Este traducătorul literar un creator?

0
255

O dispută care a izbucnit la sfârșitul verii trecute –  după un Colocviu de Traduceri Literare din luna septembrie 2016 care se ocupa chiar de ”Statutul traducătorului literar” ( vezi: http://www.fitralit.ro/05-10-2016-video-colocviile-de-traduceri-literare-23-statutul-traducatorului-literar/) –, mai degrabă după ce am cerut mai multor traducători literari interesați să transformăm această temă într-o discuție pentru revistă. Și a fost paradoxal, pentru că nu avea decât pe departe de-a face cu substanța subiectului propus spre analiză în luna iunie 2016, și anume problema plagiatului.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

S-a iscat astfel focul unei lupte care nu a fost înțeleasă ca o baionetă ridicată războinic de alții, care privesc mai cerebral chestiunea, fără a se găsi în afara fenomenului, așa cum ar sugera unii, cei pătimași, răuvoitori. Vezi bine, dacă nu ar fi dinăuntrul fenomenului, profund ancorați în traducerea literară zi cu zi, cu ce drept și-ar aroga dreptul de a interveni în discuția mai aplicată asupra menirii, chemării și rolului traducătorului literar: mai grav, cu ce drept ar fi pornit discuția, odată ce totul este atât de simplu, pentru unii, ei, cei care se consideră deținătorii unui adevăr irefutabil. Și culmea este că cel care a iscat această dezbatere este chiar din miezul fenomenului, fiind la rândul lui traducător de literatură. Chiar îmi aduc aminte de reproșuri făcute în patima disputei, pe e-mail, de genul: De cine mai e și ăsta? A făcut vreo traducere literară ? Mai urma să și argumenteze persoana respectivă: Ce se bagă unde nu-i fierbe oala? Prea lumești patimi. Trecând de aceste argumente puerile, complet neprofesioniste – făcute în țâfnă de copiii care se ciondănesc în joaca lor – afirmăm cu tărie, pe de o parte, că oricine poate participa la o dezbatere de idei, în măsura în care argumentele aduse în discuție sunt solide, constituie un punct de vedere susținut cu seriozitate. Pe de altă parte, nu este traducătorul de literatură singurul care are dreptul sau căderea să se pronunțe asupra meseriei sale, căci oricând este benefică o privire din exteriorul îndeletnicirii sale.

Și dezbaterea – prefer acest termen cuvântului ”dispută” care ne poate duce spre un război cu victime, eventual și unul de natură fratricidă ce se lasă, eventual, cu sânge. O dezbatere se bazează pe lansarea unor idei în cetate, care sunt cimentate de argumente și contraargumente: este necesar ca aceasta să fie purtată la un nivel intelectual inalienabil, unde rațiunea prevalează, nu patima distrugătoare. Atunci când devine însă polemică, săgețile aruncate pot fi otrăvitoare.

Totul a pornit de la articolul lui Radu Toma (vezi: http://www.fitralit.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/), care nu avea de a face în mod direct cu substanța discuției inițiate asupra statutului traducătorului literar, ci era mai degrabă o prelungire a dezbaterii despre plagiat – o temă atât de actuală – căreia i-am dedicat primul Colocviu cu dezbateri culturale în luna iunie a anului trecut (vezi – http://www.fitralit.ro/27-06-2016-video-colocviile-cu-dezbateri-culturale-01-plagiatul-o-lectie-de-etica-uitata/).

Am cerut după Colocviu unor colegi de breaslă să scrie pe această temă, iar dl. Radu Toma – care a și fost unul dintre cei doi interlocutori din iunie 2016, alături de Vasile Morar – a adus spre sfârșitul verii discuția (vezi – http://www.fitralit.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/ ) în zona statutului pe care îl are traducătorul de literatură în raport cu creatorul operei de artă. Acest articol, neortodox, dar argumentat și inteligent, a stârnit inflamarea, dar și reproșurile unor traducători de literatură, care s-au simțit atacați în esența meseriei lor. Cel mai afectat de considerentele domnului Radu Toma a fost, de peste mări și țări, dl. Adrian G. Săhlean, care, la scurt timp după apariția articolului a dat un răspuns, la cald, aș spune chiar la fierbinte, articolului sus-menționat în care afirmă calitatea indubitabilă de creator à la lettre (vezi – http://www.fitralit.ro/30-09-2016-traducerea-literara-act-de-creatie/) a traducătorului de literatură. Contrareplica nu s-a lăsat așteptată, astfel că dl. Radu Toma a contracarat argumentele domnului Adrian G. Săhlean într-un articol polemic de substanță (vezi – http://www.fitralit.ro/30-10-2016-portetul-traducatorului-caraus-cu-totul-si-cu-totul-special/).

