Ismail Kadare, Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei

Pot spune, prin urmare, că i-am acordat lui Ismail Kadare o grămadă de ani, de luni și de zile, lungi etape din viața mea, lucru recunoscut chiar și de el. Pot să spun că am intrat adânc în laboratorul lui de scriitor, în filosofia scrisului său și că aș fi în măsură să fac unele aprecieri privind etapele prin care a trecut acesta (scrisul), schimbările și meandrele abordărilor lui de la o carte la alta. Dar nu o voi face de această dată. Voi observa un singur lucru. Pe măsura trecerii prin viață, scriitura acestui mare artist albanez a cunoscut un proces de distilare și rafinare, a devenit mai elevată și mai filosofică. Puțină lume de la noi cunoaște faptul că ultimii ani ai lui Kadare au însemnat trecerea sa de la epică la eseu – odată cu înaintarea în vârstă, temele eseurilor sale (căci scriitorul se pare că a abandonat proza și s-a dedicat – așa cum îi șade bine unui octogenar – memorialisticii și eseului) ajungând să fie de inspirație istorică și filosofică. Așa se face că ultimul volum apărut la Tirana, intitulat Când cei mari se ceartă. În jurul misterului disputei Stalin–Pasternak, aduce în discuție veșnica (și niciodată rezolvata) dispută dintre creator și puterea politică. Dar despre toate acestea vă promit un articol special. În acest număr al Revistei de traduceri literare, mi-am luat libertatea de a publica un fragment din nuvela Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, promisă deja aceleiași Edituri Humanitas, pentru anul acesta. Nuvela a fost scrisă în anul 2000, la Paris, și aduce ceva din atmosfera Albaniei anilor ’70, întâmplări ce nu par a fi străine de realitățile aceluiași deceniu de la noi.

Fragmentul face parte din volumul Ismail Kadare, Perpara pasqyres se nje gruaje, Editura Onufri, Tirana, 2001.

⁂

Era într-o zi rece de martie, când redactorul-șef, întors de la o ședință la Comitetul Central, ne-a convocat la el în birou. Era roșu la față de furie. Și cuvintele pe care ni le-a adresat erau la fel: necruțătoare, pline de venin. Partidul avea multe de reproșat presei, în special revistei Uniunii Scriitorilor. Și Uniunii, dar chestia asta avea să fie analizată într-o ședință specială. De la un timp, în revistă se simțea un spirit liberal, o slăbire a vigilenței revoluționare, un curent care n-avea nicio legătură cu optimismul vieții socialiste. El ne-a dat câteva exemple, după care mi s-a adresat mie: Uite, în sectorul extern, de care te ocupi tu, articolele despre succesele literaturii și artei în China, în Vietnam și în Cuba, sau știrile despre arta progresistă din lume nu sunt atât de frecvente cum ar trebui, în vreme ce alte știri sau materiale, cum ar fi cel despre moartea scriitorului american Hemingway ori bârfele despre sinuciderea Marilynei Monroe ocupă prea mult spațiu. Vorbind despre asta, aș vrea să-mi spui: de unde preferința asta, ca să nu spun atracție morbidă pentru sinucidere? Chiar și poemul Nori cu pantaloni, de Maiakovski, e însoțit de o notă: „În pragul comemorării sinuciderii poetului”.

N-am știut ce să-i răspund. Cu o altă ocazie, aș fi îngăimat că noi interpretăm sinuciderile scriitorilor din Occident ca pe un semn al crizei spirituale care însoțește prăbușirea sistemului capitalist etc., etc., dar acum mă încurca sinuciderea lui Maiakovski, cu atât mai mult cu cât se petrecuse pe vremea lui Stalin.

Am ridicat din nou din umeri, pentru a-i sugera că nu știu ce să spun.

Celelalte secții ale revistei au fost și ele criticate: se publicau versuri ermetice, povestiri de doi bani, articole de critică fără o orientare politică clară.

După ședință, ne-am întors în birou cu un imens sentiment de vinovăție.

