O veche pasiune de-a mea, cred că din studenție, a fost să privesc cu atenție, cu pasiune la Muzeul Național de Artă al României Himerele lui Dimitrie Paciurea. Dintr-un vis care putea fi al meu sau al altuia, din Grecia sau Roma Antică venind spre noi, Himerele – atât de periculoase în vremuri de demult, ciudate arătări înfiorătoare, chiar suflând pe nări de dragon foc – se constitute într-o fascinație dincolo de rațiune.
Ascunse în poveștile nemuritoare ale rapsozilor greci, preluate de creatorii romani, dar existând de când lumea, căci ceva trebuia să fie suprauman, nefiresc, nu numai zeii care ne priveau surâzători ascunși în norii Olimpului, ci și niște făpturi cu puteri dincolo de imaginația noastră, amalgamând mai multe animale, unele și cu părți de trup ale omului, toate întrupate într-o făptură trezind groaza, cu privirea acesteia ațintită asupra ta, așa că era musai să te trezești noaptea asudat, chiar cu o secundă înainte să te ardă cu focul ce-l slobozește din nările fremătătoare sau să te apuce nemiloasă cu ghearele neiertătoare și să te sfâșie, curgând astfel sânge proaspăt, da, așa ne închipuiam creaturile înspăimântătoare din vechime, dar și unele din lumea basmelor, altele din povești cu monstrul care bântuie de secole Loch Ness, ceva trebuie să fi fost adevărat în toate poveștile acestea de necrezut, poate câinele înfiorător din Baskerville, care numai atunci când răgea, sfâșind noaptea adâncă, malefic, atât de distrugător, încât mintea noastră rămânea paralizată, obsedată fiind zi și noapte de pericolul care ne păștea, în timp ce răgetul ne cutremura fără preget.
Cu trecerea timpului, acele făpturi de basm înfiorătoare tot rămân întipărite în mentalul colectiv, dar se pare că ele devin mai puțin violente, mai puțin amenințătoare decât în Antichitate. Oamenii, poate, învățaseră că nu tot ce zboară se mănâncă, că nu tot ce se aude trebuie să i se dea crezare. Așa că nici vorbă ca făpturile fantasmagorice să mai slobozească foc pe nările aprinse sau să apuce violent cu gheare diabolice trupul nevinovat, fără apărare, ieșind în calea trecătorului pe nepusă masă. Se pare că lumea s-a mai ostoit, poveștile trecute din gură în gură pe vremuri nu mai sunt atât de credibile, mai degrabă credulitatea de demult dispare, și uite cum basmele, eposurile sunt distruse de o raționalitate pe care unii o consideră benefică, dar alții spun că distrug imaginația creatoare. Da, aici se joacă totul, în imaginația care poate să aibă zăgaz sau să fie fără opreliști și să izvodească făpturi incredibile, periculoare, de care-ți e teamă, care te fac să tremuri ca varga, chiar dacă nu catadicsesc să apară niciodată. Imaginea lor însă rămâne înfiptă în mintea ta precum un ghimpe pe care n-ai cum să-l scoți. Și asta este totul.
Dimitrie Paciurea, marele sculptor român, este însă de o rară blândețe, un om tandru și calin, căci pentru el Himerele sunt mai degrabă întruchipări ale imaginației și viselor, care trebuie să prindă, odată și odată, trup în mâinile lui, să-și găsească forma în care să fie turnate. Căci el incepe prin schițe, și după ce ideea a prind contur ia gipsul care să-i dea o formă palpabilă, iar când ideea s-a întrupat trece la ultimate fază, și anume preface sculptura numai în bronz. Dimitrie Paciurea crede fără șovăială, tot mereu în puterea de sugestie a bronzului, tăria, culoarea, sclipirile bronzului.
Și dintre trupurile din care să fie creată Himera nu oricare este ales, așa, la întâmplare. Iar dintre trupuri încearcă să-l schițeze de tânăr, pe la 1900, și este vorba despre o Himeră cu chip de tânără, ascunsă printre liniile din ce în ce mai complicate, dar totodată suave, până să capete tenta unei amenințări în devenire, căci Himera nu poate să se prefacă într-un simbol al nevinovăției, al unui spirit candid, pierzându-și cu totul ceea ce reprezenta odinioară în Antichitate, și anume amenințarea, iar Himera simțită și gândită în tinerețe nu este încă individualizată cu adevărat, ci este abia o străfulgerare a ceea ce ar putea deveni pentru sculptorul român, un prim gând care capătă formă pe hârtie, forma care va prinde însă contur peste câțiva ani, și va avea mereu ceva din liniile unei femei, orice nume i-ar conferi sculptorul român.