Au fost și alți colegi de breaslă, care au considerat că nu evaluarea domnului Radu Toma privitor la valențele și caracterizarea traducătorului literar ar fi cea corectă: este oare traducătorul literar un creator sau abia un ”cărăuș”, așa cum l-a caracterizat în replica dată de dl. Radu Toma domnului Adrian G. Săhlean. Colega noastră Viorica Nișcov este de opinie că s-ar putea tranșa altfel aprecierea unui traducător literar – nu sub aspectul contribuției sale la valențele literaturii române  -, fiind definit astfel: bun sau slab. George Volceanov, redutabil traducător al lui Shakespeare, s-a simțit și el lezat – nefiind de acord cu considerentele lansate de cel care a pricinuit dezbaterea -, dar până la urmă considerentele sale (exprimate sub formă de comentariu în revista noastră la primul articol) au virat în cele din urmă spre echilibru: el dă de înțeles că traducătorul de literatură n-ar fi chiar creator.  Și discuția pe tema poziționării traducătorului literar în cultură nu s-a încheiat. Chiar în acest număr, colega noastră, doamna Maria Berza, comentează la rândul ei pe marginea acestui subiect.

Nu mi-am exprimat până acum un punct de vedere, cu toate că am simțit nevoia, am fost tentat să intru în dezbatere în ultimele luni. Și, totuși, deviza latină festina lente mi-a fost povață. Doresc să spun însă  câte ceva – în calitate de traducător literar, dar și în calitate de intelectual și, nu în ultimul rând, în calitate de cititor al traducerilor de literatură – privitor la dezbaterea iscată în paginile revistei noastre.

Există o teză care trebuie luată în considerare în mod neapărat: poate exista un traducător de literatură fără autorul operei literare? Răspunsul este evident: nu. Și nu vom mai folosi termenul de autor de acum încolo. Trebuie să spunem că scriitorul este indubitabil creatorul operei de artă. Nu încape nicio îndoială. În urma unui proces de creație, care poate dura și ani de zile, cuprinzând mai multe etape, de la concepere, la schițare, la scriere, chiar rescriere, până în momentul fericit al definitivării. Tot ceea ce a făcut el, creatorul, –  de la ideea inițială, emoționantă, de revelație, și anume scrierea unei opere literare, până la terminarea ei  – este un proces de creație.

Traducătorul literar are în față – atunci când se apucă de munca sa – o creație finită, pe care el se angajează s-o transpună într-o altă limbă. O întreprindere deloc ușoară. Căci traducătorul de literatură este nevoit să cunoască bine limba sursă, cu toate nuanțele ei colocviale, de asemenea cultura și civilizația țării din epoca respectivă, ceea ce înseamnă să fie familiarizat cu istoria, arta, arhitectura, obiceiurile, etc. Nu-i simplu deloc. Este vorba de o cultură multilaterală pe care trebuie s-o aprofundeze, în primul rând pentru a înțelege toate resorturile subtile ale operei de artă. Mai mult, traducătorul de literatură trebuie să cunoască bine și limba țintă în toate nuanțele ei. Mai mult, traducătorul de literatură trebuie să simtă palierele stilistice din limba sursă și să le transpună cu intuiție, subtilitate, cu acel feeling profund în limba țintă. Ceea ce este însă foarte important, traducătorul de literatură are obligația – față de cititor – să redea spiritul, nu numai literara scriitorului tradus. Mai mult, traducătorul trebuie să descompună textul din limba sursă și să-l re-compună în limba țintă. Sau să-l re-creeze. Este oare aceasta o muncă de creație ? Afirmam înainte că opera unui scriitor este muncă de creație. Poate fi și cea a unui traducător de literatură o muncă de creație ?

Considerăm că singura muncă de creație autentică este cea a creatorului operei de artă, a poeziei, a nuvelei sau romanului, etc. Căci numai el, creatorul, – așa cum am afirmat mai înainte – a avut ideea de a crea opera de artă, a conceput-o în cel mai mic detaliu și, într-un târziu, a definitivat-o. Traducătorul de literatură poate fi posesorul unui meșteșug aparte a traducerii, poate intui cu o subtilitate aparte – dovadă a unei culturi vaste -registrele stilistice și poate reda într-o limbă frumoasă textul original. Cum spun unii, după ce au citit o traducere din literatura universală: Am impresia că romanul parcă ar fi fost scris în limba română. Aici meșteșugul traducătorului este de înaltă calitate, putem asista chiar la momente de creație, unde el aduce traducerea literaturii pe cele mai înalte culmi. Așa este.

Singurul lucru care îi lipsește însă traducătorului literar – oricât de talentat ar fi, oricât de bine ar mânui uneltele traducerii, aducând traducerea la nivelul artei adevărate – este atributul de creator cu adevărat, în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru simplul motiv că nu a avut ideea operei de artă scrise, nu a conceput opera de artă scrisă și nu a definitivat-o în cele mai mici detalii. Astfel, traducătorul literar nu se poate substitui creatorului, și anume autorului operei de artă.

Lasă un răspuns