Tot în ziua aceea, am aflat că ședințe asemănătoare avuseseră loc peste tot: la Teatrul de Operă, care era vecin cu noi, la Kinostudio, la Teatrul Popular și, firește, la edituri. O plenară urgentă a Uniunii Scriitorilor urma să aibă loc săptămâna următoare.

Cu două zile înaintea acesteia, am fost chemat de șeful cadrelor de la Uniune ca să-mi impute ceva în legătură cu o deplasare de serviciu făcută în urmă cu ceva vreme la Shkodra. Conform informațiilor sosite de acolo, aș fi participat la unele evenimente în medii decadente. Am sărit în sus, spunându-i că astea sunt calomnii, că nu cunosc nicio curvă la Shkodra, lucru perfect adevărat, de altfel, care m-a făcut ca. la hotel, deși era foarte frig, să mă masturbez.

Șeful cadrelor mă asculta cu un zâmbet ironic. Ia stai nițeluș, m-a întrerupt la un moment dat. Nu te mai da fată mare. Medii decadente nu înseamnă doar prostituate. Iar pentru că ai început discuția, uite că ți-o spun de-a dreptul: ai participat la un așa numit „Salon literar” la Shkodra, o adunătură de boșorogi catolici cu nostalgia trecutului.

De mi-ar fi dat o palmă peste față, și tot nu m-ar fi blocat așa. Mi-am pierdut imediat siguranța. Fusesem, într-adevăr, la un așa-numit salon, ba chiar poetul umorist Pashk Tr., cel care mă dusese acolo, mă avertizase înainte: „În seara asta, vom merge la un salon literar, unul dintre acelea care amintesc de vechile tradiții ale Shkodrei.”

Intrasem plin de curiozitate în vechea casă shkodrană, unde orice lucru din jur amintea de vremurile de altădată: covorul din salonul cel mare, vatra de tip otoman, un mangal turcesc, o icoană a Sfintei Maria într-un colț și, desigur, oamenii. În afară de gazdă, pe care toți o strigau „domnișoara Bimbli”, ce se apropia de șaptezeci de ani și pe care șmecherul de Pashk Tr. se încăpățâna s-o prezinte ca pe iubita lui, mai era Pashk însuși, apoi o bătrână mărunțică, doamna Pituke, care n-a deschis gura întreaga seară, și poetul orb Llesh Huta.

După ce am băut ceai și coniac, Pashk Tr. și-a citit ultimul sonet, intitulat Primăvară în plină toamnă, dedicat, firește, regenerării domnișoarei Bimbli, deși niciun semn de regenerare nu se putea vedea pe trupul ei dolofan. Gazda noastră, foarte emoționată, i-a mulțumit lui Pashk pentru sonet, apoi poetul orb a citit și el un poem, diametral opus ca mesaj față de sonetul anterior, căci nu conținea decât un blestem adresat femeii care nu-i răspunsese avansurilor și se încheia cu cuvintele: „Tu, fecioară fără suflet, orbire-ai mai rău ca mine!”

Toate acestea mi-au trecut fulgerător prin cap și probabil că m-am și înroșit puțin, pentru că șeful cadrelor mi-a spus: vezi că și ție ți-e rușine?

Am încercat să-mi revin ca să-i spun că, deși atmosfera așa fusese, mucegăită, nu observasem niciun regret pentru trecut și nici măcar vreo aluzie la societatea de azi.

Șeful cadrelor a dat din cap, căutând ceva în dosarul pe care-l avea dinainte. Așa pare la prima vedere, mi-a spus, dar nu poți să știi ce vorbesc între ei. Și, în afară de asta, n-are importanță ce s-a spus sau nu s-a spus în ziua aceea acolo, importanță are atmosfera generală. Înțelegi unde bat, nu? Partidul ne semnalează că există o slăbire a spiritului revoluționar. Iar dușmanul atâta așteaptă: o ezitare, un comportament… hai să-i spunem… omenesc, pe care-l ia drept slăbiciune, pentru a câștiga teren acolo unde noi ne-am lăsat pe tânjală. Pentru că dușmanul, acolo unde vede că nu are spor la lumina zilei, folosește metode diabolice: băutură, femei, muzică, religie, poezie ermetică, pantaloni evazați. Iar el v-a luat la țintă pe voi, tinerii care tocmai v-ați întors de la studii din străinătate.

