Arheologul și arhitectul

0
477

Acest text de o mare profunzime l-am primit de la Andreea Vlădescu la sfârșitul lunii august 2021, cu câteva luni înainte de trecerea ei în neființă. Discutasem îndelung la telefon și ne promitea o serie de articole despre traducerea literară, dar și despre traducători de literatură de excepție, precum cei doi despre care a scris în acest articol cu inteligența și acribia ce-o caracteriza. Avea un elan aparte, fiind doritoare să contribuie la scoaterea din anonimat a breslei noastre, prea adesea trădată de edituri nu numai prin plata de batjocură a muncii intelectuale efectuate de către traducătorii de literatură, dar și prin modul în care editurile găsesc să-i prezinte, rareori menționându-le numele pe copertă, iar câteodată neamintindu-i în prezentările volumelor traduse. De câte ori n-au fost excluși de la dezbaterile despre cărțile traduse chiar traducătorii literari, cei mai buni cunoscători ai textului?!? Andreea Vlădescu nu numai că dorea să-i scoată din anonimat pe acești truditori fără de care n-ar exista literatura universală în limba română, ci intenționa să facă totodată analize aprofundate despre calitățile lor indiscutabile. Acele calități care adesea trec neobservate de cititorul obișnuit, iubitor de literatură, de asemenea fiind cel mai adesea trecute cu vederea de criticul literar, ce se concentrează aproape exclusiv pe meritele și strategiile autorului, nu și pe virtuțile traducătorului de literatură. (Fitralit)


Ziarele, presa on-line, media audiovizuală semnalează aproape zilnic noi surprize arheologice. Redescoperite și reconstituite / reconstruite, trezite astfel la o nouă viață, situri antice ori vestigii medievale / renascentiste sunt de maxim interes pentru oamenii din mileniul 3 d.Chr.

Mult mai rar se vorbește însă despre fabuloasa repunere în circulație a textelor (stră)vechi…

Încă și mai puțină atenție li se acordă celor ce realizează, în limbile moderne, provocatoarea reconstituire a vechiului tezaur scris al umanității. Să fie cumva aici vreun reflex al faptului că acești erudiți sunt deopotrivă savanți și creatori, încă disputați de respectivele domenii? Sau sunt la mijloc inerțiile spirituale și ingratitudinea „obișnuită“ a cititorului față de traducător?

Depășind această dilemă, prin valoarea de neignorat a operelor abordate, considerăm că două personalități consacrate ilustrează la noi cât se poate de sugestiv două tipuri de traducători contemporani de text vechi universal: clasicista Ioana Costa și anglistul George Volceanov. Ambii au o solidă formație academică, realizată în cadrul Universității din București, și au urcat toate treptele carierei academice, activitatea didactică împletindu-li-se cu cele de cercetători și de traducători.

Aparținând mediului academic – în spiritul tradiției –, cei doi traducători fac parte din reputate asociații profesionale naționale și internaționale. Ambii sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România (Filiala București – Traduceri Literare), Ioana Costa din anul 2015, iar George Volceanov din 1995. Ei au participat la numeroase proiecte și manifestări științifice din țară și din străinătate și sunt și laureați a numeroase premii.

Astfel, ansamblul scrierilor în limba latină ale lui D. Cantemir traduse de Ioana Costa a fost recompensat cu Premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române (2019), justificând pe deplin și acordarea, în același an, a Premiului „Șt. Vârgolici“ al revistei Convorbiri literare.

Celor șaisprezece volume din Integrala Shakespeare coordonată de G. Volceanov li s-au decernat patru premii, dintre care trei ale Uniunii Scriitorilor din România și, un al cincilea, pentru eseul de reinterpretare a canonului shakespearian (cel mai recent, „Scriitorul lunii decembrie 2020“).

