun augur.

Eu am luat aminte la fețele celor doi și am băgat de seamă numaidecât că amândoi aveau un strat consistent de machiaj, de parcă se pregăteau mai degrabă să urce pe scenă, interpreți într-un spectacol, nu să meargă la cuptor pentru incinerare.

Unul dintre cei care așteptau pe scaune i s-a adresat nemulțumit bărbatului îmbrăcat în haine de culoare albastră:

— Aștept de atâta timp și nu mă strigă nimeni!

— Tocmai este condus pe ultimul drum primarul, a răspuns bărbatul. De dimineață au apucat să incinereze trei, după care s-au oprit, ca să intre întâi primarul în cuptor. Abia după ce iese el vă vine și dumneavoastră rândul.

— De ce trebuie să așteptăm întâi să fie incinerat primarul și abia pe urmă să ne vină nouă rândul? s-a interesat unul dintre cei care așteptau acolo.

— Habar n-am.

— Câte cuptoare aveți? a întrebat cineva.

— Două – unul este de import, iar celălalt este produs autohton. Cel de import deservește VIP-urile, în timp ce cuptorul autohton este pentru dumneavoastră.

— Nu cumva primarul este VIP?

— Ba da.

—Primarul are nevoie de două cuptoare pentru incinerare?

— Primarul ar trebui să folosească cuptorul de import.

— Cuptorul de import deja a fost păstrat pentru primar. De ce mai trebuie să i se păstreze și cel autohton?

— Asta nu mai știu. Știu doar că au fost oprite ambele cuptoare.

Un VIP din zona fotoliilor și-a fluturat mâna către lucrătorul îmbrăcat cu hainele albastre, iar acesta s-a dus degrabă la el.

— Cât mai durează ceremonia de rămas-bun organizată pentru defunctul primar? l-a întrebat acel oaspete important.

— Nu mi-e foarte clar, a zis lucrătorul. Apoi, a făcut o mică pauză și a continuat: Cred că mai este un pic. Vă rog să aveți răbdare și să așteptați.

Unul care întârziase pentru incinerare tocmai intrase și, auzind discuția lor, s-a oprit în mijlocul culoarului, după care a spus:

— În oraș, toți funcționarii, de la mic la mare, plus funcționarii din toate districtele, și aceia de la mic la mare, peste o mie de oameni cu totul, își iau rămas-bun de la defunctul primar, unul câte unul. Nu pot să grăbească pasul, ci merg încetișor. Unii mai și varsă lacrimi.

— Dar ce este așa nemaipomenit la un primar? s-a interesat cel care aștepta, fără prea multă convingere în glas.

Cel care întârziase a continuat:

— A început totul de dimineață, când s-au închis principalele străzi din oraș, iar mașina funerară care îl transporta pe primar a pornit foarte încet, în ritmul unui om care străbate drumul la pas. De aceea, cele câteva sute de mașini care veneau în cortegiu au parcurs un drum de o jumătate de oră în mai bine de o oră și jumătate. Acum, principalele străzi sunt tot închise și vor fi deschise abia după ce urna funerară a primarului va ajunge acasă.

În oraș, toate bulevardele mari erau închise, ceea ce însemna că, inevitabil, celelalte străzi erau extrem de aglomerate. Atunci, mi-am adus aminte de accidentul de mașină pe care îl văzusem de dimineață, pe când mergeam prin ceața groasă, precum și de haosul stârnit după aceea. Și mi-am amintit cum, în urmă cu două săptămâni, în ziare și la televizor erau numai știri despre moartea subită a primarului. Explicația oficială fusese aceea că primarul s-a îmbolnăvit de inimă pe neașteptate, din pricina surmenajului, și de aici i s-a tras sfârșitul. Versiunea neoficială, care circula pe internet, spunea că primarul tocmai se afla în pat, într-un apartament de serviciu dintr-un hotel de cinci stele, cu o damă de companie și exact în momentul orgasmului, a făcut un atac de cord. Tânăra s-a speriat așa de tare că a luat-o la fugă pe culoar urlând, fără să-i mai pese că era în fundul gol.

I-am auzit pe oaspeții importanți din zona fotoliilor confortabile discutând despre mormânt. Despre același lucru comentau și cei de pe scaune, însă, în timp ce aceștia din urmă aveau un mormânt de un metru pătrat, ceilalți aveau de la un mu[2] în sus. Probabil că, auzindu-i, un oaspete de pe fotoliu a zis cu voce tare:

— Cum este cu putință să stai într-un mormânt de numai un metru pătrat?

În momentul în care cei de pe fotolii s-au încins la discuții despre luxul lor uluitor, peste zona scaunelor de plastic s-a așternut liniștea deplină. Cinci dintre cele șase VIP-uri aveau morminte amplasate pe vârful unui munte foarte înalt, ceea ce le îngăduia să stătea cu fața spre mare, cufundați în nori. Erau morminte luxoase, de unde puteau admira atât peisajul montan, cât și pe cel maritim. Cel de-al șaselea avea mormântul pe valea unui munte cu păduri bogate, pârâiașe cu apa cristalină și ciripit de păsărele. O stâncă naturală, înfiptă acolo în urmă cu sute de ani, ținea locul pietrei funerare. El spus că în zilele noastre se pune preț pe hrana organică, dar iată că el avea parte de o piatră funerară organică. Doi dintre cei de pe fotolii aveau pietre funerare ca niște monumente în miniatură – unul reprezenta o grădină în stil chinezesc, celălalt – o vilă în stil occidental. Alți doi aveau pietre funerare oficiale, lăudându-se cu faptul că ei nu se afișau cu chestii pompoase de genul acesta. Ultimul dintre ei a spus ceva surprinzător pentru toată lumea, și anume că piatra lui funerară este o reproducere întocmai a Monumentului Eroilor Poporului din piața Tian’An Men, doar că fraza dăltuită în stilul caligrafic al lui Mao Zedong – „Recunoștință veșnică eroilor poporului” – a fost schimbată în „Recunoștință veșnică tovarășului Li Feng”. Caracterele „tovarășul Li Feng” fuseseră căutate de familia lui în textele caligrafiate de însuși președintele Mao și reproduse întocmai, fiind apoi sculptate pe piatra funerară.

— Chiar eu sunt tovarășul Li Feng, a ținut să precizeze el, ca să fie limpede pentru toată lumea.

— E cam periculos să ai o asemenea piatră funerară! a spus cineva. Într-o bună zi, o s-o pună la pământ guvernul.

— Guvernul deja a investit bani ca s-o monteze, a răspuns Li Feng, foarte sigur pe el, doar că ziariștii n-au voie să facă publice aceste informații. Rudele mele au trimis acolo doisprezece polițiști care să păzească piatra funerară ca pe ochii din cap. Doisprezece oameni – taman bine, înseamnă o trupă. Or, cu asemenea protecție, eu cred că pot să dorm liniștit.

Deodată, lămpile montate pe două rânduri în sala de incinerare s-au aprins brusc, iar amurgul s-a transformat în amiază, bărbatul îmbrăcat cu haină de culoare albastră pornind în grabă către poartă.

Atunci și-a făcut apariția primarul, purtând un costum occidental de culoare neagră, cu cămașă albă și cravată neagră la gât. S-a apropiat, fără să aibă nici cea mai vagă expresie pe chip, însă machiat cum se cuvine, cu sprâncenele negre și groase, iar buzele date cu un ruj roșu aprins. Imediat a fost întâmpinat de un bărbat îmbrăcat cu haine de culoară albastră, care l-a condus cu multă solicitudine:

— Domnule primar, vă rog să veniți să vă odihniți un pic în sala de lux pentru VIP.

