Poezia ca (auto)strategie de marketing: Mașina neagră cu motor unu-punct-doi

0
74

Trebuie să recunosc că, în momentul când unul dintre cele mai expresive personaje ale literaturii române contemporane, poetul, traducătorul și performerul Peter Sragher, președintele Filialei Traduceri Literare FITRALIT România, mi-a cerut să particip cu un eseu la numărul de față al revistei cu același nume, editate de către Departamentul mai sus menționat, am încercat un sentiment de sinceră bucurie. Nu sunt scriitoare, ci medic, iar relația mea cu literatura se reduce la calitatea de cititoare asiduă a poeziei contemporane central-europene și – în urma unui gen de glumă a destinului căreia am fost nevoiți să ne adaptăm și eu, și el – la aceea de traducător în limba română al unui autor român care nu scrie românește. Pe scurt, ideea de a scrie – și încă în limba română – un articol cu un subiect care să mă pună în valoare și altfel decât în calitate de tălmăcitor mi-a surâs de la bun început.

Nu sunt nici pe departe o prizonieră a mainstream-ului, iar unul dintre fenomenele care m-au apropiat – atât cât m-au apropiat – de poezia contemporană central- și est-europeană a fost (în sensul cel mai frumos al cuvântului) încăpățânarea unor autori, exegeți, critici și analiști de a căuta – și, culmea, de a și găsi – calitatea artistică acolo unde aproape nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-și „murdărească mâinile”, scotocind după ea: prin cotloane, prin (și pe sub) poduri, prin pivnițe, la nevoie chiar și prin gunoaie.

Am fost nevoită să recunosc de zeci, poate de sute de ori în fața unor Dinu Flămând, Petr Borkovec, Peter Sragher, Jana Boxbergerová, Petr Štengl, Mircea Dan Duță sau Josef Straka, pasionați căutători și „culegători” de talent (și talente) printre florile locale de mucigai, că un autor sau altul care îmi oripilaseră superficialul simț estetic („nu vedeți, mă, băieți, cum arată?!”), ingratul simț olfactiv („yuck!!! – ăsta-i scriitor?!”) sau gingașele percepții snob-auditive („hei, alo, doar n-o să promovăm autori care face dezacorduri?!”) deținea, la fel ca și underground-ul din care provenea și de care subsemnata se ferise atâția ani, veritabile comori estetice de o prospețime independentă de oricare alte (convenționale) criterii artistice, estetice sau de vârstă. Am învățat astfel să-i accept și să-i admir pe un Viku Zenescu, Alien Lama, Ion Bârlădeanu (România), Paul Nemo, Tera Fabiánová (Cehia), Viera Mandiaková (Slovacia) etc. Cu obiectivitate, cu sportivitate și cu recunoașterea ulterioară a erorii, i-am înțeles, le-am cerut – direct sau indirect – iertare pentru lipsa mea de subtilitate artistică și/sau intelectuală și am sfârșit prin a-i recunoaște – cu toată gura în raport cu cei din jur și cu tot sufletul în raport cu forul meu interior – drept artiști/autori veritabili. 

Printre ei, se numără și Miroslav Sosoi, autor ceh pe care l-am descoperit mulțumită FITRALIT (vezi articolul din martie 2019 la: https://www.fitralit.ro/31-03-2019-fuga-de-focul-pasiunii-ar-putea-sfarsi-in-flacarile-iadului%ef%bb%bf/) și pe care l-am citit mai întâi în traducere română și de-abia pe urmă în original, întrucât, trebuie să recunosc, inițial originalul nu mă convinsese absolut deloc.

În anul când FITRALIT împlinește cinci ani de activitate neîntreruptă și șaizeci de numere de mare succes ale revistei omonime, sunt încântată să menționez dinamismul departamentului și al publicației, eforturile pentru recuperarea adevăratelor principii morale și de calitate artistică în literatură, în artă și în viață, admirația pentru curajul de a promova autori europeni tineri și de mare talent, care meritau o mână întinsă și o șansă lucind la ultimul vagon al trenului care i-ar fi putut duce pe drumul gloriei. Unul dintre ei, astăzi aproape mai cunoscut în România decât în Cehia, autor al plachetei Mașina neagră cu motor unu.punct.doi(a.k.a. este deja menționatul Miroslav Sosoi). O dată în plus, a trebuit să recunosc că gustul și preferințele mele în materie de poezie contemporană nu se suprapun întotdeauna cu ale celor care se dedică literaturii, teoriei și criticii literare la un nivel mai profund și mai profesional decât al meu. Altfel spus, am citit și, la nevoie, am învățat despre Sosoi, în cea mai mare măsură datorită colegilor români. Motiv din care mi se pare firesc și de bun-simț să expun în continuare argumentele revistei și pe ale traducătorului lui Miroslav Sosoi în limba română, poetul Mircea Dan Duță. La fel de entuziasmat ca și acesta, Peter Sragher a sprijinit apariția plachetei în limba română la prestigioasa editură timișoreană Brumar. Alea jacta est. România a devenit, așadar, prima țară în care lui Sosoi îi apare un volum întreg în traducere. 