Dincolo de aceste substanțiale puncte de convergență, cei doi reputați universitari propun însă perspective total distincte privind obiectivele și modalitățile de abordare a textului vechi. Tocmai din punctul de vedere al acestor diferențe îi considerăm semnificativi pentru ipostazele unui gen aparte de truditor asupra textului, traducătorul-filolog, pentru care traducerea nu mai este (integral) sinonimă cu transpunerea…

După cum o recomandă impresionantul său CV, clasicista Ioana Costa (n. în 1959) face parte din stirpea aleasă a celor pe care ea însăși – într-un interviu – îi plasa sub deviza „Să faci rai din ce ai“. De altfel, Ioana Costa este o prestigioasă continuatoare a tradiției studiilor de filologie clasică. În sine angajantă, deviza pare susținută, în principal, de vocația acestei personalități complexe de a fi mereu „cap de serie“. În linii mari, reținem, în acest sens, câteva repere profesionale: șefă de promoție (în 1978) a Liceului „Ion Creangă“ la profilul filologie-istorie; șefă de promoție, cu diplomă de merit, la Secția de Limbi Clasice a Facultății de Limbi Străine (1982), definitivare în învățământ cu media 10 (1985), doctorat în filologie clasică (1996), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ (din 2008), profesor universitar (din 2009), conducător de doctorat (abilitat în 2016).

Ioana Costa laudatio pentru Liviu Franga și Elena Lazăr © foto Savu Mihuț
Ioana Costa laudatio pentru Liviu Franga și Elena Lazăr © foto Savu Mihuț

Pe cât de complexă, pe atât de profundă, în ansamblul ei, activitatea din afara catedrei a clasicistei pare să moduleze deviza de mai sus în termenii „Să faci rai din ce dai“. Argumente impresionante – de palmares – susțin această perspectivă. Astfel, recunoașterea științifică a activității Ioanei Costa este reflectată atât de cooptarea sa în unsprezece asociații profesionale de prestigiu, dintre care șase sunt internaționale, cât și de cele șase premii de înaltă reputație obținute pentru trei proiecte individuale și trei proiecte colective…

Spre deosebire însă de umaniștii de tip renascentist, Ioana Costa nu consideră că studiul filologic – în ciuda provocărilor științifice și a deschiderilor și conexiunilor nesfârșite pe care le-ar oferi – este un scop în sine pentru clasicistul veacului nostru. Din această perspectivă, respingând ideea că ar fi o „militantă pentru filologia clasică“, cercetătoare utilizează studiul filologic ca instrument specific în repunerea în circuitul valorilor universale a vechilor scrieri. Astfel, am spune mai curând că, de fapt, în centrul studiilor sale este plasat textul, reconstituit ad usum… oamenilor secolului al XXI-lea, care ar trebui să înceapă să se considere moștenitori ai culturii universale.

De altfel, domeniile de cercetare ale savantei explică și refac implicit contextul de apariție și funcționare al operelor: lingvistică indo-europeană comparată și, mai ales, epistolografie antică, studii biblice și cantemirologie. Pornind de la premisele exemplare oferite de Ioana Costa, considerăm deci că demersul traducătorului de text antic este diametral opus celui al restului breslei. Nemailimitându-se la „simpla“ ofertă a sensului operei, acest traducător singular reconstituie însuși spațiul-timp de comunicare care a creat-o.

Prin dăruirea de sine în studiul aplicat, desfășurat cu maximă rigoare și acribie filologică, traducătorul clasicist ne apare ca un arheolog, nu numai al sensului, ci și… în / întru spirit. Și aici credem că intervine critica de text, care, în cazul scrierilor vechi, este inclusă în chiar lectura-interpretare ce stă la baza tălmăcirii, fără a exclude însă nici judecata de valoare, ulterioară, ca de obicei, (p)redării textului în limba-țintă.

Astfel, lucrările Ioanei Costa, traducătorul-arheolog, sunt tot atâtea oferte generoase, ce răspund așteptărilor unui public cel puțin de nivelul superior al categoriei medii, creând sau consolidându-i acestuia un orizont specific. Traducerile unui astfel de membru al breslei noastre aduc în dezbatere – dincolo de problemele metodologice specifice și de o eventuală listă a textelor esențiale care își așteaptă încă traducătorul – și perspectivele asupra scrierilor din vechime, pe care le-ar oferi însăși selecția operelor.