Ochii i se aprinseseră ca două felinare și mi-am zis în sinea mea: stai să vezi acum, când o să-mi spună despre cuvântul-înainte la ediția sovietică, în care e vorba despre influențele decadente din poezia mea. Dar, slavă Domnului, n-a pomenit nimic despre asta. După cum se vede, critica sovieticilor n-avea nicio valoare, câtă vreme ei spuseseră tot felul de baliverne, chiar și despre conducerea albaneză: vândută Occidentului pentru 30 de aspri, cu alte cuvinte decadentă, superdecadentă.

Nici despre Țiganul bolnav nu știa nimic. Eram convins că reușisem să păstrez secretul, deși într-o seară, la birtul din colț, într-o discuție cu câțiva tineri poeți, mă lăudasem prostește că se vor îngrozi citind un fragment din romanul meu, în care țiganul își râcâie spinarea ca turbat, iar frazele sunt atât de încâlcite, încât nici dermatologii n-ar înțelege nimic.

Nu există alte saloane literare decât acelea ale Partidului, a continuat el. Ședințele, întâlnirile cu clasa muncitoare, plenarele, acestea sunt marile saloane ale artei și nu cine știe ce cotloane pline de mucegai. Cred că m-ai înțeles, tinere.

Ridicându-se din fotoliu pentru a-mi da de înțeles că întâlnirea se sfârșise, mi-a făcut cu ochiul, cum făcea de obicei când voia să spună ceva important: Și mai multă atenție pentru scrierile și sfaturile tovarășilor chinezi. E clar?

Am dat din cap că da, pe jumătate amețit de puhoiul acela de cuvinte și, mai ales, de ultimul lui gest.

— Mâine, la ședință, tovarășii vor vorbi despre toate acestea, mi-a spus în vreme ce ieșeam. Cred că și voi, tinerii, o să luați cuvântul.

Plenara a avut loc într-una dintre sălile Palatului Culturii. Spre deosebire de alte dăți, chipurile șefilor care luau parte la ea erau încruntate. Mi-am amintit cum glumisem pe socoteala optimismului și veseliei afișate de sovietici. Vrei fețe posace? mi-am zis. Iată, le ai chiar în cea mai pură formă.

Afirmațiile din referatul principal erau dure. În condițiile unui asediu sălbatic, în vreme ce poporul albanez, în frunte cu comuniștii, muncește și luptă pentru a sparge blocada, scriitorii și artiștii Albaniei dau un exemplu contrar.

Una după alta, au fost pronunțate expresii ca: ruptură de mase, izolare în turnul de fildeș și îmburghezire.

Un spirit bolnav, care nu are nimic în comun cu idealurile comuniste se răspândește printre noi, a spus președintele Uniunii. Așteptam cu toții să dea exemple, iar liniștea din sală a devenit insuportabilă. Cum se părea, înainte de a ajunge la nume, trecea în revistă lipsurile și păcatele noastre. Bețivi, curvari, homosexuali la Teatrul de Operă, imorali, șarlatani politici, cartofori, nostalgici ai trecutului, ermetici etc. nu numai că se găseau printre noi, dar acționau, evident, pentru a răspândi acest spririt maladiv despre care s-a pomenit mai sus.

Am simțit cum inima își rărește bătăile. Aveam cel puțin trei dintre păcatele enumerate. Ca să nu mai vorbesc și despre „obsesia pentru sinucideri”, pe care mi-o descoperise redactorul-șef, sau pentru jartierele negre, despre care nu știa decât colegul meu de birou.