Așadar, eforturile FITRALIT de a sprijini tinerii autori europeni nu se opresc la a le publica vreo câteva poeme în regim de revistă, ci au drept rezultat și apariția unor volume de autor. Iar lucrurile nu se vor opri aici, întrucât tocmai am aflat că în prima parte a anului viitor va fi tradusă și publicată în volum (tot la Brumar și tot de către Mircea Dan Duță) Martina Straková, una dintre cele mai respectate voci ale poeziei contemporane slovace, autoare al cărei stil complex și modern este inspirat în mare măsură de filozofia științei și gândirea fizică contemporană. Alți tineri și foarte talentați autori europeni care s-au bucurat de atenția FITRALIT au fost, de-a lungul timpului. Dawid Mateusz din Polonia, Mite Gogov din Macedonia de Nord (un alt poet pe care la început mi-a fost mai greu să-l accept, dar către a cărui creație mi-am găsit drumul prin intermediul traducerilor în limba română) sau Evelina Miteva din Bulgaria. 

Să ne întoarcem însă la autorul Mașinii negre.

Prima senzație pe care am resimțit-o când l-am citit – și am fost mulțumită să regăsesc această idee și în prefața semnată chiar de traducător – este că Sosoi, ca om și ca autor, provoacă pe de o parte și speculează pe de alta: or, tocmai aceste ciocniri multidimensionale ale contrariilor nici pe departe dialectice produc scânteile care atrag atenția asupra textelor sale. Din adâncul insesizabil al tenebrelor, din topirea demonstrativă a „frumosului” într-o „estetică” (Duță o numește (in)estetică) a „urâtului”, din toate aceste gesturi gândite spre a fi insuportabil de artificiale, ne atacă în mod neașteptat gestul poetic sui-generis, în toată profunzimea și complexitatea pe care suntem obișnuiți a i le atribui. Și aceasta, în ciuda afirmațiilor lui Miroslav Sosoi că urăște cuvântul poet și ideea de poezie. Pe scurt, ne definim în gura mare ca antipoet, dar avem inteligența (sau poate doar viclenia – e bine și așa) auctorială de a ne manifesta, în modul cel mai autentic și în sensul de modă veche al cuvântului, ca poeți: păi asta înseamnă că avem de-a face nu numai cu un stil, ci și cu o strategie de marketing bine definită și coerentă. Ceea ce este cât se poate de OK.

Altfel spus, monologurile zis antipoetice ale lui Sosoi nu ar putea convinge dacă, în cele mai bune momente ale lor, nu ar fi poetice cu punct și virgulă și cu subiect și predicat, și aceasta atât la nivelul substanței, cât și la acela al expresiei și al metaforei. Citez din prefață:

Uriașa negare de către autor a contemporaneității în formele sale de manifestare sublime sau banale, eterne, perene sau de fiecare zi se combină, se contopește cu la fel de titanice imersiuni sau plonjeuri în poziții, atitudini, gesturi și expresii cotidiene, întregul proces trecând prin filtrul chinuitor, dureros și lipsit de condescendență al rebeliunii auctoriale – strălucitoare, nemiloase și la fel de ostentative precum tot ceea ce există în acest volum în planul construcției tematice și formale, dar cuceritoare printr-un unic și ”simplu” argument: autenticitatea. După ce-și ridicase în cap publicul, critica și chiar principiile propriei sale creații prin acel potop de elemente pleonastic-provocatoare încă de la primul nivel al construcției textului și pentru a mai putea convinge la acest nivel, Sosoi avea o singură șansă: să nu privească înapoi, să ”facă pe nebunul” până la capăt, ba mai mult, să identifice și să utilizeze în mod eficient un numitor comun convingător pentru toate trăsnăile aruncate în luptă până atunci,

închei citatul.

Și, în ciuda scepticismului inițial, este rândul meu să recunosc că jucăria funcționează, că Sosoi a câștigat partida, că textele sale se citesc cel puțin cu o curiozitate incitantă, dacă nu chiar cu plăcere, că poezia sa „se vinde” încă înainte de a ajunge pe mâna unui distribuitor iscusit, „se vinde” din momentul în care a fost scrisă, întrucât pentru asta a apărut pe lume și în acest scop i-a fost pusă la dispoziție întreaga strategie de marketing auctorial pe care am încercat s-o punctez până acum. Încă o dată: este absolut OK, mai mult, reprezintă ceva din care ar avea de învățat mulți alți autori, indiferent de generație. 

Într-o încercare – din punctul meu de vedere, superfluă – de a explicita lucrurile la un nivel „mai literar” sau, dacă nu, cel puțin mai plastic, Lasocký, Heřmanová și Duță, probabil exegeții cei mai entuziaști ai creației lui Sosoi, invocă, respectiv, comportamentul (sau cel puțin atitudinea aparentă) de beatnik și rebel fără cauză a personajului-autor.

Citez:

Luxuriantă forță de nestăvilit a ”Mașinii negre unu punct doi” și a tânărului furios, element turbulent, după toate aparențele, al Boemiei și al boemei de vest le-ar putea da lecții unor generații întregi de Allen Ginsberg și Lawrence Ferlinghetti,

caracterul de road-movie al textului

Pe parcursul și în numele acestui road-movie mai ușor de acceptat ca atmosferă decât ca poveste, mai credibil ca road decât ca movie, mesajul (re)curent al protestelor individuale, spiritul de travesti al sugeratului demonism romantic impregnează întregul volum și piesajul aproape vizual al murmurului colectiv, confuz al mulțimii anonime,

închei citatul.

Repet, mi se pare un (triplu) gest superb, poate, ca exercițiu estetic, dar absolut inutil pe planul analizei critice obiective: în acest caz, chiar nu are importanță „ce a vrut să spună poetul”, „ce metode sau ce metafore a utilizat”, ci „unde a vrut să ajungă”. Or, cred că este clar pentru toată lumea că Sosoi a ajuns exact acolo unde și-a dorit: poezia sa atrage atenția și depășește granițele. Oricare ar fi acestea. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here