Primarul a încuviințat ușor din cap și l-a urmat. Sala avea două uși batante uriașe, care s-au deschis ușurel și tot ușurel s-au închis în urma primarului.

Oaspeții de pe fotolii au fost brusc reduși la tăcere, căci se pare că sala de lux pentru VIP era incomparabil mai bună decât zona de fotolii, destinată oaspeților de seamă. Iată că banii deveneau umili în fața puterii.

În zona noastră cu scaune de plastic se vorbea când mai tare, când mai în surdină, căci discuțiile se purtau în continuare pe tema mormântului. Toată lumea se plângea că un mormânt a ajuns să fie mai scump decât o locuință. Într-un cimitir înghesuit peste măsură și aflat la mare depărtare, un mormânt de numai un metru pătrat ajungea, în mod surprinzător, la nici mai mult, nici mai puțin de treizeci de mii de yuani, cu drept de proprietate doar pe douăzeci și cinci de ani. Chiar dacă prețul caselor era mare, de bine de rău aveai drept de proprietate pe șaptezeci de ani. Unii care așteptau incinerarea s-au arătat foarte indignați, pe când alții erau copleșiți de griji, întrebându-se ce vor face după douăzeci și cinci de ani. Era de presupus că, dacă în douăzeci și cinci de ani creștea prețul mormintelor, familiile n-aveau cum să mai poată prelungi dreptul de proprietate pe locul respectiv. Prin urmare, cenușa lor avea să ajungă nici mai mult, nici mai puțin decât îngrășământ pe ogor.

— Nici să mori nu mai poți să-ți permiți! a spus cu durere în glas unul care stătea pe rândul din față, în așteptarea incinerării.

— Nu trebuie să vă mai gândiți la ce va fi apoi, a spus cu blândețe în glas bătrânul care stătea lângă mine.

După aceea, el mi-a povestit că, în urmă cu șapte ani, cheltuise trei mii de yuani, ca să-și cumpere un mormânt de un metru pătrat, iar acum prețul acelui loc sărise la treizeci de mii de yuani. Era foarte bucuros că la vremea aceea avusese o intuiție extraordinară, fiindcă, dacă ar fi fost să-l cumpere acum, în mod cert nu și l-ar mai fi putut permite.

— În șapte ani, a crescut prețul de zece ori, a conchis el, oftând.

La un moment dat, în sala unde se aștepta incinerarea au început să fie strigate numerele, semn că de acum se isprăvise cu primarul. Urna în care îi puseseră cenușa, acoperită cu steagul partidului, a fost așezată cu grijă în mașina funerară, de culoare neagră, care a pornit cătinel pe drum. În urma ei, câteva sute de limuzine veneau, și ele, în același ritm domol. Drumurile blocate răsunau a jale… Oaspeții importanți aveau un număr cu litera V în față, în timp ce numerele noastre, ale oamenilor de rând, erau precedate de litera A. Poate că pentru un VIP de rangul primarului exista vreo altă literă sau poate că asemenea personaje n-aveau nevoie de nici un număr, cine știe!

Au intrat mai întâi cei șase oaspeți din categoria V, după care au început să fie strigați cei din categoria A. Exact așa cum spunea cel îmbrăcat în haine albastre, la foarte multe numere nu răspundea nimeni – uneori erau strigați mai bine de zece, unul după altul, și nici un răspuns. Deodată, l-am observat pe cel îmbrăcat în haine albastre, pe culoarul de lângă mine. Mi-am ridicat privirea către el și atunci a strigat din nou cu voce sfârșită de oboseală:

— Toți cei care n-au răspuns când le-a fost strigat numărul sunt fără mormânt.

Cum eu n-aveam urnă funerară, nici mormânt, m-am întrebat în sinea mea: „Atunci de ce a trebuit să vin aici?”

Apoi, am auzit numărul A64, care era chiar numărul meu, dar nu m-am ridicat. După ce a fost strigat de trei ori, s-a trecut la numărul A65, moment în care s-a ridicat femeia care stătea lângă mine. Era îmbrăcată cu o haină funerară tradițională, parcă în stilul dinastiei Qing, cu mâneci largi care-i fluturau încoace și-ncolo în timp ce se îndepărta de noi.

Bătrânul de lângă mine aștepta și tot vorbea. Spunea că, deși mormântul lui se afla într-un loc îndepărtat, unde se ajungea destul de greu cu mijloacele de transport în comun, totuși peisajul de acolo era deosebit, având un lac nu foarte mare în față și câțiva copaci tineri, plantați recent. A ținut să precizeze însă că, odată ajuns în locul acela, nu avea să-l mai părăsească niciodată, așa că, până la urmă, depărtarea și transportul anevoios chiar nu mai reprezentau o problemă. După aceea, s-a interesat în ce cimitir se află mormântul meu.

— Eu n-am mormânt, i-am răspuns, scuturând din cap.

— Păi, dacă n-ai mormânt, unde o să te duci? a întrebat el surprins.

Am simțit în clipa aceea cum trupul meu se ridică și mă poartă afară, părăsind sala de așteptare a crematoriului.


[1] Ultimele două dinastii din istoria imperială a Chinei – dinastia Ming (1368–1644) şi dinastia Qing (1644–1911). Bărbaţii purtau la vremea aceea robă lungă.
[2] Unitate de măsură tradiţională pentru suprafeţe, echivalentă cu aproximativ 200 de metri pătraţi.

Liu Zhenyun, Un scriitor nu trebuie să negocieze simţul dreptăţii

0
Liu Zhenyun
Liu Zhenyun

Liu Zhenyun, născut în anul 1958, în judeţul Yanjin, Provincia Henan, este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri şi scenarişti contemporani din China. În prezent, este profesor la Facultatea de Studii Literare, din cadrul Universităţii Renmin din China.

Luminița Bălan
interviu de Luminița Bălan

La vârsta de 14 ani a părăsit meleagurile natale şi s-a înrolat în armată, unde a rămas vreme de câţiva ani, asemenea multor tineri care socoteau că numai astfel puteau să se rupă de lumea rurală și să se emancipeze. După încheierea Revoluţiei Culturale, pe când avea 20 de ani, a fost admis la prestigioasa Universitate Pekin în urma unui examen riguros, ceea ce i-a schimbat cursul vieţii. Odată cu absolvirea facultăţii, a început să lucreze ca reporter, dar pentru puţin timp, întrucât la mijlocul anilor ’80 s-a lansat în sfera creaţiei literare. A debutat cu proză scurtă în revista „Literatura Poporului”, în anul 1989 publicând primul volum de nuvele, intitulat „Tapu” (Oraşul Tapu), care s-a bucurat de mult succes.  Au urmat 13 romane, printre care se numără „Satul natal şi lumea largă” (Guxiang tianxi huanghua, 1991), „Pene de găină peste tot, pe pământ” (Yi di jimao, 1992), „Telefonul mobil” (Shouji, 2003), „Înapoi în anul 1942” (Wengu yi jiu si er), „O vorbă cât o mie de vorbe” (Yi ju ding yi wan ju, 2009), „Nu mi-am omorât bărbatul” (Wo bu shi Pan Jinlian, 2013), precum şi  6 volume de nuvele. Cel mai recent roman – „Epoca copiilor mâncători de pepeni” (Chi gua shidai de er nü men) – a fost publicat în anul 2017. Numeroase opere ale sale au fost transpuse în filme pentru televiziune sau au fost adaptate pentru cinematograf, în regia celebrului regizor Feng Xiaogan, o serie dintre aceste filme fiind câștigătoare ale unor importante premii la festivaluri internaționale de film. Romanele lui Liu Zhenyun, publicate în tiraje care însumează peste 15 milioane de exemplare, au fost traduse în 29 de limbi străine în întreaga lume. Scriitorul a fost răsplătit în anul 2011 cu Premiul Mao Dun, cel mai prestigios premiu literar din China, pentru romanul „O vorbă cât zece mii de vorbe” , iar în anul 2018 a primit distincţia Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.