Laviul a fost conceput înainte de începerea marii revoluții în arte – a dadaismului, futurismului, abstracționismului, suprarealismului, cubismului și a tuturor celorlalte curente din literatură, pictură și artele vizuale în general, urmate în arhitectură de Bauhaus -, căci se simțea de pe-atunci ceva în aer la cumpăna veacurilor, se simțea nevoia de schimbare de la academismul de la mijlocul secolului XIX, cu lucrări de arte vizuale dând seama de realism, mișcare artistică ce încerca să se lupte disperat cu concurența acerbă a fotografiei, cu toate că pe atunci fotografia nu reușea să scoată culoarea la iveală, așa că au apărut simbolismul și pointillismul, primele curente ce s-au luat la trântă cu realitatea… fotografică ce abia copiază, cu puțină interpretare, dar și pătrundere în esența peisajului sau în esența stărilor oamenilor pe care-i reproduce, așa că timpul cerea de la artiștii vizuali mult mai mult, totul –
o Himeră este pentru Dimitrie Paciurea, la sfârșitul secolului XIX, o fată aparent nevinovată, mai neclar schițată, dar cu un o tușă de roșu temperamental, iar dinspre ea vine o amenințare care ni se pare că nu-i aparține ei, sau este a ei și nu ne dăm noi seama, așa că putem spune fără înconjur: în trăsăturile ei se simte acea făptură dincolo de ea, este vorba de un laviu, o primă încercare de-a ajunge la ceea ce este în sufletul omului și nu poate fi exprimat doar prin linii.
Vedem cum în Iliada lui Homer, eroul antic Bellerophon, călare pe Pegasus atacă Chimaera, atât de puternică în povești. Eroul reușește să omoare monstrul cu mii de ani în urmă. Și ne aducem aminte că la creștini este, nu-i așa, Sfântul Gheorghe care, tot de pe un cal, reușește să ucidă balarul prin secolul XI e.n. în Cappadocia.
Și ne punem întrebarea dacă aceste prime gânduri de a crea o Himeră, apoi mai multe Himere ar fi putut să devină realitate pentru Dimitrie Paciurea fără brutalitatea și dezastrul aduse de primul Război Mondial? S-a schimbat oare ceva în sufletul și concepția sa artistică drept urmare a celui mai îngrozitor război pe care l-a îndurat umanitatea până atunci? Sau sunt oare Himerele oare încercarea disperată a sculptorului român de a alina prin artă suferința creată de sângeroasa înfruntare mondială?
Imediat după primul Război Mondial, în 1919-1920, Pacirea concepe în liniște Fata cu ulcioare, care, într-un fel, anticipează Himera apei, de fapt este gândită în aceeași perioadă de către artistul vizual. Drumul către esențializare a început astfel. Gândită și creată după primul Război Mondial – să nu uităm că la începerea primului Război Mondial lucrează timp de doi ani la Zeul Războiului, întruchipând astfel ororile de conflagrației în această sculptură. În Himera apei se simte însă de-acum curgerea apei întrupate în figura feminină.
Himerele lui Paciurea sunt întrupări ale viselor, ale imaginației, ale fascinației gândirii care reușesc acum, fără opreliști, să aducă în fața privitorilor o parte din sufletul, din gândul, din simțirea artistului, care își găsește calea, printr-o plasticitate aparte, în bronzurile sale atât de dragi inimii sale. Simțim puterea pământului, curgerea apei, zborul cu vibrația aripilor atât de vii toate în sala Muzeului Național de Artă al României, dar și puterii îngrozitoare, destructive a Zeului Războiului, care întunecă, pentru o clipă, Sala Paciurea.
Visele sale, odinioară închipuiri fără temei, fantezii irealizabile devin, în sfârșit, realitate.
Mulțumim mult domnului Călin-Alexiu Stegerean, Director General al Muzeului Național de Artă al României (MNAR), și doamnei Alina Petrescu – Galeria de Artă Românească – pentru permisiunea de a putea reproduce în ”Revista de traduceri literare” nr. 100 câteva sculpturi care se găsesc proprietatea MNAR.