Prin opțiunile sale, traducătoarea noastră învinge provocarea scrierilor, conturând și făcând accesibile și cuceritoare frescele dinamice și colorate ale civilizației materiale greco-latine (antice ori medievale / renascentiste) sau pitorești ale iluminismului autohton. Așa ne explicăm și de ce, până în prezent, traducătoarea Ioana Costa a rezistat ispitei ficțiunii propriu-zise, în favoarea profundei și sobrei reconstituiri a câteva momente esențiale de spiritualitate universală și românească.

În acest context, o trecere sumară în revistă este foarte sugestivă, în principal pentru o imagine de ansamblu asupra consistenței și frapantei suprapuneri sau apropiatei dispuneri în timp a lucrărilor. O asemenea enumerare – fatalmente restrictivă – evidențiază și faptul că traducătoarea îi oferă cu generozitate cititorului român o gamă largă de texte din greacă și latină, din spiritualitățile: antic-păgână (Cato cel Bătrân, De agri cultura. Cartea despre cultivarea pământului, 2010; Seneca, Integrala filosofică, șase volume, 1990– 2008; 2013–2015; Plinius cel Bătrân, Naturalis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, șase volume, 2001–2004; Epictet, Manualul și Manualul. Antidepresiv la purtător, audiobook, ambele din 2015), creștină (Septuaginta, colaborare la cinci dintre cele opt volume, 2004–2011; Ieronim, Trei vieți de monahi, 2011; Sf. Grigorie Teologul, Panegiric în cinstea Sf. Vasile cel Mare, 2014), medievală (Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor, 2017), renascentistă (Giordano Bruno, Despre înlănțuiri în general, 2015; Petrarca, Despre ignoranță, a sa și a multora, 2016) și iluministă (D. Cantemir, Integrala operelor scrise în latină, 2015–2019). Acestora se cuvine să le adăugăm și (după știința noastră) singura traducere de până acum dintr-o limbă modernă a Ioanei Costa: lucrare sugestivă și pentru atitudinea pe care traducătoarea pare să o respingă ea însăși, prin toate demersurile sale științifice, Uz și abuz de istorie (de M. I. Finley, 1999).

Această „listă scurtă“ ilustrează faptul că traducerile Ioanei Costea propun tranșe consistente din gândirea diverselor epoci, lucrările fiind cronologic revelatoare pentru mecanismul cultural al umanității. Marcând începuturi ale spiritualității europene, ele oferă, de fapt, crâmpeiul de permanență, de atemporalitate și „clasicitate“, conturat de vremurile de mult apuse.

Ca texte fundamentale, traducerile sunt însoțite de un substanțial material critic și au meritul incontestabil de a face din textul filosofic dacă nu o lectură familiară, cel puțin accesibilă și utilă (in)formării lectorului românesc, receptorul lor, târziu și incidental. Având deci un mai accentuat caracter formativ decât traducerile din limbile actuale, vechile scrieri propuse de Ioana Costa sunt, de fapt, de o modernitate „mocnită“, creatoare / inspiratoare de competențe morale și spirituale rare – dacă nu inedite – în zilele noastre.

Mai mult decât atât, traducătoarea pare să fi selectat acele scrieri prin care împărtășește cu cititorul satisfacția descoperirii marilor convergențe spirituale întru umani(tari)sm, între omul reflectat de vechile opere și lectorul de azi. Practic, însăși modernitatea cititorului contemporan își găsește aici suportul și (re)sursele. Astfel, rezumând la maximum, în Pliniu și Giordano Bruno sau la Cantemir și filosoful Petrarca, cititorul actual descoperă propria nevoie de informație, aspirația spre cunoașterea sistematică, organizată și totalizantă, dublată însă de conștiința actuală a utopiei realizării și consemnării ei pe Papirus, pergament, hârtie, așa cum ne convinge Ioana Costa în studiul omonim (din 2011) că se puteau întâmpla lucrurile la… începuturile cărții.