Acesta asculta, și el, ca buimac, iar un ochi, cel stâng, mi s-a părut că i se zbate periculos. Trădează-mă, dacă vrei, l-am îndemnat în sinea mea. Nu ești nici primul, nici ultimul.

Vorbitorul se apropiase, probabil, prea mult de microfon, căci cuvântul „dezmeticire”, pe care l-a pronunțat de două ori, a produs rumoare în sală.

— Partidul face apel la scriitori și artiști să se dezmeticească, a spus el pentru a treia oară. Pentru asta ne-am adunat la acestă plenară. Și despre asta trebuie să vorbim.

Am ieșit din sală înghesuindu-ne ca niște orbi.

Ședința de după-amiază părea să fie la fel de apăsătoare. Și așa a și fost. Vorbitorii au fost unul mai aspru decât celălalt. Era amintit orgoliul intelectualist bolnav, egoismul, setea de laude, dorința de cîștig, de lux. Înainte de a pronunța cuvântul „să ne dezmeticim!”, unul dintre vorbitori a rostit de trei ori „rușine!”, iar altul, pentru că probabil n-a găsit altceva, a strigat, la rândul lui, „să ne dezmeticim din nou!”

Nici cei care au luat cuvântul după aceștia n-au fost mai pașnici. Clasa muncitoare, de fapt tot poporul albanez, e supărat pe scriitori. Niciun cuvânt pozitiv, dintre cele folosite la plenarele triumfale. Realizările mărețe, puritatea ideologică, atât de invidiate de dușman, optimismul revoluționar, poemele-bombă și stindardele, toate fuseseră uitate acum.

Cum de ne-am schimbat așa? Cu aceste cuvinte și cu o voce tremurătoare și-a început discursul unul dintre scriitorii veterani, care scria încă de pe vremea Primului Război Mondial drame pentru copii, acceptate de fiecare regim pentru că în ele binele ieșea mereu biruitor. Suntem scursura societății. Rușine să ne fie!

La ușa sălii și la prezidiu, s-a produs o mică busculadă. Soția șefului cel mare sosise, și ea, să asiste la plenară. Am schimbat o scurtă privire cu colegul meu.

După veteran, i s-a dat cuvântul unui critic literar, iar după el tinerei poetese, căreia cu numai două luni în urmă, îi făcusem capul mare, vorbindu-i despre scopitul indienilor.

În vibrațiile vocii ei și privirile scânteitoare, am citit o sinceritate periculoasă.

— Noi, tânăra generație, intrând în literatură cu cele mai curate sentimente, suntem într-adevăr nemulțumiți de comportamentul burghez al înaintașilor noștri. Eram dezamăgiți, și totuși nu înțelegeam de unde vine acest spirit bolnav. Plenara aceasta ne deschide ochii!

Am simțit cum mi se oprește inima. Să vezi acum, când voi fi demascat, mi-am zis, în vreme ce mă admonestam singur: idiot lăudăros, uite cui i-ai povestit tu verzi și uscate.

Tânăra poetesă continua să vorbească la fel de critic. Tinerii ce se angajează pe drumul literaturii sunt într-adevăr naivi, și mai ales fetele, dar să fii naivă nu e o crimă. Crimă e când cineva încearcă să-ți exploateze naivitatea.

Simțeam cum cade cerul pe mine. În sală, liniștea devenise și mai adâncă, pentru că fata lăsase impresia că va aduce exemple de depravare. Toți erau convinși că vor fi rostite numele acelora care, pentru a o publica, îi ceruseră să se culce cu ei. Eu nu-i pretinsesem încă așa ceva, dar, dacă aducea vorba despre ultima nostră discuție, oricine și-ar fi închipuit că, după asta, invitația în pat ar fi fost inevitabilă.

Fata a vorbit despre buna credință a tineretului, și chiar cu o nuanță autocritică, fără a se scuza nici pe sine în situații în care fusese nepermis de naivă, cum i se întâmplase în compania unui scriitor tânăr, care încercase s-o convingă că avea să apară cât de curând un parfum numit „Hadji Qamili” și altul „Sudoarea colectivistei”. La plenara de azi, ea a înțeles că glumele acestea nu sunt ceva nevinovat, cum crezuse la început, ci au rădăcini adânci.