Romanul „Nu mi-am omorât bărbatul” (Wo bu shi Pan Jinlian), publicat în anul 2013, este o satiră la adresa societăţii chineze contemporane, în care omul de rând se vede adeseori prins în hăţişul unui sistem corupt şi absurd, nevoit fiind să-şi demonstreze nevinovăţia şi să îşi caute dreptatea până la sfârşitul vieţii, uneori fără sorți de izbândă. Protagonista romanului este Li Xuelian, o femeie simplă, dar extrem de inteligentă şi tenace, care se străduieşte din răsputeri să dovedească tuturor cum a fost înşelată de soţul ei, de care divorţase în mod fictiv, pentru a putea avea cel de-al doilea copil. Întreg demersul său de răzbunare declanşează o serie de întâmplări neaşteptate, uluitoare, tratate de către autor cu mult umor. Ironia şi accentele critice la adresa sistemului judiciar, a politicienilor corupţi, devin cu atât mai puternice cu cât Li Xuelian se încăpăţânează să îndrepte lucrurile într-o lume ce pare ieşită din matcă. (un scurt fragment al romanului sus-amintit, publicat în traducerea Luminiței Bălan la Editura Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2019 vezi la: https://www.fitralit.ro/29-02-2020-liu-zhenyun-nu-mi-am-omorat-barbatul/).

Interviu realizat de Luminița Bălan în exclusivitate pentru Fitralit.

*

Luminița Bălan: Sunteţi pentru prima dată în România. Deşi în China şi, de altfel, în numeroase ţări ale lumii, sunteţi extrem de cunoscut, cititorii români au abia acum ocazia de a vă cunoaşte. V-aş ruga să faceţi o scurtă prezentare a traseului devenirii dumneavoastră ca scriitor.

Liu Zhenyun: Mai întâi aş spune că m-am născut în Provincia Henan, într-un sat obişnuit, foarte mic, de circa o sută de locuitori. Am crescut în preajma bunicii şi  mamei, care erau analfabete, dar acest lucru m-a motivat să învăț carte foarte bine. La paisprezece ani, am intrat în armată, ca să scap din acea lume măruntă, iar în 1978, după încheierea Revoluţiei Culturale, când s-au reluat examenele de bacalaureat, am participat şi eu şi am fost admis la Facultatea de Limba Chineză a Universităţii Pekin, cea mai prestigioasă universitate din China.

Când v-aţi descoperit vocaţia scrisului?

După absolvirea facultăţii, am lucrat o vreme ca reporter, până când am început să scriu literatură. Mai întâi am scris nuvele, fiindcă în  cazul acestui gen literar cerinţele nu sunt atât de mari, există mai multă libertate atât în ceea ce priveşte construcţia poveştii, dar şi a personajelor. Practic, cam toţi scriitorii contemporani chinezi pe care îi cunosc au început explorând posibilităţile de exprimare oferite de proza scurtă, pentru ca mai apoi să abordeze romanul. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, 13 romane, 6 volume de nuvele, precum şi nenumărate scenarii de film, realizate pe baza romanelor mele.

Pentru mine fundamentală este filosofia dindărătul poveștii

Ce teme abordaţi în opera dumneavoastră, care se bucură de un succes uriaș în China, dar şi în străinătate? Ce vă deosebeşte de alţi scriitori chinezi contemporani?

Fiecare roman al meu are o poveste, căreia îi acord o mare importanţă, dar pentru mine fundamentală este filosofia dindărătul poveştii, firul ideatic, evoluţia neaşteptată, surprinzătoare, a evenimentelor pe care le urmăresc. Sunt şi romane în care mă interesează să evoc o anumită perioadă din istoria Chinei şi să explorez factorii care au contribuit la modelarea ei. Aşa s-a întâmplat cu romanul „Înapoi în anul 1942”, care vorbeşte despre una dintre cele mai tragice perioade ale secolului XX, respectiv marea foamete care a lovit Provincia Henan și care a făcut peste trei milioane de victime la vremea respectivă. Urmăresc în romanele mele absurdul lumii, comedia vieţii şi, mai ales, împletirea dintre tragic şi comic. Asistăm adeseori la transformarea unui lucru care la prima vedere pare amuzant într-o adevărată tragedie şi invers. De aceea, mă interesează să văd cum lucrurile se schimbă, evoluează, de cele mai multe ori într-o manieră pe care oamenii nu o pot anticipa. Aşa cum spuneam în romanul „Nu mi-am omorât soţul”, „Sămânţa de susan încolţeşte şi se transformă în pepene, iar furnica creşte mare şi devine elefant.” De multe ori asistăm la transformarea surprizătoare a lucrurilor, iar eu încerc să surprind aceste momente şi să le redau adeseori cu tuşe de umor negru pronunţat.

Aşadar, ce este absolut obligatoriu pentru un scriitor să includă în opera sa? Ce nu poate el să negocieze? La ce nu poate renunţa?

Un scriitor ar trebui să pună în opera sa tot ceea ce consideră el că este important, dar să nu renunţe la principiile sale. Un scriitor nu trebuie să negocieze simţul dreptăţii, ideile sale, principiile. Spuneaţi mai devreme că opera mea se bucură de un imens succes, lucru dovedit, de altfel, de tirajul foarte mare în care au apărut cărţile mele. Romanele au fost traduse în 29 de limbi străine, iar în ceea ce privește tirajul, vă pot da un singur exemplu, cred eu destul de relevant: romanul “Nu mi-am omorât bărbatul” a apărut în China în peste două milioane de exemplare. Poate că acest succes se datorează faptului că dincolo de poveştile care au un specific local pronunţat, există un etern uman, pe care eu încerc să îl redau cu fidelitate. Oamenii sunt la fel oriunde ar trăi pe globul pământesc – se nasc, se hrănesc cu trei mese pe zi, iubesc, mor… În pofida diferenţelor culturale, cititorii rezonează la aceste lucruri şi se regăsesc în gândurile, trăirile, frământările interioare ale personajelor mele, în încercările prin care ele trec. Umorul este pentru mine o componentă importantă a literaturii pe care o scriu, iar acest umor îşi are rădăcinile adânc împlântate în tradiţia literară chineză care dezvăluie felul de a fi al chinezilor. Mi s-a întâmplat odată, la Amsterdam, la lansarea unui roman care îmi fusese tradus în olandeză, ca o cititoare aflată în public să îmi mărturisească faptul că nu îşi imaginase niciodată, până să citească romanul meu, că chinezii au atâta umor. Imaginea pe care o avea ea era aceea în care chinezii au nişte chipuri imobile, impenetrabile, la fel de încremenite precum chipurile soldaţilor din Armata de teracotă. Citindu-mi cartea, a realizat pentru prima dată că oamenii din China de fapt preţuiesc foarte mult umorul.  

Care este, după părerea dumneavoastră, misiunea unui scriitor?