Contemporanul nostru răsfățat, care își permite luxul reflecției asupra propriei condiții, nu poate să nu viseze la libertatea interioară. În contextul actualei crize a valorilor, el împărtășește cu siguranță ideile morale stoice ale lui Seneca, privind: asumarea existenței cu demnitate și curaj în fața încercărilor și a suferinței, cultivarea milei și omeniei (mai familiare și convergente cu mesajul christic). Același cititor elitist va aprecia necesitatea libertății, importanța acțiunii și a practicii atribuite existenței de către Epictet. Poate că el va și urma imperativele responsabilității prin opțiunile existențiale și va pune rațiunea în slujba înțelegerii, chiar dacă, în contextul actual, i-ar fi imposibilă acceptarea ordinii lucrurilor.

Efort „arheologic“, de restaurare științifică cât se poate de fidelă a sensului, traducerile Ioanei Costa reflectă pe deplin adevărata cultură a răbdării și a constanței în identificarea și evidențierea vechilor valori, definitorii pentru clasicist… În subtext însă, după cum am văzut, întâlnirea propusă cu capodoperele trecutului îndepărtat devine o regăsire a propriei identități a cititorului contemporan, prin raportare la acest tezaur european, fatalmente modern, prin însăși permanența lui…

Dacă traducătorul clasicist, ca arheolog al sensului, (con)duce deci textul spre cititorul elitist sau spre ascultătorul avizat, de audiobook – prin tălmăcirile sale, anglistul, având și avantajul de a opera cu limbi moderne, propune mișcarea textuală contrară. El își identifică autorul predilect în parametrii contextului cultural și comunicațional al unui public aleatoriu și îndepărtat în timp; un public mai divers, cititor (împătimit, de diverse vârste și niveluri) sau spectator (fidel) al reprezentațiilor teatrale. Pornind de aici, ca arhitect spiritual, înalță noul edificiu, în șaisprezece volume, al Integralei Shakespeare (prima versiune românească din mileniul 3!).

George Volceanov (n. în 1956) reușește această performanță printr-o „reconstrucție“ a canonului literar și teatral shakespearian. Dar, spre deosebire de eruditul arheolog al sensului, clasicista Ioana Costa, profesor-cercetător, acest arhitect-constructor de sens este mai curând un traducător-cercetător… sponsorizat de profesor (în învățământul gimnazial provincial, între 1979 și 1980; postliceal 1980–1997 și academic bucureștean, 1997–2020).

George Volceanov © foto Mihai Bogdan Ionescu-Lupeanu
George Volceanov © foto Mihai Bogdan Ionescu-Lupeanu

Ceea ce ne propune traducătorul, prin cea mai consistentă și unitară tranșă a activității sale, nu este atât întâlnirea cu „contemporanul nostru“, ci, în spiritul urmașilor lui Jan Kott de prin anii 1990-2000, chiar cu un cunoscut care, dacă ar fi în viață, „nu ar fi prezentat pe Arte, ci pe MTV“. De altfel, G. Volceanov definea concentrat imaginea propusă ca fiind „un alt fel de Shakespeare, unul fără perdea“.

Traducătorul sintetiza perspectiva lui Shakespeare revisited în termeni de imediată modernitate. Cităm din interviuri, pentru savoarea și concretețea reprezentării dramaturgului, că „Will de la Stratford (un fel de Adi de la Vâlcea al epocii elisabetane)“ era „un autor care a dramatizat, la vremea lui, texte considerate best sellers ale Renașterii, de la Ovidiu și Plutarh până la Boccaccio, Bandello și Chaucer sau a făcut remake-uri după piese care deja se bucuraseră de succes (de Keed și Peele, de pildă), așadar un scenarist hollywoodian avant la lettre“.

În termeni mai apropiați de poezia misterioasă a Bardului cu care eram noi obișnuiți, am spune că avem aici un fel de Shakespeare – Crai, dar mai curând de… „Curtea Veche“… Pe acesta, George Volceanov mai întâi l-a despuiat de haina titanismului retoric (pe care i-au aruncat-o pe umeri, după liberalismul romanticilor, mai toate orientările estetice / regimurile politice, care i-au folosit deschiderile textuale).