Un murmur surd, cu câteva chicoteli discrete, a străbătut sala. Chipul încruntat al soției șefului cel mare a risipit imediat rumoarea. Totuși, o veselie ciudată îmi dădea târcoale. În tristețea posomorâtă a zilelor acelea era pentru prima dată când vedeam o geană de lumină. Împreună cu recunoștința pentru acel necunoscut care glumise genial cu parfumurile, gândul că mai există oameni inteligenți în țara asta, care văd și înțeleg ce se întâmplă, mi-a stăruit o vreme în minte.

Luările de cuvânt erau din ce în ce mai aspre. Unde ne aflăm noi, tovarăși? striga cineva de la tribună. Oamenii muncesc cu eroism, degeră în zăpadă, se aruncă în foc pentru a-și salva colegii, în vreme ce noi stăm bine mersi la gura sobei, fără a ne păsa de nimic. Mi-a plăcut mult discursul tinerei poetese. După cum a spus și ea, noi n-avem nevoie de dulcegăriile de la Hollywood și nici de Coca-cola. Eu aș vrea ca filfizonul acela care râde de colectivistele noastre să fie trimis într-o cooperativă sau în mina, pentru a vedea pe spinarea lui ce înseamnă sudoarea muncii.

Soția Conducătorului și, imediat după ea, câțiva dintre membrii prezidiului au aprobat din cap cuvintele oratorului.

Un adânc sentiment de vinovăție se așternuse peste întreaga sală. Câțiva dintre cei prezenți aveau ochii roșii. Vreo doi dintre ei suspinau încetișor.

Cum să ne spălăm de aceste păcate grave, oare o exista vreo soluție?

Președintele Uniunii, cu asentimentul majorității, înainte de a închide ședința, s-a exprimat chiar în felul acesta. Nu e totul doar să ne plângem, trebuie găsite căi de rezolvare. Ședința de azi se încheie, a spus el. Sesiunea următoare va fi mâine, la șapte dimineața. Comentariile nu aveau rost.

Când, cu ochii umflați de somn, am ajuns în fața Palatului Culturii, majoritatea scriitorilor și artiștilor erau deja acolo. Era șase și jumătate, dar ușile de sticlă nu fuseseră încă descuiate.

L-am căutat din priviri pe colegul meu, care fuma în spatele unui stâlp. Am ajuns pe la șase, mi-a zis încet. M-am trezit cu noaptea-n cap. Și totuși, unii au venit înaintea mea.

Ora șapte, care ieri mi se păruse o idioțenie, acum mi se părea că e chiar prea târziu.

În cele din urmă, ușile Palatului s-au deschis și oamenii s-au îmbulzit în liniște, cu fețe posomorâte.

În aceeași liniște au luat loc la prezidiu și cei din conducerea Uniunii. Nu era nimic diferit față de ședința de ieri, cu excepția vazei cu flori, care-mi părea mai mare acum.

Președintele a deschis lucrările, dând cuvântul secretarului de partid al Uniunii. În cuvintele lui, se simțea o nuanță de optimism, dar fără vreo fărâmă de speranță și la fel de amenințătoare. Mi-am zis că devenisem prea pesimist, că văd doar partea întunecată a lucrurilor, dar din expresia posomorâtă a colegului meu am înțeles că și el gândea la fel. Când următorul vorbitor, aducând vorba despre căile de ieșire din impas, a pomenit în trecere onorariile, mi-am dat singur dreptate. Fusese, într-adevăr, un fals optimism. Sala, la auzul cuvintelor „micșorarea onorariilor”, a înghețat, dar imediat după aceea s-a simțit un freamăt de ușurare. Uite, deci, ce s-a urmărit. Dacă e pe-așa, la naiba cu onorariile astea! N-au decât să le micșoreze mai mult decât până acum, să le interzică de tot, doar-doar vom scăpa de balamucul ăsta.