Misiunea scriitorului este să dea glas problemelor şi trăirilor semenilor săi prin intermediul personajelor, să facă aceste personaje să se audă, să-și rostească destul de limpede şi răspicat problemele și frământările. Li Xuelian, personajul feminin din „Nu mi-am omorât bărbatul”, trăieşte o adevărată dramă, încercând să scape de stigmatul pe care i-l pusese fostul soţ în mod nemeritat, spunându-i că este „o Pan Jinlian”, adică

Singura ființă care părea că o ascultă pe femeie era vaca

asemănând-o cu o femeie uşoară, cunoscută tuturor din literatura chineză clasică. Ea recurge la tot felul de proteste şi în final trebuie să admită că singura fiinţă care părea s-o asculte şi să rezoneze la necazul ei este vaca pe care o crescuse în bătătura casei. Şi mai este încă o fiinţă care ascultă acest personaj, şi anume eu, scriitorul. Acest personaj este o femeie obișnuită, care are curajul de a se lupta cu autoritățile, cu toți cei din jur, în încercarea de a dovedi faptul că a fost înșelată de soțul ei, dar mai ales de a-și recâștiga demnitatea pierdută. Lupta aceasta are prețul ei, căci Li Xuelian își irosește viața fără a reuși să-și ducă la bun sfârșit planul. Titlul acestui roman în limba chineză este „Eu nu sunt Pan Jinlian”, dar întrucât cititorii din străinătate nu sunt familiarizați cu personajul Pan Jinlian, din literatura chineză clasică, traducătorii străini au optat pentru alte echivalări. De pildă, traducerea titlului în suedeză a fost „Procesul”, în engleză – „I did not kill my husband”. Și traducerea în română, apărută la Editura Humanitas Fiction, a recurs la o echivalare care să îi atragă pe cititori, și anume „Nu mi-am omorât bărbatul”.

Vă aflaţi la Bucureşti pentru prima dată pentru a participa la o lansare de carte, la Târgul de Carte Gaudeamus. Ce ne puteţi spune despre evenimentele la care veți fi prezent?

Mă aflu în România la invitaţia Institutelor Confucius din cadrul Universităţii din Bucureşti şi Universităţii Transilvania din Braşov, unde voi ţine prelegeri şi voi participa la întâlniri cu studenţii secţiei de limba chineză. Totodată, voi participa la Târgul de Carte Gaudeamus la lansarea traducerii pe care tocmai am amintit-o, realizată de prof. dr. Luminiţa Bălan, reputat sinolog şi excelent traducător din literatura chineză. Nădăjduiesc că această apariției editorială se va bucura de succes și va fi urmată de alte traduceri din opera mea.

Liu Zhenyun, Nu mi-am omorât bărbatul

0
Liu Zhenyun, Nu mi-am omorât bărbatul, traducere și note de Luminița Bălan, Editura Humanitas Fiction, 2019
Liu Zhenyun, Nu mi-am omorât bărbatul, traducere și note de Luminița Bălan, Editura Humanitas Fiction, 2019

Liu Zhenyun, născut în anul 1958, în judeţul Yanjin, Provincia Henan, este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri şi scenarişti contemporani din China. În prezent, este profesor la Facultatea de Studii Literare, din cadrul Universităţii Renmin din China.

Luminița Bălan
Traducere din limba chineză de Luminița Bălan

La vârsta de 14 ani a părăsit meleagurile natale şi s-a înrolat în armată, unde a rămas vreme de câţiva ani, asemenea multor tineri care socoteau că numai astfel puteau să se rupă de lumea rurală și să se emancipeze. După încheierea Revoluţiei Culturale, pe când avea 20 de ani, a fost admis la prestigioasa Universitate Pekin în urma unui examen riguros, ceea ce i-a schimbat cursul vieţii. Odată cu absolvirea facultăţii, a început să lucreze ca reporter, dar pentru puţin timp, întrucât la mijlocul anilor ’80 s-a lansat în sfera creaţiei literare. A debutat cu proză scurtă în revista „Literatura Poporului”, în anul 1989 publicând primul volum de nuvele, intitulat „Tapu” (Oraşul Tapu), care s-a bucurat de mult succes.  Au urmat 13 romane, printre care se numără „Satul natal şi lumea largă” (Guxiang tianxi huanghua, 1991), „Pene de găină peste tot, pe pământ” (Yi di jimao, 1992), „Telefonul mobil” (Shouji, 2003), „Înapoi în anul 1942” (Wengu yi jiu si er), „O vorbă cât o mie de vorbe” (Yi ju ding yi wan ju, 2009), „Nu mi-am omorât bărbatul” (Wo bu shi Pan Jinlian, 2013), precum şi  6 volume de nuvele. Cel mai recent roman – „Epoca copiilor mâncători de pepeni” (Chi gua shidai de er nü men) — a fost publicat în anul 2017. Numeroase opere ale sale au fost transpuse în filme pentru televiziune sau au fost adaptate pentru cinematograf, în regia celebrului regizor Feng Xiaogan, o serie dintre aceste filme fiind câștigătoare ale unor importante premii la festivaluri internaționale de film. Romanele lui Liu Zhenyun, publicate în tiraje care însumează peste 15 milioane de exemplare, au fost traduse în 29 de limbi străine în întreaga lume. Scriitorul a fost răsplătit în anul 2011 cu Premiul Mao Dun, cel mai prestigios premiu literar din China, pentru romanul „O vorbă cât zece mii de vorbe” , iar în anul 2018 a primit distincţia Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.

Romanul „Nu mi-am omorât bărbatul” (Wo bu shi Pan Jinlian), publicat în anul 2013, este o satiră la adresa societăţii chineze contemporane, în care omul de rând se vede adeseori prins în hăţişul unui sistem corupt şi absurd, nevoit fiind să-şi demonstreze nevinovăţia şi să îşi caute dreptatea până la sfârşitul vieţii, uneori fără sorți de izbândă. Protagonista romanului este Li Xuelian, o femeie simplă, dar extrem de inteligentă şi tenace, care se străduieşte din răsputeri să dovedească tuturor cum a fost înşelată de soţul ei, de care divorţase în mod fictiv, pentru a putea avea cel de-al doilea copil. Întreg demersul său de răzbunare declanşează o serie de întâmplări neaşteptate, uluitoare, tratate de către autor cu mult umor. Ironia şi accentele critice la adresa sistemului judiciar, a politicienilor corupţi, devin cu atât mai puternice cu cât Li Xuelian se încăpăţânează să îndrepte lucrurile într-o lume ce pare ieşită din matcă.

Vă oferim câteva pagini din această cartea apărută în anul 2019 la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei.

În articolul anterior puteți citi un interviu cu Liu Zhenyun realizat de Luminița Bălan în exclusivitate pentru Fitralit. (vezi https://www.fitralit.ro/29-02-2020-liu-zhenyun-un-scriitor-nu-trebuie-sa-negocieze-simtul-dreptatii/)

Li Xuelian chiar că nu se gândise să se chinuie în zadar, de vreme ce deja era divorţată. Cel mult s-ar fi chinuit ca să poată divorţa din nou. La început de tot îi trecuse prin cap să termine treaba repede – să isprăvească dintr-un cuţit cu jigodia de Qin Yuhe, doar că acesta era un zdrahon de bărbat, de un metru optzeci şi cinci înălţime, lat în umeri cât dulapul, aşa că nu neapărat ar fi răzbit ea să-l termine dintr-o lovitură. Cândva îl luase de bărbat tocmai pentru că era mare şi voinic, doar că acuşi, când plănuia să scape de el, calităţile de odinioară deveniseră cele mai mari defecte. Se vede treaba că avea nevoie de un complice, ca să-i facă felul. Mai întâi, s-a gândit la fratele ei mai mic, pe nume Li Yingyong, şi el tot un zdrahon de un metru optzeci şi cinci. Umbla toată ziua cu tractorul dintr-un sat în altul – făcea negoț cu cereale, ba chiar şi cu bumbac sau pesticide. Prin urmare, Li Xuelian s-a dus degrabă la casa părintească, unde l-a găsit pe fratele ei cu toată familia, servind masa de prânz. Cu toţii – Li Yingyong, nevasta şi băiatul lor de doi anişori – stăteau aplecaţi pe masă şi sorbecăiau cu zgomot tăiţeii cu sos de soia.