Anglistul i-a schițat mai apoi dramaturgului imaginea de personaj pe scena propriei epoci. Conturate anevoios, în timp, noua percepție și imaginea ulterioară ei i-au impus traducătorului efortul de a-și modela „domenii de competență“ pentru marea construcție, care ieșeau dintre limitele stricte ale disciplinelor academice de la noi: canon, epoca elisabetană, William Shakespeare, receptarea operei dramaturgului în secolele XVII–XXI.

În acest context, prin totala concentrare asupra lui W. Shakespeare, atât teoretic (ca istoric și critic al canonului), cât și practic (ca traducător al operei), am spune că G. Volceanov este, de fapt, primul nostru shakespearolog „integral“ (sau cumva, la noi, primul propriu-zis… canonic?). Astăzi, când avem imaginea împlinirilor, din perspectiva timpului scurs, G. Volceanov ne apare ca o personalitate preocupată constant și focusată asupra operei lui W. Shakespeare…

De altfel, tocmai transpunerea ei integrală a reprezentat pentru traducătorul-arhitect construcția singulară, din „piață“ („a bunurilor simbolice“, în termenii lui Escarpit). Pentru a reconstrui imaginea „Craiului“, traducătorul însuși pare să fi parcurs „hagialâcurile“ de spirit optzecist, moment estetic în care l-am integra nu numai cronologic, cât, mai ales, pentru afinitățile contestatar-(de)constructive.

Prim hagialâc al traducătorului, „ucenicia la clasici“, este „faza boem-anecdotică“, marcată, în esență, de autoritatea a doi universitari, reputați traducători spre finalul anilor ’80. Mentorul, Leon Levițchi, este cel care a selectat referatul despre J. Webster al studentului Volceanov, pentru a fi prezentat la Sesiunea Științifică Studențească Națională. Ca recunoaștere valorică, premierea lui (înaintea lui M. Cărtărescu!) i-a stârnit bobocului din anul universitar 1974–1975 interesul pentru epoca elisabetană.

Cursurile magistrului (de traductologie și lexicografie) au conturat principalele direcții de acțiune ale activității ulterioare a traducătorului. Cele 270 de pagini ale lucrării de licență (Conceptul de mimetism lingvistic în teatrul shakespearian), considerată de mentor ca „întrunind condițiile unei teze de doctorat“, par să-l fi desemnat, în subtext, pe W. Shakespeare drept autorul predilect al proaspătului titrat (din 1979). De fapt, semnalându-i – prin 1980 – filologului cu înclinații de critic literar Doi veri de stirpe aleasă, un text shakespearian netradus pe atunci în limba română, magistrul pare să-și fi desemnat discipolul drept… urmaș.

Profesorul Șt. Stoenescu, precizându-i tânărului de douăzeci și patru de ani că piața literară anglofonă este „prea îngustă“ pentru încă un debutant, încheie, de fapt, această etapă „inițiatică“. El este „detonatorul“ unei cariere „explozive“, înlesnind relația (mediată de Gabriel Gafița) dintre absolventul Facultății de Limbi Străine, Secția engleză–maghiară, cu Editura Kriterion, ca traducător din… maghiară.

Considerăm că 1983, anul primei traduceri din maghiară (Györffi Kálmán, Întoarcerea), deschide cel de-al doilea „hagialâc“, cel al profesionalizării temeinice a traducătorului. Acum, „arhitectul“ a proiectat, de fapt, schelele marii construcții, realizând fabuloasa deschidere teoretică și practică spre modernitate.

