Svetlana Aleksievici, „Ultimii martori (o sută de povestiri deloc copilărești)“

|Nr. 04, Revista de Traduceri Literare, Work in Progress

Premiul Nobel 2015

Cartea Svetlanei Aleksievici, și ea parte din trilogia Vocile Utopiei, despre care am mai scris în numărul al doilea al „Revistei de traduceri literare”, a fost scrisă în anul 1985, la patruzeci de ani de la încheierea celui de-al doila război mondial. Este o carte aniversară, dar nu în sensul obișnuit al cuvântului. Așa cum ne-a obișnuit și în celelalte volume ale sale, Aleksievici ne oferă perspective total neașteptate asupra evenimentelor cunoscute de toată lumea. De data aceasta este vorba de amintirile, de cele mai multe ori, sărace, dar cutremurătoare, ale unor copii ce aveau vârstele de 4-14 ani la data începerii războiului.

Antoaneta Olteanu

Antoaneta Olteanu

Așa cum spunea un personaj, „Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am am avut războiul”. Felul în care războiul i-a marcat pe toată viața, amintirile deloc copilărești, (dar nici măcar ușor de suportat și de niște adulți!!), viziunea total neașteptată a războiului pe care o oferă mărturiile din Bielorusia, devenită imediat câmp de luptă, oferă o imagine inedită asupra istoriei secolului al XX-lea, a celui de-al doilea război mondial (detașamentele de partizani bieloruse, batalioanele de pedeapsă germane, copiii – victime și eroi de război, ghettouri în Minsk etc. sunt toate atâtea lucruri despre care s-a scris mai deloc și care impun ca această carte să fie o lectură obligatorie pentru un contemporan. În același stil sec, dar puternic emoțional, Svetlana Aleksievici reușește să mai scrie o pagină de istorie alternativă a mult-încercatului secol al XX-lea. Pentru a prelua un motto ales de autoare – „Cândva Dostoievski a pus întrebarea: există oare o justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele ei, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat. Și a răspuns tot el: lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult. Numai o lacrimă mică…” – spunem și noi, alături de Aleksievici Dostoievski, că toate aceste victime și traume care i-au marcat pe supraviețuitorii războiului nu justifică nici o ideologie, nici o politică, nici un război.

  1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

După ce am descoperit-o întâmplător pe Svetlana Aleksievici, la propunerea editurii Corint, care mi-a propus Rugăciune pentru Cernobîl (Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor), primul gând a fost: „Ufff! O altă carte despre Cernobîl!” Dar am avut surpriza plăcută să dau de o istorie orală emoționantă, de o viziune alternativă asupra lumii sovietice. După aceea am aflat de celelalte volume ale ei și de atunci mi-am dorit să mai traduc și altceva, pentru a completa astfel o imagine redusă pe care o avem asupra secolului al XX-lea (nu numai) în Uniunea Sovietică, mai ales că vine în întâmpinarea cercetărilor mele în domeniul mentalităților, pentru care mi-a oferit un material generos.

  1. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

Stilul destul de sec, aproape jurnalistic, ce pune un mare accent pe nota psihologică dominantă, pe mărturia directă a persoanelor intervievate presupune uneori dificultăți legate de aspecte colocvial-regionale (dar nu sânt foarte multe), alături de cele ale unor realități istorice dispărute. Pentru un traducător literar profesionist, aceste două aspecte nu prezintă probleme insurmontabile, așa că nu aș putea spune că textul a fost dificil din punct de vedere lingvistic. Psihologic, a fost nevoie de mulți nervi tari pentru a trece mai repede peste impresiile de lectură.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?

Așa cum spus și mai sus, o provocare cu adevărat mare a fost cea dată de „administrarea” unui material informațional extrem de dur, de violent, și nu numai pentru că era vorba de copii, ci pentru că războiul, despre care am citit la viața mea destule cărți, a arătat acum o cu totul altă față. Pe de altă parte, accentul pus pe ideea de traumă ce marchează un individ sau altul întreaga viață (aici e vorba chiar de o generație întreagă!) este puțin reprezentată în beletristică, cartea Svetlanei Aleksieivici oferind astfel un material de analiză extrem de bogat.

„Nu puteam să mă obișnuiesc cu numele meu…”

Lena Kravcenko – 7 ani.
Acum e contabilă.