Rezemată de tocul uşii, Li Xuelian a spus:

— Yingyong, ia vino puţin afară, să-ţi zică sora ta o vorbuliţă!

Li Yingyong şi-a ridicat privirea din bolul cu tăiţei şi şi-a îndreptat-o către uşă.

— Soro, zi aici ce-ai de zis!

— Chestia asta pe care o am nu-i decât pentru urechile tale, i-a răspuns Li Xuelian, scuturând din cap.

Li Yingyong s-a uitat la nevastă şi la copil, după care a lăsat jos bolul, s-a ridicat şi s-a dus cu sora lui după dâmbul de la marginea satului. Era deja miezul primăverii, aşa că pârâiaşul din apropiere se dezgheţase şi curgea cu susur la vale.

— Yingyong, ce zici tu de purtarea surorii tale faţă de  tine?

— Păi, e foarte bună, a răspuns Yingyong, scărpinându-se în cap. Când a fost să mă însor, tu mi-ai împrumutat douăzeci de mii de yuan.

— Acum surioara ta ar vrea să te roage ceva, a spus femeia.

— Spune, surioară!

— Ajută-mă să-l omor pe Qin Yuhe.

La auzul acestor vorbe, Li Yingyong a încremenit. Ştia el că Li Xuelian avusese scandal cu bărbatul ei  din cauza „divorţului”, dar nu şi-ar fi imaginat că o să se ajungă la crimă.

— Soro, dacă îmi ceri să tai un porc, zău că te ajut, dar dacă vine vorba de oameni, atunci să ştii că eu n-am mai omorât pe nimeni, a spus el, frecându-şi scăfârlia.

— Păi, nimeni nu face crime toată ziua – bună ziua, ci numai dacă situaţia o impune, i-a răspuns Li  Xuelian.

— De omorât un om e uşor, dar după aceea eu o să mă aleg cu un glonţ în cap, a zis Li Yingyong.

— Dar eu nu-ţi cer să-l omori tu, doar să mă ajuţi, să-l ţii, ca să-l înjunghii eu. Şi de-o fi vorba de pedeapsa cu moartea, atunci eu o să fiu împuşcată, nu tu. Tu n-ai nici o treabă.

Li Yingyong cam ezita.

— Dacă-l ţin ca să-l omori tu, mă mănâncă şi pe mine puşcăria.

— Auzi, până la urmă sunt soră-ta sau nu? a întrebat Li Xuelian, pierzându-şi răbdarea. Să fiu abuzată de cineva şi ţie nici măcar să nu-ţi pese… Cam cum vine treaba asta? Bine, dacă nu dai și tu o mână de ajutor, atunci nu-l mai omor. Mă duc acasă, mă spânzur şi cu asta basta.

Speriat de vorbele ei, Li Yingyong a spus degrabă:

— Soro, uite ce, te ajut… Când trecem la acţiune?

— O chestiune ca asta nu suportă amânare. Chiar mâine, a spus ea.

— Atunci mâine să fie! a spus bărbatul, încuviinţând din cap. Oricum, tot trebuie omorât, deci, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Numai că a doua zi, când Li Xuelian a venit după fratele ei, ca să treacă la fapte, cumnata i-a spus că Li Yingyong plecase cu tractorul în Shandong[1], cu o seară în urmă, ca să aducă bumbac. Păi, doar căzuseră de acord să se ducă să-l omoare pe individ! Cum se face că acum plecase după bumbac? Până atunci, pentru aşa achiziţie nu plecase niciodată în altă provincie şi acuma se găsise să se ducă tocmai în Shandong? Era clar ca lumina zilei că fugea de ea. Li Xuelian a tras un oftat, fiindcă ştia că Li Yingyong nu era nici vreun erou şi nici vreun curajos[2], cum ar fi putut sugera numele lui. Cât despre vorba  „Sângele apă nu se face.”, numai baliverne.

Şi fiindcă avea nevoie de cineva care s-o ajute să-l omoare pe individ, lui Li Xuelian i-a venit în minte Hu, măcelarul de porci de la oraş, din localitatea Cotitura — un bărbat roşu la faţă, care tranşa vreo cinci porci pe zi, la prima oră, ca să livreze carnea la piaţă, înainte să se lumineze de-a binelea. Carnea o punea şi pe tejghea, o agăţa şi în cui, iar în coşurile de sub tarabă înghesuia căpăţânile de porc şi toate măruntaiele.  În trecut, Li Xuelian mai cumpărase carne de la Hu şi de fiecare dată acesta, cu o precizie de chirurg, îi tăia o halcă de carne şi i-o arunca în coş, iar apoi lua un maţ gros din coşul de sub tarabă şi i-l oferea şi pe acela, numai că nu făcea el aceste gesturi în mod gratuit. De fiecare dată, rostea mieros „Iubire”, în timp ce o privea cu ochii mijiţi şi pofticioşi. Ba uneori venea de după tejghea, ca s-o pipăie un pic, ceea ce o stârnea pe Li Xuelian să îi tragă câteva înjurături. Acum, femeia s-a dus la taraba lui şi i-a spus:

— Hu, să căutăm un loc mai dosit, că am o vorbă să-ţi spun.

Bărbatul era cam derutat, dar s-a gândit el ce s-a gândit şi în cele din urmă, a pus jos cuţitul pe care îl ținea în mână şi a urmat-o în căutarea unui loc mai ferit de ochii lumii, în spatele pieţei. Acolo au găsit o moară părăsită şi au intrat de îndată.

— Hu, cum ţi se pare ţie că ne avem noi doi? a zis Li Xuelian.

În ochii lui Hu a şi scânteiat o lumină.

— Ne avem straşnic de bine, iubirea mea. Nu ţi-am dat eu întotdeauna cea mai bună carne?

— Atunci am şi eu o rugăminte la tine, a fost replica femeii.

— Care?

Li Xuelian îşi învăţase lecţia, după episodul cu fratele ei, aşa că n-a mai rostit o vorbă despre crima pe care o plănuia, ci a spus doar:

— Eu am să-l chem pe Qin Yuhe, iar tu o să mă ajuţi ţinându-l, ca să-i trag vreo două.

Şi Hu auzise de povestea celor doi. Să-l ţină pe individ nu era mare lucru pentru el, aşa că a încuviinţat numaidecât:

— Mi-au ajuns la urechi problemele voastre. Qin Yuhe e un nenorocit. Nu doar că o să-l ţin, dar o să-i şi trag câteva de o să-l satur. Numai că vreau şi eu să ştiu ceva: după ce o să te ajut cu asta, eu cu ce mă aleg?

— Dacă mă ajuţi să-l aranjez, o să fac chestia aia cu tine, a spus Li Xuelian.

Hu era în culmea fericirii, aşa că s-a repezit s-o îmbrăţişeze, ba, profitând de ocazie, s-o şi pipăie un pic.

— Iubita mea, dacă faci tu asta cu mine, atunci eu nu că-i trag o mamă de bătaie, dar îl şi omor.

— Nu omorâm pe nimeni, s-a grăbit Li Xuelian cu precizările.

— Atunci, e bine şi cu bătaia. Hai, întâi să ne facem treaba şi după aceea îl chelfănim, a spus Lao Hu, repezindu-se iar către femeie.

Li Xuelian l-a împins din nou.

— Nu, nu. Întâi bătaie şi după aia culcare. Dacă nu, o las baltă, a continuat ea, în timp ce se îndrepta spre ieşirea din moară.

— Iubirea mea, a spus Lao Hu, grăbindu-se s-o ajungă din urmă, facem cum zici tu – întâi bătaie şi după aia culcare. Dar să nu cumva să te răzgândeşti!

— Doar sunt femeie de cuvânt, a ţinut să precizeze Li Xuelian.