Așa se face că, în perioada 1983–2010, G. Volceanov traducătorul s-a afirmat și ca un lingvist de substanță. În lexicologie, el a abordat sferele semantice cele mai dinamice, mai „datate“ și mai intens supuse trecerii timpului. Prin Dicționar de argou al limbii engleze (1995), Dicționar de neologisme ale limbii engleze (2002), Dicționar de argou al limbii române (2007, ediție revăzută în 2019 ca Noul dicționar de argou al limbii române), Dicționar de argou maghiar–român (2011), de fapt, anglistul și-a desțelenit terenul pentru tonalitățile pe care traducătorul avea să le surprindă, atât în propria contemporaneitate, cât și în cea a lui Shakespeare.

În această perioadă de peste un sfert de veac, George Volceanov și-a clădit o carieră remarcabilă în domeniu, prin succesiunea într-un ritm vertiginos a celor treizeci și două de transpuneri consistente în română (unsprezece din maghiară și douăzeci și una din engleză). Acestea din urmă par să-și dispute modernitatea, fie ea cea manifestă (a actualității), fie cea a permanenței ipostazelor umanului și a valorii estetice (intrinseci textului elisabetan). Lista autorilor contemporani traduși de anglist restructurează opiniile și ierarhiile autohtone, recuperând personalități majore ale literaturii universale.

Propunând texte britanice și americane dificile, traducătorul se remarcă prin performanța și expresivitatea echivalărilor / interpretărilor lexicale. Este vorba de tălmăciri din prozatori care ilustrează diversitatea ficțiunii contemporane, greu integrabilă în vechile specii literare: J. Updike, laureatul Premiului Pulitzer (trei dintre titlurile tetralogiei lui Rabbit, 2008–2010), Gore Vidal (două scrieri de proză angajată, 1993, 1995), clasicizatul scriitor britanic David Lodge (2001, 2006), faimoasa autodidactă Constance O’Day Flannery (1994, 1995), premiatul Philip Roth (cu bestsellerul său Complexul lui Portnoy, 1998), cosmopolitul călător englez Lawrence Durrel, dramaturgul galez postmodern William Owen Roberts (2006) sau scriitoarea de romane polițiste E. X. Ferrars (născută Morna Doris McTaggart, 1993). Exerciții de stil și de răspuns personal la constantele provocări textuale, traducerile din literatura contemporană ale lui G. Volceanov își formează un receptor exigent, care depășește așteptările unui public mediu, comod sau pudibond.

În paralel cu acestea, și poate în aceeași măsură, dar pentru un receptor elitist / profesional(izat), prin traducerile sale shakespeariene din această perioadă, G. Volceanov demolează vechile prejudecăți textuale. Cumva simbolic, prin ediția bilingvă din 2002, Doi veri de stirpe aleasă, textul semnalat de Levițchi în 1980, deschide seria marii reconstrucții / oferte provocatoare. Îi urmează o altă premieră, Eduard al III-lea (2003), care îi prilejuiește autorului bucuria colaborării rarisime, de trimiteri elisabetane, dintre traducător, regizor (Al. Tocilescu), trupă, dar și pe cea a unui prim premiu obținut de o traducere din Shakespeare (2003).

Abordarea pieselor Doi veri de stirpe aleasă și Eduard al III-lea a reprezentat placa turnantă în activitatea lui G. Volceanov, momentul în care s-au conectat și s-au ordonat nivelurile marii construcții de receptare românească a operei shakespeariene. Astfel, ele au constituit axa tezei de doctorat (din 2004). Dezvoltând-o, eseurile Methinks You’re Better Spoken: A Study in the Language of Shakespeare’s Characters (2004), The Shakespeare Canon Revisited (2005) și The Eyes Sees Not Itself, but by Reflexion. A Study în Shakespeare’s Catotrics and Other Essays au circumscris problema canonului shakespearian și a deschiderilor sale, a personalității, motivațiilor și contextului spiritual al autorului, ca și a criticii receptării românești a Bardului. Ele au constituit substanțialul substrat al traducerilor…

Primele tălmăciri din Integrala debutată în 2010 la Editura Paralela 45 (în colaborare, Hamlet și A douăsprezecea noapte și, traducere de autor, Furtuna) au marcat intrarea în cel de-al treilea hagialâc, de afirmare creatoare și de confirmare critică. De altfel, perioada 2010–2020 este momentul de împlinire a construcției, fiind, de fapt, cuprins între încheierea tetralogiei lui Updike (2011) și finalizarea (în 2019) a integralei Shakespeare, în cele șaisprezece volume, publicate la Editura Tracus Arte. Acum, pentru profesionistul experimentat G. Volceanov, traducerile încetează de a mai fi un simplu „hobby“.

