La aproape o jumătate de secol de la apariţia primei traduceri neautorizate a acestui roman memorialistic multă vreme interzis în fosta Uniune Sovietică, editura Corint oferă cititorilor români o carte celebră atât pentru calităţile ei intrinseci, cât şi pentru faptul de a fi fost una din primele lucrări literare difuzate în Occident, având ca temă represiunile epocii staliniste.
Autoarea ei, Evghenia Ghinzurg(1904-1977) s-a numărat printre milioanele de victime ale fenomenului pe care istoricii l-au identificat drept instrumentul cheie al „ingineriei sociale” a stalinismului. Membră a partidului comunist, profesoară de istorie la o şcoală din Kazan, ea este arestată în 1937, anul Marii Terori, sub acuzaţia de participare la o „organizaţie teroristă troțkistă”. Mai norocoasă decât cei aproape 900 000 de suspecţi pe care „troicile” lui Ejov le-au condamnat la moartea prin împuşcare în ceafă, primeşte un verdict de „numai” 10 ani de închisoare și cinci ani de pierdere a drepturilor civile. După un deceniu de detenţie prin diverse închisori şi lagăre, urmată de 8 ani de „deportare fără termen”, va fi reabilitată în 1956, anul denunţării de către Hruşciov a exceselor „cultului personalităţii” şi va lucra ca jurnalistă la Moscova.
Cartea este împărțită în două secțiuni, prima axată pe momentele de dinaintea arestării urmate de experiența din diferite închisori sovietice („Lacul Negru” din Kazan, Lefortovo din Moscova, Butîrki, Iaroslavl). Cea de-a doua relatează chinul drumului în „Vagonul nr. 7” de la Moscova la tabăra de tranzit din Vladivostok și mai departe cu vaporul „Djurma” până în Kolîma. Câteva episoade din viața lagărului din Kolîma completează această impresionantă călătorie prin universul concentraţionar pe care experienţa „investigaţiei artistice” a lui Soljenin avea să-l fixeze în memoria umanităţii sub numele de Arhipelagul Gulag.
Destin în bătaia vântului are o poveste aparte. A fost terminată în 1962 şi oferită spre publicare revistei „Novîi Mir”; în ciuda conjuncturii favorabile care făcuse posibilă apariţia în acelaşi an a celebrei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi în ciuda recomandărilor călduroase din partea lui Ilia Ehrenburg, Boris Pasternak, Konstantin Paustovski, Evgheni Evtuşenko sau Andrei Voznesenski, conţinutul ei exploziv va face ca ea să nu fie niciodată tipărită în Rusia în timpul vieţii autoarei. Ȋnregistrat pe bandă magnetică, manuscrisul ajunge în Occident şi este publicat în Italia în limbile italiană și rusă. Ulterior Evghenia Ghinzburg va acorda un interviu ziarului „L’Unità”, declarând că volumul a fost publicat fără știrea și acordul ei (p. 470). Ar fi existat o variantă mult mai dură a manuscrisului, intitulată La adăpostul aripii lui Lucifer, pe care însă autoarea, de teama autorităților, a ars-o.
⁂
Pentru cititorul grăbit al vremurilor de astăzi, există adesea o anumită cheie de lectură a literaturii concentraționare. De cele mai multe ori atenția se fixează pe partea atroce a torturii și chinurilor prin care trec cei ce au cunoscut ororile totalitarismului. Această viziune este una veridică, însă nu completă, căci există și alte numeroase planuri, adesea ignorate. Iar unul din aceste planuri este omul în fața condițiilor grele, crude, de neînchipuit, căci mulți le-au cunoscut și cu toate acestea oamenii au depășit în mod diferit greutățile. Se poate urmări deci dezvoltarea sufletească,viața spirituală, redescoperirea contactului cu divinitatea sau chiar abrutizarea oamenilor pe fondul realității infernale a închisorii și lagărului. Cartea Evgheniei Ghinzburg este o proză memorialistică lipsită de emfază şi artificii literare, plină de suspansul imprevizibil al realității staliniste. Pentru cititorul european din ziua de astăzi, lagărul este doar un exercițiu de imaginație și nicun terț, indiferent de talentul și pregătirea pe care o are nu va reuși vreodată să surprindă măcar o vibrație a tragediei concentraționare. Tocmai de aceea astfel de mărturii la persoana I sunt totdeauna atrăgătoare și binevenite.
În primii ani ai Uniunii Sovietice neajunsul realității naște nevoia de compensație prin utopie, prin foame, teroare şi printr-o propagandă apelând din plin la resursele de abnegaţie şi patriotism ale psihologiei ruseşti. Într-un studiu din anul 1933, filosoful din emigrație Gheorghi Fedotov observa: „Bolșevismul nu vrea să fie să fie doar un sistem politic. El poartă un război nu pentru trup, ci pentru suflet. Nu socialismul vrea el să construiască, ci un om nou, o viață nouă, o nouă etică un nou mod de a fi, o nouă individualitate.”[1] Iar în această tragedie sunt cu toții victime, atât persecutorii, care trăiesc drama depersonalizării, cât și cei persecutați. Și unii și alții apar în tabloul Evgheniei Ghinzburg. Despre primii autoarea notează:
M-am gândit adesea la tragedia oamenilor care au executat epurarea din 1937. […] Pas cu pas, îndeplinind noi și noi directive, au coborât treptat de la statutul de om la cel de fiară, de animal. Pe măsură ce timpul trecea, chipurile lor deveneau din ce în ce mai greu de descris. Cel puțin eu nu pot găsi cuvinte pentru a reda expresia de pe chipurile celor care deveniseră Neoameni.” (p. 78).