Hu se bătea bucuros pe piept.

— Şi când începem? Chestia asta cu cât o facem mai repede, cu atât mai bine.

— Atunci rămâne pe mâine, a zis femeia. Azi mă duc la el, să-i dau o întâlnire, ca să-l scot cumva din casă.

În după-amiaza aceleiaşi zi, Li Xuelian s-a şi înființat la fabrica de îngrăşăminte chimice Xiguan, de la oraş, în căutarea lui Qin Yuhe. S-a dus cu fetiţa ei de numai două luni în braţe, cu gândul să-l păcălească, cerându-i să se întâlnească a doua zi la primărie, ca să discute despre pensia alimentară a copilului. Din cele zece coşuri ale fabricii se ridicau spre văzduh vălătuci de fum albicios. Li Xuelian a căutat peste tot, dar toţi cei pe care i-a întâlnit au ţinut să-i spună că Qin Yuhe plecase cu camionul să ducă îngrăşăminte chimice în Heilongjiang[3] şi n-avea să se întoarcă decât peste vreo zece zile. Se pare că întocmai ca şi fratele ei, Qin Yuhe fugea de ea. Dacă voia să se ducă după el tocmai în Heilongjiang, avea de străbătut vreo patru – cinci provincii; în plus, în acest răstimp, Qin Yuhe şi-ar fi continuat drumul, nu stătea el în loc, așa că tot n-ar fi reuşit să-l ajungă din urmă. Se vede treaba că era mai uşor să omori un om decât să dai de el. N-avea încotro, trebuia să-i mai cruţe viaţa vreo lună de zile. Li Xuelian şi-a înfrânat furia şi, după ce a ieşit din fabrică, a simţit că de acum o treceau şi nevoile. La poartă era o latrină cu plată, unde te costa doi mao[4] să te uşurezi. Se îngrijea de locul acela o femeie de vârstă mijlocie, cu părul făcut permanent atât de tare încât ciuful ei semăna mai degrabă cu un cuib de păsări. Li Xuelian i-a dat doi mao, i-a lăsat fata în grijă şi a intrat să-şi facă nevoile. Odată ce s-a uşurat şi a scăpat de grija aceasta, a simţit că din nou putea da frâu liber furiei și, nici una, nici două, în momentul în care a ieşit şi a dat cu ochii de copila ei care plângea la pieptul îngrijitoarei, s-a repezit şi i-a cârpit un dos de palmă.

— Nesimţito, numai din cauza ta pătimesc eu toate astea!

Toată încurcătura în care se găseau prinşi Li Xuelian şi Qin Yuhe pornise de la copilul acesta. Cei doi erau căsătoriţi de opt ani, iar după doi ani li se născuse un băiat care acum mergea pe şapte anişori. În primăvara anului  trecut, Li Xuelian a descoperit că rămăsese iar însărcinată. Nici ea nu mai ştia când se întâmplase, cu siguranţă că fusese o socoteală greşită la mijloc. Ar fi trebuit să-i ceară lui Qin Yuhe să folosească prezervativul, doar că n-o făcuse, iar după ce bărbatul își făcuse mendrele, ea se alesese cu burta la gură. Limpede, cu al doilea copil încălcau legea. Dacă Qin Yuhe ar fi fost de la ţară, ar fi plătit o amendă de câteva mii de yuani şi ar fi putut să păstreze copilul, dar cum bărbatul era angajat la fabrica de îngrăşăminte chimice, la al doilea copil, pe lângă faptul că primea amendă, mai rămânea şi fără slujbă, adică se ducea naibii munca lui de mai bine de zece ani. Într-un final, au hotărât amândoi să se ducă la spital pentru ca femeia să facă avort. Vreme de două luni ea nu avusese nici cea mai mică senzație că ar fi însărcinată, numai că de îndată ce şi-a dat jos pantalonii şi s-a urcat pe masă, a simţit cum i se mişcă ceva în pântece. Numaidecât şi-a strâns picioarele, a sărit de pe masa de operaţie şi şi-a tras iute pantalonii pe ea. Doctorul a crezut că vrea să meargă la toaletă să se uşureze. Cine să-şi fi închipuit că de îndată ce a ieşit din sala de operaţii a şi pornit glonţ către ieşire. Qin Yuhe, în urma ei, striga:

— Încotro? Îţi face anestezie şi n-ai să simţi nici pic de durere.

— Aici e multă lume. Hai că discutăm acasă! i-a răspuns Li Xuelian.

Pe drum, nici unul dintre ei n-a scos o vorbă. Au mers patruzeci de li[5] cu autobuzul, până au ajuns în sat. Odată ce a intrat în curte, femeia s-a şi dus în staul, unde era o vacă ce tocmai fătase un viţel cu două zile în urmă. Acesta sugea, iar vaca, în momentul în care a văzut-o pe Li Xuelian, a scos un muget prelung, semn că era lihnită de foame. Femeia i-a adus degrabă nişte fân. Qin Yuhe s-a repezit înăuntru şi a strigat la ea:

— Ce ai de gând să faci?

— Copilul m-a pocnit în burtă, aşa că trebuie musai să-i dau viaţă. Nu mai pot să-l lepăd.

— Nici prin gând să nu-ţi treacă! Dacă l-ai născut, o să mă dea afară de la fabrică, a spus bărbatul.

— Mi-a venit o idee cum să facem să nasc copilul, iar tu să-ţi păstrezi slujba.

— Nu există aşa ceva pe lumea asta, a fost răspunsul lui Qin Yuhe.

Li Xuelian a spus de îndată pe un ton de parcă ar fi pronunțat o sentinţă:

— Divorţăm!

La auzul acestor vorbe, Qin Yuhe a încremenit şi a bâiguit:

— Ce vrei să zici cu asta?

— Exact asta a făcut unul, Zhao Huoche, de la oraş. O să divorţăm şi atunci nu mai avem nici o treabă unul cu altul. După ce nasc, copilul o să fie numai al meu, deci n-are nici o legătură cu tine. Ţie o să-ţi revină băiatul cel mare şi în felul acesta, când ne vom recăsători, fiecare vine cu câte un copil, ceea ce nu încalcă nici o lege.

Dezmeticindu-se, Qin Yuhe i-a spus, scărpinându-se în cap:

— E o idee bună, nimic de zis, dar nu se poate să divorţăm din cauza unui copil.

— O să facem întocmai precum Zhao Huoche, a spus Li Xuelian. Aşteptăm să primească şi copilul permis de rezidenţă şi imediat ne recăsătorim. Copilul va apărea ca născut înaintea căsătoriei, aşa că fiecare vine cu câte un copil, iar în lege nu se spune nimic despre situaţia în care cei doi soţi au deja fiecare câte un copil. După căsătorie o să avem grijă să nu mai facem nici un copil.

Qin Yuhe rămăsese pe gânduri, tot scărpinându-se în cap şi simţind cum Zhao Huoche creşte în ochii lui.

— E dat naibii Zhao Huoche ăsta al tău! Cum i-a trecut lui prin cap drăcia asta? Dar cu ce se ocupă el?

— E medic veterinar în târg, i-a zis Li Xuelian

— Păi, unul ca el n-ar trebui să-și bată capul cu animalele. Ar trebui să se ducă la Beijing şi să se ocupe de planificarea familială pentru întreaga naţiune, că sigur ar găsi el câte o portiţă de scăpare pentru toate problemele, a comentat Qin Yuhe.

Apoi, a cercetat-o un pic, din priviri, pe Li Xuelian şi a continuat:

— Tu ascunzi nu doar un copil în burtă, ci şi o groază de şmecherii în cap. Abia acum văd eu cu cine am de-a face. Cum de nu mi-am dat seama până acum ce zace în tine?