Svetlana Aleksievici fotografie de Tatiana Zenkovici EPA

Svetlana Aleksievici fotografie de Tatiana Zenkovici EPA

Desigur, nu știam nimic despre moarte… Nimeni nu apucase să-mi explice și eu am și văzut-o…

Când mitraliere răpăie din avion, ți se pare că toate gloanțele vin spre tine. În direcția ta. O rugam: „Mămică, culcă-te peste mine…” Ea se culcă și atunci nu văd și nu aud nimic.

Cel mai groaznic a fost s-o pierd pe mama… Am văzut o femeie tânără moartă, iar un copil sugea la pieptul ei. Se vede că tocmai fusese omorâtă. Copilul nici nu plângea. Iar eu stăteam alături…

Numai să n-o pierd pe mama… Mama tot timpul mă ține de mână și mă mângâie pe cap: „Totul o să fie bine. Totul o să fie bine”.

Am mers cu o mașină și tututor copiilor li se puneau pe cap niște căldări. Nu am ascultat-o pe mama…

Apoi țin minte – ne mână repede într-o coloană… Și acolo o iau pe mama de la mine… O prind cu mâinile, mă agăț de rochia ei de marchizet, ea nu era îmbrăcată pentru război. Era rochia ei de sărbătoare. Cea mai elegantă. Nu-i dau drumul… Plâng… Și un fascist mă alungă mai întâi cu automatul, iar de jos, de la pământ, când am căzut – cu cizma. Mă ia o femeie. Și uite, nu știu de ce, mă aflu cu ea într-un vagon, mergem. Unde? Ea îmi spune „Anecika”… Dar eu cred că am alt nume… Parcă țin minte că am altul, dar care – am uitat. De groază… de groază că mi-au luat mama… Unde mergem? Mi se pare, am înțeles așa din discuțiile adulților, că ne duc în Germania. Țin minte ce gândeam: ce nevoie au nemții de mine, așa mică? Ce-o să fac eu acolo la ei? Când începea să se întunece, femeile mă chemau la ușă și mă împingeau din vagon: „Fugi! Poate o să te salvezi!”

Am căzut într-un șanț, acolo am și adormit. Era frig și am visat că mama mă acoperă cu ceva cald și-mi spune cuvinte de alinare. Visul ăsta îl am toată viața…

La douăzeci și cinci de zile după încheierea războiului am găsit-o numai pe mătușa noastră. Ea mi-a spus numele meu adevărat și multă vreme nu mă puteam obișnui cu el…

Nu răspundeam când mă striga așa…

„Veneau la mirosul de om…”

Nadia Savițkaia – 12 ani.
Acum e muncitoare.

Îl așteptam pe frate să vină din armată… Scrisese că va veni în iunie…

Așa ne gândeam: o să se întoarcă fratele și o să-i construim o casă. Tata deja adusese lemnele cu caii, seara stăteam pe bârnele astea și țin minte că mama îi spunea tatălui că o să facă o casă mare. O să aibă mulți nepoți.

A început războiul și fratele, desigur, nu s-a întors din armată. Noi așa eram, cinci surori și un frate, și fratele ăsta era copilul cel mai mare. Tot timpul războiului mama a plâns și tot timpul războiului l-am așteptat pe frate. Așa țin minte, că-l așteptam în fiecare zi.

Auzim că prizonierii noștri de război au fost duși undeva, cel mai probabil spre noi. Mama coace zece pâinici, le pune într-o bocceluță și am plecat. O dată nu aveam ce lua cu noi, iar pe câmp era secara coaptă. Am rupt o mulțime de spice, le-am frecat și am strâns boabele. Și am dat de niște nemți, de o patrulă ce păzea lanurile. Ne-au vărsat boabele și arată: aliniați-vă, o să vă împușcăm. Noi începem să plângem, iar mama le sărută cizmele. Ei stau sus, călări, ea îi apucă de picioare, le sărută și-i roagă: „Domnișorilor! Fie-vă milă… Domnișorilor, aceștia sunt toți copiii mei. Vedeți, sunt numai fetițe”. Nu ne-au mai împușcat și au plecat.

Cum au plecat, eu am început să râd. Râd eu și râd, au trecut așa vreo zece minute, și eu râd întruna. Douăzeci de minute… Cad jos de râs. Mama mă ceartă, dar nu e de nici un folos, mama mă roagă – nimic. Cât am mers am tot râs. Am ajuns acasă, râd în continuare. Mă acopăr cu perna, nu pot să mă liniștesc, tot râd. Și am râs așa toată ziua. Credeam că eu… Ei, înțelegeți… Toată lumea e îngrozită… se temea că nu mă fi scrântit. Să nu-mi fi ieșit din minți.