Și mai departe:
…am întâlnit adesea asemenea schimbări totale de personalitate în condițiile luptei pentru supraviețuire din lagăr. Pentru unele [femei] trecutul fusese eliminat total. Apărea astfel un om nou, înspăimântător. Un monstru, un robot fără suflet, fără sentimente umane și, mai presus de toate, fără memorie. (p. 377).
Din frică sau utopism ajung persecutorii să renunțe la valorile umane, se dezic de memorie în numele unei ideologii abstracte sau poate doar din teama de a împărtăși teama celor torturați. Destin în bătaia vântului este deci o carte despre lupta pentru a rămâne viu, atât fizic, cât mai ales sufletește. Și prin ce rămâne omul viu spiritual în calvarul lagărului? Pe fondul suferinței fizice din jur se sudează o legătură tot mai puternică cu acele valori esențiale ale vieții. Se profilează inevitabil una din temele esențiale ale literaturii ruse clasice, purificarea și înălțarea prin suferință: „Închisoarea, mai ales izolatorul, dimpotrivă, îi înălța pe oameni, îi purifica moral, descoperea toate diamantele de profunzime și reflexele de aur ale sufletului.” (p. 378) Împărtășirea suferinței personale cu cea comune, nașterea solidarității este unul din factorii salvării: „Nu există prietenie mai puternică decât cea care se formează în spatele gratiilor. Sunt mai puternice chiar decât legăturile de sânge.” (p.120) Salvarea nu înseamnă neapărat supraviețuire, ci păstrarea demnității sufletești, și au existat mulți sfinți muți, anonimi, în lagăr. Sentimentul singurătății, dar nu atât al singurătății ca formă de izolare, ci ca formă de apropiere de cei dragi, gândul revederii i-a menținut pe mulți în viață. În tot acest peisaj al oamenilor care se chinuiesc reciproc natura este vine parcă în ajutorul condamnaților.
În antiteză cu persecutorii, pentru care amintirea era povară și piedică în calea abrutizării, în cazul condamnaților memoria joacă un rol fundamental, fiind unul dintre pilonii supraviețuirii, dar și ai înobilării sufletești:
…după ce am stat luni întregi în închisoare, chiar ani, am avut posibilitatea să observ la ce virtuozitate ajunge memoria omenească, sensibilizată de singurătate, izolată complet de orice influență exterioară. Îmi aduc aminte cu precizie tot ce am citit cândva. Citești în gând pagini de text pe care le considerai uitate de mult. (p. 90)
Pe acest fond apare, poate neașteptat o întoarcere a celor în suferință la poezie, la autorii clasici, la Pușkin, Nekrasov, Blok, Pasternak și chiar la o compoziție proprie: „poezia ne unește pe toate” (p.318) – notează autoarea.
Există în acest peisaj uman pestriț anumite figuri arhetipale ruseșticare scot parcă și mai mult în evidență contrastul dintre Rusia eternă și un sistem politic efemer. Una din ele fiind baba Nastia, închisă sub acuzația de troțkism:
„Uite, vezi tu, și despre mine au spus atâtea. Mi-au spus trațkistă. Dar eu, fetițo, uite, îți spun ca în fața lui Dumnezeu, nu m-am apropiat deloc de el, de blestematul ăla de tractor. Și de unde au scos-o „trațkistă”… Păi bătrânele nici nu sunt puse pe tractor doar…” (p. 207)
În Kolîma, la colhozul din taiga Elghen, la sfârșitul lui aprilie, în ziua de Paște, un grup de femei seminanalfabete, dar credincioase din Voronej, care de regulă își îndeplineau conștiincioase munca, au rugat să fie scutite de muncă în zi de sărbătoare, sub promisiunea că își vor îndeplini ulterior de trei ori norma. Evident, cererea lor s-a lovit de un refuz brutal, sub pretextul că puterea sovietică nu recunoaște nicio sărbătoare religioasă. Au fost trimise la muncă, însă ele și-au lăsat fierăstraiele și topoarele jos și au început să cânte rugăciuni. Paznicii le-au poruncit să se descalțe, iar ele s-au conformat și au rămas cu picioarele goale pe stratul de gheață sau în apă rece. Însă niciuna dintre aceste femei nu s-a îmbolnăvit ulterior, susținându-i pe ceilalți prin tăria lor de caracter.
⁂
Antoaneta Olteanu traducătoarea acestei cărţi ieşite din comun, s-a afirmat în ultimul deceniu ca una din cele mai multilaterale şi neobosite promotoare ale valorilor ruse în spaţiul literar românesc. Numeroasele studiile de istorie culturală şi literară au fost dublate de o intensă activitatede traducător, axată în general pe trei direcții: republicarea în variante complet revizuite a unor opere clasice ale literaturii ruse, promovarea unor texte esențiale, necunoscute încă spațiului românesc (este și cazul cărții de față), și familiarizarea cititorului român cu noul val al literaturii ruse contemporane. Selectând pentru comparație câteva pasaje aleatorii din Destin în bătaia vântului, am apreciat precizia în selecția cuvintelor, inventivitatea în găsirea soluțiilor și „invizibilitatea traducătorului”, căci calitatea unei traduceri este dată în primul rând de gradul de „invizibilitate” al celui care a realizat-o.