Şi cu astea fiind zise, cei doi s-au dus la oraş şi au dat divorţ. După aceea, ca să nu stârnească vreo suspiciune, au stat departe unul de altul, numai că la câteva luni după ce a  născut, Li Xuelian a descoperit cu stupoare că Qin Yuhe deja se căsătorise cu Xiao Mi, patroana coaforului din oraş. Şi nu doar că o luase de nevastă, dar o mai şi lăsase borțoasă. La început, fusese vorba de un divorţ de ochii lumii, dar se vede treaba că se dovedise a fi un divorţ în toată regula. Li Xuelian urmase calea lui Zhao Huoche şi nici prin gând nu i-ar fi trecut că deznodământul va fi cu totul altfel decât îşi închipuise la început că avea să se întâmple. Când a văzut cum şade treaba, Li Xuelian s-a dus peste Qin Yuhe cu scandal, că doar alta le fusese înţelegerea – divorţul să fie de formă — numai că bărbatul i-a închis repede gura, spunându-i că divorţul a fost cât se poate de adevărat şi atâta vreme cât exista un certificat de divorţ, Li Xuelian nu prea mai avea argumente. Abia atunci s-a dezmeticit şi ea şi a priceput că în mod uşuratic îl crezuse un fraier. Acum, mai greu de înghiţit era înfrângerea decât divorţul în sine şi ceea ce o înfuria şi mai tare era faptul că toată tevatura asta fusese ideea ei. Că te prostesc alţii mai merge cum mai merge, dar să ştii că singur ţi-ai săpat groapa, asta era ceva de nesuportat, aşa că numaidecât i-a încolţit în minte ideea să-l omoare pe neisprăvit. Acum, el plecase tocmai în Heilongjiang şi fiindcă n-avea cum să-l dibuiască şi să-i facă de petrecanie, Li Xuelian n-a găsit nimic mai bun decât să-şi verse furia pe pruncul ei de numai două luni. A fost de ajuns să-i pocnească una peste faţă ca s-o potolească, numai că acest lucru a înfuriat-o pe femeia care avea grijă de latrină.

— Ce faci aici? s-a răstit la ea, lovind cu piciorul în pământ. Cu ce ţi-am greşit eu?

— Ce vrei să zici cu asta? a întrebat-o Li Xuelian, luată prin surprindere.

— Dacă ai de gând să-ţi baţi copilul, caută-ţi un alt loc. Cum poate să îndure un copil atât de mic bătaia ta? Dacă ai s-o omori în bătaie, o să afle toată lumea şi atunci cine o să mai îndrăznească să vină să se uşureze aici?

Pricepând unde bate, Li Xuelian şi-a luat copilul şi, aşezându-se pe treapta de la intrare, a izbucnit în hohote de plâns.

— Qin Yuhe, fir-ar mă-ta a dracului! O să mă bagi în mormânt!

Atunci, copila s-a pus şi ea pe plâns, iar femeia şi-a dat seama, după înjurătură, că aceea era fosta nevastă a lui Qin Yuhe. Vestea aşa-zisului divorţ al celor doi se răspândise în toată fabrica de îngrăşăminte chimice, după care ajunsese şi la latrina de la poartă. Când a auzit-o pe Li Xuelian cum îl ocărăşte pe Qin Yuhe, femeia şi-a dat şi ea drumul la gură:

— Javra asta de Qin Yuhe e un porc ordinar!

Descoperind că avea un aliat la înjurături, Li Xuelian a simţit dintr-o dată o simpatie nemărginită față de această femeie, aşa că i-a spus:

— La început, era cât se poate de limpede că-i un divorţ fals. Cine şi-ar fi închipuit că din fals devine adevărat?

— Dar eu nu despre divorţul vostru vorbesc.

Răspunsul femeii a surprins-o de-a binelea pe Li Xuelian care s-a grăbit s-o întrebe:

— Adică ce vrei să zici?

— Qin Yuhe n-are pic de inimă. Anul ăsta, prin ianuarie, s-a îmbătat şi a venit să se uşureze. Toată lumea plăteşte aici, că doar de aici îmi iau şi eu partea mea. Toată vieţişoara familiei mele depinde de latrina asta. Doar că Qin Yuhe a zis că el lucrează la fabrică şi n-a vrut nici în ruptul capului să plătească doi mao[6] amărâţi. Am tras de el să mi-i dea, numai că el mi-a pocnit una, de am rămas fără doi dinţi din faţă.

Şi nici nu şi-a terminat bine vorba că a şi căscat gura, să-i arate lui Li Xuelian hăul. Era limpede ca lumina zilei că femeia aceasta rămăsese cel puţin fără o jumătate de dinte. Odinioară, pe vremea când trăia cu Qin Yuhe sub acelaşi acoperiş, Li Xuelian crezuse despre el că-i un om de ispravă şi nici că şi-ar fi închipuit că după divorţ o să ajungă în halul ăsta. Acum avea toate motivele să-l privească cu dispreţ.

— Azi n-am dat de el, că dacă-mi pica în gheare, îl omoram, a zis Li Xuelian.

La auzul acestor vorbe, îngrijitoarea latrinei nu a părut deloc surprinsă şi imediat i-a spus:

— Un nenorocit ca ăsta scapă prea ieftin cu moartea.

— Ce vrei să zici? s-a interesat Li Xuelian, uluită.

— Îl omori şi cade lat la pământ. Asta-i o treabă pe care o isprăveşti într-o clipă. Dacă ar fi după mine, pe o jigodie ca ăsta nu l-aş omorî, ci l-aş chinui pe săturate. Nu el s-a însurat cu altcineva? Atunci, chinuie-l până îl lasă şi nevasta de acum. Fă-i viaţa un coşmar, fă-l să-şi dorească moartea! Abia atunci o să te simţi răzbunată.

Asta era ceea ce-i trebuia să audă. De fapt, existau metode mult mai bune decât moartea ca să pedepseşti un om. Era uşor să-i curmi viaţa şi să termini cu el, dar şi mai bine ar fi fost să dea cu el de pământ, să-i facă praf familia, până când nu mai ştia de capul lui. Şi numai pentru că o păcălise într-un mod cum nu se poate mai josnic. Când venise cu copilul în braţe la fabrică, pe Li Xuelian o mânase numai gândul ucigaş, pe când acum, la plecare, mintea nu-i mai stătea decât la cum o să-l denunţe ea pe ticălos. Uite cum o îngrijitoare de latrină îi destupase mintea cât ai zice peşte. Femeia aceasta îl ura pe Qin Yuhe pentru că o lăsase fără dinţi, însă acum, în mod cu totul neaşteptat, tocmai ea se dovedea a fi cea care îi salvase viaţa.


[1] Provincie din zona răsăriteană a Chinei.
[2] Aluzie la prenumele fratelui, alcătuit din două cuvinte monosilabice – ying — erou şi yong —  curajos.
[3] Provincie din zona de nord-est a Chinei.
[4] Mao este subdiviziune monetară; zece mao alcătuiesc un yuan.
[5] Unitate de măsură tradițională, echivalentă cu jumătate de kilometru.
[6] Mao este subdiviziune monetară; zece mao alcătuiesc un yuan.

Florentina Vişan – pasiunea electrizantă pentru cultura chineză

0

A discuta despre profesorul Florentina Vişan presupune a parcurge, într-o bună măsură, istoria Catedrei de limba chineză a Universităţii din Bucureşti, unde îşi desfăşoară activitatea încă din anul 1978. Se fac curând patruzeci de ani de când doamna profesor Florentina Vişan s-a dedicat formării studenţilor – viitori specialişti în limba şi cultura chineză –, dar şi unei prodigioase activităţi de cercetare ştiinţifică şi de traducere.