Ca „mod de existență“, tălmăcirile din operele contemporane par să-i propună cititorului o anumită imagine a diversității modernului însuși: deschis spre actualitatea modern(ist)ă a mai temperaților Scott Fitzgerald (Marele Gatsby, 2013) și Truman Capote (Alte glasuri, alte încăperi, 2014), înregistrând o literaturitate feminină a esențelor tari, cu tușe puternic realiste, chiar și în „repovestiri“ (Anne Tyler, Scorpia, 2016; Margaret Atwood, Pui de scorpie, 2017), sau care, la A. Burgess, ficționalizează istoria, prin Marlowe (Moarte la Deptford, 2015) sau istoriile lui Shakespeare (Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare, 2015).

La șaizeci și cinci de ani de la versiunea anterioară, volumele din seria Un Shakespeare pentru mileniul trei răspund pe deplin imperativelor traducerii, formulate de coordonatorul / principalul lor traducător: „fidelitatea față de text, expresivitatea, economia de cuvinte, cursivitatea“. Ele vin în întâmpinarea fireștii nevoi a cititorului și a teatrului românesc actual de a beneficia de autenticitatea originară a textului acestui „autor cenzurat (în rând cu contemporanii săi, coautor cu alți opt-nouă coautori prezenți în canon)“. Programatic, în acest scop, traducătorul (re)construiește scriitura într-o cu totul altă tonalitate, eliberând-o atât de presiunea sociolingvistică (a „slavizării forțate“ și a „arhaizării exagerate“), cât și, la nivelul dicțiunii ideilor, de „autocenzură“, care a mutilat versiunile anterioare. Cele zece piese traduse în această perioadă de coordonatorul ediției sunt sugestive în acest sens.

Amplă sinteză a cercetărilor anterioare, studiul lui G. Volceanov Întoarcerea la Marele Will sau reconsiderarea canonului shakespearian (2020) reactualizează imaginea noastră asupra receptării dramaturgului în România. El reconstituie arhitextul operei, reconstruiește statutul scriitorului ca fiind „capitalistul (întreprinzător în industria divertismentului, acționar, speculant)“ și îl definește în memoria contemporaneității noastre drept dramaturgul care, „fără a fi moralist, trasează exemplare coduri de conduită“.

De altfel, critica specializată a recompensat, prin premii prestigioase, calitatea traducerilor contemporane ale lui G. Volceanov, fidelitatea față de text, înaltul profesionalism al întregii sale construcții culturale. Astfel, premiilor decernate pentru vasta arhitectură spirituală shakespeariană, de text (re)dat cititorului român și de imagine (re)constituită, li se adaugă palmaresul celor nouă obținute pentru traduceri din literatura contemporană.

Asemenea abordări și traduceri din textele „de începătură“ (filosofică sau artistică) împărtășesc cu bucurie criticii și unui public mai cultivat și foarte statornic savoarea epocilor revolute (marcate de adânca înțelepciune a gândirii libere) și culoarea vieții și a trăirilor necenzurate de ipocriziile prezentului.

Texte „timpurii“ ale unor traducători „târzii“, tălmăcirile din texte vechi ne dau speranța în triumful (încă) posibil al umanismului. Ele sunt cea mai convingătoare pledoarie în favoarea valorilor atemporale și cea mai puternică replică la subprodusele care invadează actuala piață a traducerilor cu rebuturi consumeriste, de succes comercial: thrillere și policier-uri după rețetele consacrate de veacul anterior, fantasy-uri de serie, SF-uri apocaliptice, literatură sentimentală zaharisită, memorialistică trucată, istorie falsificată și istorii de un moralism veșted.

Lasă un răspuns