Mai erau și alții care gândeau ca mine, pentru că un soi de bună dispoziție – la început cu teamă, apoi din ce în ce mai vizibil – a cuprins asistența. Ne despărțeam de ceva ce era și satisfacție, și viciu, cu alte cuvinte ne despărțeam de onorarii ca de o prostituată.

În entuziasmul general, un scriitor afirmat în ultima vreme s-a apropiat de tribună și, cu un glas adânc, plin de dăruire, a spus că, indiferent de hotărârea pe care o va lua plenara, va dona statului onorariul pentru viitorul său roman, aflat deja în tipar.

Sala a aplaudat, în vreme ce chipurile membrilor prezidiului au rămas la fel de impenetrabile.

Acum, că presiunea scăzuse, am început să simt din nou neliniștea de la început. Apoi, cine știe de ce, în mod ciudat, mi-am amintit de Margarita. Probabil că încă dormea, obosită după noaptea de dragoste, în vreme ce, sub perna albă, clientul plecat îi lăsase o bancnotă de o sută de leka. Da, era perna sub care îmi imaginasem că-i voi lăsa onorariile mele, ce-mi aminteau acum de ea.

În sală, se lăsase din nou liniștea. Un poet militant vorbea cu multă hotărâre în glas. Și, pentru că se bâlbâia, cuvintele lui păreau și mai dure. Noi am vorbit aici despre romanele și poemele noastre, dar eu n-am auzit niciun cuvânt despre poemul măreț care se naște acum în Albania.

Ne-a trebuit o bucată de vreme pentru a pricepe că se referea la ultima cuvântare rostită de Conducător într-un oraș din nord.

Sala încremenise din nou. Abia ce ne dezmorțisem puțin și sentimentul culpabilității plutea din nou deasupra noastră, chiar mai sumbru ca înainte.

Privirea soției Conducătorului, rece, acuzatoare, scruta adunarea. Nu înțelegeam ce se voia de la noi.

Un romancier cu obrajii bucălați, care cuvânta rar prin ședințe, a cerut cuvântul imediat după poet. Înainte de a se apropia de microfon, a lăsat să-i scape câteva cuvinte care i-a uimit pe toți: „Acum ori niciodată!”

Nu puteam să ne credem urechilor. Îl știam un om liniștit, criticat uneori chiar pentru rezerva lui intelectualistă. Acum, susținea în gura mare „reeducarea”, dar cu un asemenea vocabular, pe care nu-l mai auzisem până atunci. Printre altele, surprinzător, vindicativ pronunțase cuvântul „circulație”.

Ah, ia uite despre ce era vorba. Și discursul Conducătorului, numit „poem”, care vorbea chiar despre circulație.

Privirea soției Conducătorului continua să scruteze sala. Liniștit, cu atenție.

Circulația, pe care în chip naiv ne-o închipuisem legată de cadrele și funcționarii birocrați, ne era adresată chiar nouă. Ea, și nu onorariile sau celelalte bazaconii era metoda de reeducare.

Încetul cu încetul, lucrurile deveneau clare pentru toți.

Săptămâna aceea a fost de neimaginat. Niciodată în istoria Uniunii Scriitorilor și Artiștilor n-a fost o asemenea vânzoleală.

De la fereastra biroului nostru, vedeam umbrelele ude, date peste cap de vânt.

Președintele Uniunii, împreună cu secretarul de Partid, îi primea pe membri pentru a-i întreba în ce loc ar fi vrut să fie trimiși. Erau convinși că, indiferent de ceea ce spuneau dispozițiile superioare, doar o parte dintre aceștia aveau să plece din capitală. Celorlalți urma să li se spună: vă mulțumim pentru disponibilitate, dar avem nevoie de voi aici, la Tirana.

În biroul președintelui, după ce spuneau în ce cătun sau orășel voiau să meargă pentru a lua contact cu viața, oamenii își expuneau necazurile, care îi împiedicau să plece în momentul acesta de lângă familie, cu speranța că Partidul, în marea lui generozitate, avea să-i înțeleagă.