Luminița Bălan
Luminița Bălan

Munca sa la catedră a început însă cu mult înainte de acest an, mai precis în 1971, la Şcoala Generală nr. 128, unde, vreme de şapte ani, a predat limba chineză copiilor din clasele primare şi gimnaziale. Aşadar, însumând toate aceste date, constatăm că perioada în care profesorul Florentina Vişan a activat, formând cunoscători ai limbii chineze, cultivându-le învăţăceilor săi pasiunea pentru carte şi dorinţa de a fi mai buni, de a ţinti mai sus, este, în fapt, mult mai lungă.

Mulţi dintre cei care au început studiul limbii chineze cu Domnia Sa îi datorează pasiunea pentru această limbă, pentru cultura chineză, iar printre aceştia mă număr şi eu. Practic, destinul meu a fost marcat profund de personalitatea doamnei profesor Florentina Vişan. Am cunoscut-o încă din clasele primare, când, ca proapăt absolvent al Facultăţii de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti, a fost repartizată ca profesor de limba chineză la şcoala unde învăţam eu. Eram în clasa a II-a când am început să aflu despre sunetele melodioase ale limbii chineze, despre semnele misterioase cu care scriu chinezii, despre nenumăratele povestiri şi legende pe care ni le prezenta doamna profesoară. Era tânără, fermecătoare, veselă, plină de viaţă. Frumoasă. Aşa am început să aflu, sub îndrumarea sa, poveşti minunate despre China, despre chinezi, despre obiceiurile şi tradiţiile lor. Verva cu care ne împărtăşea ceea ce ştia, pasiunea pe care o avea pentru această cultură erau de-a dreptul electrizante. Nu puteai decât să-ţi doreşti să vină mai repede ora următoare, ca să afli mai multe lucruri despre o lume misterioasă şi fascinantă.

Cam aşa am început eu să mă apropii de limba chineză, fără să ştiu, la vremea aceea, că această doamnă profesoară îmi va deveni, peste ani, mentor, coleg de catedră, prieten de nădejde.

Dacă încercăm să evocăm aici contribuţia Florentinei Vişan la dezvoltarea sinologiei româneşti, participarea la promovarea culturii chineze în România, aportul la formarea a numeroase generaţii de absolvenţi, spaţiul acestui articol se dovedeşte a fi mult prea limitat, iar acest lucru se întâmplă, pe de-o parte, datorită personalităţii sale complexe, erudiţiei sale, iar, pe de altă parte, datorită activității deosebit de bogate şi realizărilor pe multiple paliere – didactic, ştiinţific, cultural. Dintre acestea, mă tem că nu voi putea prezenta aici decât o foarte mică parte.

Mai întâi de toate, trebuie amintit că, pe parcursul acestor decenii, activitatea doamnei profesor la catedra de la Universitatea din Bucureşti a implicat susţinerea unui număr însemnat de cursuri fundamentale, precum cursul de lingvistică chineză, cursul de filozofie chineză, de antropologie, cursul de literatură chineză, de traducere sau cursul de istorie a mentalităţilor, ca să amintim doar câteva. Multe dintre acestea au fost iniţiate de Domnia Sa, au beneficiat de suportul unui curs, de materiale didactice elaborate pentru întâia oară în România, materiale care au încercat să acopere, în primul rând, gramatica limbii chineze (morfologia şi sintaxa), dată fiind specializarea doamnei profesor ca lingvist, căci Florentina Vişan a fost continuu conştientă de rolul său de întemeietor, fiind o deschizătoare de drumuri.

Volum de studii, omagiu profesoarei Florentina Vișan
Volum de studii, omagiu profesoarei Florentina Vișan – editori Luminița Bălan și Mugur Zlotea

Setea permanentă de cunoaştere, de explorare a unor domenii şi tematici noi, nevoia de abordare interdisciplinară au determinat-o să nu se oprească la o specializare strictă, ci să extindă gama cursurilor speciale sau opţionale, între care se înscriu cele de limba chineză veche, estetică, poetică, filozofie, teoria şi practica traducerii. Astfel, Florentina Vişan a deschis direcţii noi de cercetare, care ulterior au fost urmate de studenţii formaţi de Domnia Sa în vederea specializării, pentru studii doctorale.

Preocuparea necontenită pentru perfecţionare, pentru îmbunătăţirea metodelor de predare şi introducerea unor modele teoretice noi, racordate la metodele moderne de studiu reprezintă doar câteva dintre coordonatele principale ale activităţii de la catedră.

Interesul doamnei profesor Florentina Vişan pentru cultura chineză este extensiv, fapt dovedit de tematica variată pe care a abordat-o de-a lungul anilor, nu doar la cursurile predate, ci şi în zecile de articole în publicaţii de prestigiu, studii, conferinţe şi prelegeri susţinute în ţară şi în străinătate. Pe parcursul anilor în care a deţinut funcţia de director al Departamentului de Limbi Orientale din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Florentina Vişan a pus bazele revistei Tradiţii în dialog, în care se reunesc studii importante din sfera orientalisticii româneşti, aparţinând profesorilor din departament, dar şi doctoranzilor.

În postura de director al Şcolii doctorale de „Studii Literare şi Culturale”, funcţie pe care a deţinut-o vreme îndelungată, Florentina Vişan a contribuit la formarea unor tineri specialişti, pe care i-a îndrumat în deprinderea celor mai noi metode de cercetare ştiinţifică în discipline legate de lingvistică şi studii culturale. Sprijinul acordat tinerilor colegi, doctoranzilor, ajutorul generos au contat enorm în formarea intelectuală şi profesională a fiecăruia. De asemenea, Florentina Vişan a fost iniţiatorul a numeroase evenimente academice, fiind o prezenţă extrem de activă în viaţa ştiinţifică şi culturală din mediul universitar.

Totodată, trebuie amintită contribuţia sa prestigioasă în sfera traducerii. Traducerile, însoţite de un bogat aparat critic şi studii introductive remarcabile, ale unor opere din cultura clasică chineză, precum Analecte de Confucius sau cartea filozofului Lie Zi (la care este coautor), reprezintă repere fundamentale pentru oricine îşi doreşte să cunoască mai bine valorile culturale ale Chinei. De asemenea, Florentina Vişan a realizat o antologie de poezie clasică chineză, în care poemele traduse sunt adevărate bijuterii – rod nu doar al priceperii sinologului, excelent cunoscător al limbii chineze, dar şi al harului poetic cu care a fost înzestrată.

Aceleaşi atribute se dezvăluie şi în traducerea unor lucrări din literatura chineză contemporană, cum ar fi romanul Broaşte de Mo Yan sau Regele şahului de A Cheng. Remarcabile sunt şi traducerile unor studii ale sinologilor europeni, cum ar fi Filozofia chineză de Max Kaltenmark, Istoria gândirii chineze de Anne Cheng şi Istoria culturală a Chinei, de C.P. Fitzgerald (acestea două din urmă fiind traduse în colaborare), care au reprezentat, de-a lungul timpului, importante surse bibliografice pentru cei care studiază civilizaţia chineză.

Prin întreaga sa activitate, deosebit de bogată, în plan academic şi cultural, prin contribuţia fundamentală la dezvoltarea şcolii româneşti de sinologie, doamna profesor Florentina Vişan reprezintă cel mai prestigios sinolog român, deschizător de drumuri şi călăuzitor al tinerelor generaţii de specialişti.

Se cuvine să-i transmitem, pe această cale, la împlinirea vârstei de șaptezeci de ani, cele mai călduroase urări de sănătate şi putere de muncă în continuare, alături de recunoştinţa profundă pe care i-o purtăm noi, cei care am avut şansa unei mari întâlniri care ne-a marcat destinul.