Până acum mi-a rămas asta: dacă mă sperii, încep să râd tare. Tare de tot.

Jo Kuehn, paper cut

Jo Kuehn, paper cut

Anul patruzeci și patru… Ne-au eliberat și atunci am primit scrisoare că fratele a murit. Mama a plâns, a plâns și a orbit. Trăiam în afara satului, în niște blindaje germane, pentru că satul arsese tot, arsese și casa noastră veche, lemnele pentru casa cea nouă. Nu se păstrase nimic la noi, am găsit în pădure niște căști soldățești și în ele făceam mâncare. Căștile germane era mari, ca niște ceaune. Mâncam în pădure. Ne era groază să mergem după poame și ciuperci. Rămăseseră mulți câini ciobănești germani, săreau pe oameni, îi mușcau pe copiii mici. Doar fuseseră obișnuiți cu carne de om. Cu mirosul ei proaspăt… Dacă mergeam în pădure, ne adunam în grupuri mari. Vreo douăzeci de oameni. Mamele ne învățau că trebuie să mergem prin pădure și să strigăm, și atunci câinii se sperie. Până aduni un coș plin de poame, strigi așa de mult, că-ți pierzi vocea. Răgușești. Ni se umflase gâtul. Și câinii erau mari, ca niște lupi.

Veneau la mirosul de om…

„Ea a deschis fereastra… Și a aruncat foile în vânt…”

Zoia Majarova – 12 ani.
Acum e funcționar poștal.

Tot timpul războiului am văzut un înger… Nu a apărut imediat…

Prima dată a apărut… A venit la mine în vis, când ne duceau în Germania. În vagon… Și acolo nu se vedea nici o steluță, nici o bucățică de cer. Dar el a venit. Îngerul meu…

Dar nu vă e frică de mine? De cuvintele mele… Aud după voce… Că văd un înger… Cum încep să povestesc, nu oricine mai vrea să asculte multă vreme. Se tem de mine. De sărbători rar mă cheamă în vizită. La masă. Nici măcar vecinii mei. Eu tot povestesc… Poate că am ajuns bătrână? Încep și nu mă mai po opri…

În timpul războiului… O s-o iau cu începutul… În primul an am locuit cu mama și cu tata. Am secerat și am arat. Am cosit și am treierat. Am dat tot nemților: grânele, cartofii, mazărea. Ei veneau toamna pe cai. Mergeau prin curți și adunau – cum îi zicea? Am uitat deja cuvântul ăsta – obroc. Și polițiștii noștri mergeau cu ei, pe toți îi cunoșteam. Din satele vecine. Așa am trăit. Pot să spun că ne obișnuisem. Hitler, ni se spunea, e deja aproape de Moscova. Lângă Stalingrad.

Noaptea veneau partizanii… Dar ei povesteau totul altfel: Stalin pentru nimic în lume nu va da Moscova. Și nici Stalingradul n-o să-l dea…

Iar noi trăiam… Seceram și aram… Seara, când era duminică și de sărbători aveam dansuri. Dansam pe stradă. Aveam un acordeon.

У войны не женское лицо (U voyny ne zhenskoe litso, War Does Not Have a Woman's Face), Minsk: Mastatskaya litaratura, 1985.

У войны не женское лицо (U voyny ne zhenskoe litso, War Does Not Have a Woman’s Face), Minsk: Mastatskaya litaratura, 1985.

Țin minte că s-a întâmplat asta în Duminica Floriilor… Am rupt noi sălcii, ne-am dus la biserică. Ne adunasem pe stradă. Îl așteptam pe acordeonist. Și atunci au dat năvală nemții. În niște mașini mari acoperite, cu câini lup. Câinii erau toți negri, răi. Ne-au înconjurat și ordonă: urcați în mașini. Ne împing cu paturile armelor. Unii plâng, alții strigă… Până să vină fuga părinții noștri, noi eram deja în mașini. Sub pânza de cort. Aproape de noi era o gară, ne-au dus acolo. Acolo erau deja pregătite niște vagoane goale. Ne așteptau. Un polițist mă trage în vagon, dar eu mă smucesc. El și-a înfășurat coada mea în jurul mâinii:

— Nu mai striga, proasto. Führerul vă eliberează de Stalin.

— Dar ce să facem noi acolo, în străinătate? Până acum deja făcuseră propagandă să mergem în Germania. Ne promiseseră o viață frumoasă.