Problemele și nenorocirile secrete care reclamau prezența scriitorilor și artiștilor acasă erau dintre cele mai ciudate. Părea greu de crezut că opere atât de viguroase și pline de soare primăvăratic, constituind mândria realismului socialist albanez, erau create de oameni atât de bolnavi și de neputincioși fizic. Prostata, hemoroizii, hernia, incontinența urinară păreau boli onorabile în comparație cu altele, precum inflamarea intestinelor sau râia, boli nemaiauzite de pe vremea monarhiei.

De regulă, cei care veneau o dată cereau voie să fie primiți și a doua oară. Iar de data aceasta povesteau despre nenorociri și mai cumplite, pe care, „datorită unui blestemat orgoliu mic-burghez”, le-au ascuns prima oară. Erau unii care-și dădeau jos pantalonii, pentru a arăta răni și eczeme înfricoșătoare, testicule atârnând oribil și alte grozăvii. Unul își începea povestirea cu supărarea soției, care nu rămânea gravidă, pentru a o da apoi în plâns și a mărturisi că-l trăda cu vecinul, altul se plângea că-l bate fiu-său, iar un al treilea adusese un certificat medical în care era declarat nebun.

Zvonul că presa occidentală a scris despre gonirea scriitorilor albanezi din capitală a trezit speranța că vor fi circulați doar o treime dintre creatori. Un al doilea zvon, că nu presa occidentală relatase despre asta, ci un ziar al diasporei, a mai redus din speranțe. Chiar și așa, se credea că, în cel mai rău caz, vor fi trimiși la bază doar jumătate dintre scriitori.

Imediat s-a răspândit vorba că nici presa occidentală, nici cea a diasporei nu scriseseră nici o jumătate de cuvânt despre necazul ce se abătuse asupra scriitorilor și artiștilor albanezi, ba chiar că un ziar al diasporei, fără a-și ascunde satisfacția, lăsase să se înțeleagă că așa le trebuie scriitorilor albanezi. Asta voiau, asta aveau.

La sfârșitul săptămânii, toată lumea a înțeles că n-avea niciun rost să-și facă iluzii: urma să fie circulați toți, în frunte cu președintele, fără nicio excepție, consacrați sau neconsacrați, comuniști sau necomuniști, cei care au făcut greșeli și cei care n-au făcut, împreună cu cei care aveau să le facă în viitor, cu cei care n-ar fi putut să le facă și așa mai departe.

Tot orașul vorbea numai despre plecarea scriitorilor. Unii ne plângeau de milă, alții spuneau: bine le face acestor burghezi. Erau unii care credeau că, după această lovitură, furia statului se va potoli pentru o vreme. Alții se temeau de contrariul.

Ultimii chemați la președintele Uniunii am fost noi, cei care lucram acolo. Părea calm, deși pungile de sub ochi îi atârnau mai tare ca oricând.

Ne-a invitat să luăm loc pe canapea.

— Acum ne-a venit rândul și nouă, ne-a spus cu un glas indiferent. Cred că ați aflat: eu însumi voi merge la Rubik, printre mineri.

Eu și colegul meu am dat din cap în semn că știam. În timp ce-l ascultam vorbind, mă chinuiam să-mi amintesc de ce ezitasem să mă apropii de el. Omul își terminase studiile în Franța în anii ’30, se îmbrăca elegant și, în afară de bereta gasconă pe care o purta des, se afișa cu o pipă după moda scriitorilor francezi pe care-i văzusem în fotografii. Toate acestea îmi plăceau la el, ba chiar în urmă cu două săptămâni, într-una dintre secvențele imaginare cu Margarita, mă gândisem să-i cer cu împrumut bereta și pipa pentru prima noapte, atunci când aveam să fac cunoștință cu ea.

Că în calea apropierii noastre exista o barieră simțisem chiar de la prima întâlnire, când m-a invitat la o cafea, așa cum făcea adesea cu novicii care începeau munca la Uniunea Scriitorilor. Avea și bereta, și pipa, și totuși discuția nu se lega. Simțeam că vina e a mea, dar asta, în loc să mă elibereze, făcea exact contrariul. Cuvintele, care de regulă erau puține, parcă se răreau și mai mult. Muțenia mea l-a făcut să-și piardă siguranța. Pipa i s-a stins de câteva ori și, o bună bucată de vreme, n-a făcut altceva decât să schimbe tutunul. Apoi, pentru a doua oară, m-a întrebat despre studiile mele la Institutul „Gorki” și mi-a povestit din nou câte ceva din anii tinereții lui în Franța.

Celor cu care stătea de vorbă le făcea impresia că, invers decât în cazul altor intelectuali de vârsta lui, el ezita să pomenească de Franța. Credeam că știu explicația acestei ezitări. Cu ceva ani înainte, până să venim noi, cei tineri, la Uniunea Scriitorilor, acolo avuseseră loc mari confruntări. De câteva ori fusese pus cu spatele la zid. Inamicii lui, care cereau să fie debarcat din funcție, se simțeau puternici, pentru că o parte dintre ei fuseseră partizani și nu aveau probleme sau rămășițe burgheze în biografie. Știind că acesta era punctul lui slab, aici își concentraseră atacul. S-ar fi părut că Franța, cea care-l formase ca scriitor, avea să-l și doboare. Numai că, spre mirarea tuturor, s-a petrecut exact contrariul: chiar Franța l-a salvat.

La una dintre ședințe, unul dintre contestatari, un poet abia întors de la studii din Leningrad, renunțând la orice prudență, a pus problema direct: era normal ca Uniunea Scriitorilor din Albania să aibă ca președinte pe cineva care studiase în Franța burgheză?

Întrebarea acestuia fusese fatală pentru detractorii lui. Cineva a amintit că a pune problema în felul acesta nu e corect, ba chiar primejdios, dacă nu de-a dreptul ostil. Nu cumva și conducerea partidului fusese acuzată, cu puțin timp în urmă, de lucruri asemănătoare, de către aripa chipurile proletară a Biroului Politic? Și atunci, ca și acum, se amintiseră în mod josnic studiile în Franța…

Asta fusese de ajuns pentru ca lucrurile să se întoarcă la 180 de grade, iar la sfârșitul acelei toamne el să se simtă mai puternic ca oricând.

Eu știam toate acestea, drept pentru care acolo, în cafenea, mi-am zis că probabil îi aminteam de poetul întors de la Leningrad și că-și spunea că și eu, proaspăt revenit de la Moscova, îl invidiam și l-aș fi vrut debarcat din funcție.

Culmea era că aceste gânduri nu mă îngrijorau prea tare. Trebuia ca omul să fie tare ciudat pentru a-și închipui așa ceva.

În ziua aceea, la cafenea, sau mai târziu, vag, foarte vag, am realizat că acesta e motivul răcelii dintre noi. Omul din fața mea venise dintr-o țară occidentală, la care renunțase pentru a se adapta noii ideologii, venite de la Răsărit. În vreme ce eu veneam din Estul înfricoșător și mă uitam cu admirație în direcția contrară. Și ne intersectasem într-o țară numită Albania. Având amândoi amintiri și orientări diferite. Aflându-ne la această răscruce, părea că ne adresăm unul altuia: încotro te duci, nefericitule?

Eu îi distrugeam lui un vis, iar el îmi făcea, pesemne, același lucru. Și ăsta era motivul neînțelegerii dintre noi.

— Așa deci, băieți, ni s-a adresat, punându-și coatele pe masa grea de stejar. I-am căutat din priviri bereta și pipa în colțul unde și le punea de obicei. Se pare că nu credea nici chiar el că cele două îl vor salva așa cum se întâmplase cu ani în urmă. Așa deci, băieți, a repetat și ne-a întins mâna. Să aveți baftă acolo unde o să mergeți.