— O să ajutați poporul german să învingă bolșevismul.

— Eu vreau la mama.

— O să trăiești într-o casă cu acoperiș de ardezie și o să mănânci bomboane de ciocolată.

— Vreau la mama…

Ooooo! Dacă omul și-ar cunoaște destinul, nu ar trăi nici până dimineață.

Ne-au încărcat și ne-au dus. Am mers multă vreme, dar cât, nu știu. În vagonul meu toți erau din regiunea noastră, Vitebsk. Din tot felul de sate. Toți tineri și ca mine, de vârstă fragedă. Mă întrebau:

— Dar tu cum ai nimerit aici?

— De la dansuri.

De foame și frică mi-am pierdut cunoștința. Stau întinsă. Îmi închid ochii. Și uite, atunci prima dată… Acolo… L-am văzut pe înger… Un înger mic, și aripioarele lui erau mici. Ca de pasăre. Și văd că el vrea să mă salveze. „Cum o să mă salveze, îmi spun, dacă e așa de mic?” Atunci l-am văzut prima dată…

Setea… Ne chinuia pe toți setea, tot timpul voiam să bem. Totul se uscase pe interior, așa de tare, că limba îmi ieșea afară, nu mai puteam s-o bag la loc. Ziua mergeam cu limbile scoase. Cu gura deschisă. Iar noaptea era puțin mai bine.

Un secol o să țin minte asta… N-o să uit toată viața…

Într-un colț aveam niște căldări unde mergeam să ne facem treaba mică, când mergeam. Și o fetiță… S-a târât până la căldările alea, a cuprins una cu mâinile, și-a lipit buzele de ea și a început să bea. Bea cu înghițituri mari… Și după aceea a început să vomite… Tot vomită și iar se târăște la găleată… Vomită din nou…

Oooo! Dacă omul și-ar cunoaște soarta de dinainte…

Am reținut orașul Magdeburg… Acolo am fost tunse la zero și trupul ne-a fost uns cu o soluție albă. Profilactic. Trupul ardea ca focul din cauza acestei soluții, din cauza acestui lichid. Pielea se cojea. Să te ferească Dumnezeu! Nu mai voiam să trăiesc… Deja nu-mi mai era milă de nimeni: nici de mine, nici de mama și tata. Dar dacă ridici ochii, vezi cum stau ei în jur. Cu câinii lup. Câinii au ochii înfricoșători. Un câine nu se uită niciodată drept în ochii omului, își ferește ochii, dar ăștia se uitau. Se uitau direct în ochii noștri… Nu mai voiam să trăiesc… Venise cu mine și o fetiță cunoscută, nu știu cum, dar au luat-o împreună cu mama. Poate că mama sărise în mașină după ea… Nu știu…

Un secol o să țin minte asta… N-o să uit toată viața…

Fetița asta stă și plânge, pentru că ea, când ne-au dus la profilaxie, își pierduse mama. Mama ei era tânără… O mamă frumoasă… Și noi mergeam mereu pe întuneric: nimeni nu ne deschidea o ușă, erau vagoane de marfă, fără ferestre. Tot drumul ea nu și-a văzut mama. O lună întreagă. Stă așa, plânge, iar o femeie bătrână, și ea tunsă la zero, întinde mâinile spre ea, vrea s-o mângâie. Iar ea fuge de femeia asta până ce ea-i spune: „fetița mea…” Și numai după voce ea și-a dat seama că e mama ei.

Ooooo! Dacă… Dacă am ști…

Jo Kuehn, paper cut

Jo Kuehn, paper cut

Tot timpul eram flămânzi. Nu mai țin minte unde am fost. Unde ne-au dus. Denumiri, nume… Din cauza foamei trăiam parcă în vis…

Țin minte că noi căram niște lăzi la o fabrică de gloanțe și praf de pușcă. Acolo totul mirosea a chibrituri. Miros de fum… Nu e fum, dar miroase a fum…

Țin minte că a muls vaci la un bauer[1]. Am tăiat lemne… Câte douăsprezece ore pe zi…

Eram hrăniți cu coji de cartofi, napi și ni se dădea ceai cu zaharină. Ceaiul mi-l lua perechea mea. O fată din Ucraina. Ea era mai mare și mai puternică, spunea: „Eu trebuie să supraviețuiesc. Mi-a rămas mama singură acasă”.

Ea cânta pe câmp cântece ucrainene. Foarte frumoase.

Eu… Eu o dată… Într-o seară nu pot să povestesc tot. Nu apuc. Nu rezist eu…

Unde e asta? Nu mai țin minte… Dar era deja în lagăr… se vede că ajunsesem deja la Buchenwald…

Acolo descărcam mașini cu morți și-i așezam în grămezi – un strat de morți, un strat de traverse acoperite cu smoală. Un strat, al doilea strat… Și așa de dimineață până noaptea, pregăteam rugurile. Ruguri din… Ei, e clar… Din cadavre… Și printre morți se nimereau și oamenii vii, și ei voiau să ne spună ceva. Niște cuvinte. Dar noi nu aveam voie să ne oprim lângă ei, ei, măcar să ascultăm…

Oooo! Viața omului… Nu știu dacă se trăiește ușor la țară, toate viețuitoarele pe care le-a domesticit omul. Animalele, păsările… Dar despre om știu…

Voiam să mor, deja nu-mi mai era milă de nimeni… Uneori mă pregăteam: uite, acum, acum, găsisem și un cuțit… Noaptea venea la mine îngerul meu… Nu mai țin minte cu ce cuvinte mă alina, dar erau cuvinte blânde. Multă vreme se chinuia să mă facă să mă răzgândesc… Când le povesteam altora despre îngerul meu, toți credeau că am înnebunit. Demult nu mai observasem oameni cunoscuți în preajmă, erau numai oameni străini. Numai necunoscuți. Nimeni nu voia să facă cunoștință cu nimeni, pentru că mâine cutare sau cutare o să moară. Ce rost are să faci cunoștință? Dar odată am îndrăgit o fetiță… Mașenka… Era bălaie și liniștită. Am fost prietene o lună. În lagăr o lună e o viață întreagă, este o veșnicie. Ea a venit prima la mine:

— Nu ai un creion?

— Nu.

— Dar niște foi de hârtie?

— Nici din astea. Dar la ce-ți trebuie?

— Știu că în curând o să mor și vreau să-i scriu o scrisoare mamei.

În lagăr asta nu era permis – nici creion, nici hârtie. Dar am găsit pentru ea. Ea le plăcea tuturor – așa de bălaie și de liniștită. Și vocea era liniștită.

— Cum o să trimiți scrisoarea?, am întrebat-o.

— O să deschid noaptea fereastra… și o să arunc foile în vânt…

Nu știu… Poate că avea opt ani, poate zece. Cum să ghicești numai după niște oscioare? Acolo nu oamenii mergeau, ci scheletele lor… În curând s-a îmbolnăvit, nu a mai putut să se scoale și să se ducă la muncă. Am rugat-o… În prima zi chiar m-am dus până la ușa ei, ea se sprijinea în ușă, dar nu putea să meargă. Două zile a stat la pat, iar în a treia au venit după ea și au dus-o pe targă. Ieșirea din lagăr era una singur – prin horn… Noi toți știam asta. Imediat în cer…

Un secol o să țin minte asta… N-o să uit toată viața…

Când s-a îmbolnăvit… Discutam noaptea:

— La tine vine îngerul?

Voiam să-i povestesc despre îngerul meu.

— Nu. La mine vine mama. Mereu are o bluză albă. Țin minte bluza asta albă a ei cu niște albăstrele brodate.

Toamna… am prins toamna… prin ce minune? Nu știu… Dimineață ne-au dus la muncă pe câmp. Adunam morcovi, tăiam varză – îmi plăcea munca asta. Demult nu mai ieșisem pe câmp, nu mai văzusem nimic verde. În lagăr nu se vede cerul, nu se vede pământul din cauza fumului. Hornul e înalt, negru. Zi și noapte din el ieșea fum… Pe câmp am văzut o floricică galbenă, eu uitasem deja că mai cresc și flori. Am mângâiat floricica… Și alte femei au mângâiat-o. Știam că aici se aduce cenușa din crematoriul nostru și fiecare avea pe cineva mort. Unuia îi murise sora, altuia mama… Iar mie – Mașenka…

Dacă știa că voi supraviețui, i-aș fi cerut adresa mamei ei… Dar nu mă gândisem…

Cum de am supraviețuit, când am murit de o sută de ori? Nu știu… Îngerul meu m-a salvat. M-a convins. Și acum mai apare, îi place o noapte în care luna să strălucească cu putere pe fereastră. Cu o lumină albă…

Dar dumneavoastră nu vă e frică cu mine? Nu vă e frică să mă ascultați?…

Ooooo…


[1] Țăran, în germană în original.
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.