Edvard Munch – cum suferința se preface în artă

Expoziție la Albertina, Viena (până pe 19 iunie 2022)

Deși, cu sute de ani în urmă, Viena n-a fost, sub domnia Habsburgilor, un centru de formare a creatorilor în domeniul artelor vizuale, conducătorii imperiului au avut prestigiul, puterea financiară și de persuasiune să atragă mari pictori la Curte. Și oferim doar un exemplu în acest sens: împăratul Carol V de Habsburg i-a conferit lui Tițian demnitatea de pictor al Curții în anul 1533 – într-o vreme în care acesta era de acum celebru în toată Europa – și, totodată, l-a înnobilat. Astfel se explică faptul că Muzeul de Istorie a Artei din Viena deține în colecția sa nu mai puțin de douăzeci și cinci de opere ale marelui pictor renascentist italian.

S-a creat, într-o lungă perioadă, o emulație în privința artelor vizuale – care a determinat cu timpul apariția unor reprezentanți de seamă ai picturii, sculpturii, gravurii etc. ca și în domeniul arhitecturii și al peisagisticii austriece –, la fel cum, de-a lungul vremii, avea să se nască și pasiunea pentru muzica simfonică și operă. Austria a dat unii dintre cei mai de seamă compozitori din istoria muzicii preclasice, clasice și de operă, devenind astfel un pol european al muzicii, care a atras de la început în capitala imperială muzicieni italieni și apoi chiar și pe marele Beethoven. Cine voia să aibă rezonanță în peisajul muzical european trebuia neapărat să fie prezent la Viena ori Salzburg.

Nu expunem în aceste rânduri considerații vane, căci impregnarea Vienei cu artă vizuală în decursul secolelor a ridicat, în ultimii treizeci de ani (de când tot poposim prin Viena), curatoriatul la valențe cu totul speciale. Un intelectual de talia lui Stavros Deligiorgis este de părere că instituția curatoriatului a depășit simpla calitate de meserie, ridicându-se la rangul de artă. În Austria, nu se mai organizează simple expoziții ale câte unui artist, ca acum o sută de ani – într-o vreme când, uneori, se salvau destine și opere ale unor artiști refuzați în țara lor, dar care erau vernisați în aparent conservatoarea Vienă –, ci se prezintă perioade specifice ale creației acestora sau școli întregi de pictură dintr-o anumită perioadă, după cercetări de ani de zile, cu cataloage care sunt, la rândul lor, absolut minunate ori, ca în cazul acestei expoziții de la Albertina, „Edvard Munch. În dialog“. În afară de opere ale lui Edvard Munch, ne sunt înfățișate, la muzeul vienez, până pe 19 iunie 2022, și opere ale unor pictori care au avut drept inspirație directă sau ca sentiment și spirit (Georg Baselitz, Andy Warhol, Miriam Cahn, Peter Doig, Marlene Dumas, Tracey Emin și Jasper Johns) opera marelui pictor norvegian. În acest context, unele pânze ale acestora prezintă desigur interes din perspectivă estetică, dar mai puțin prin mărturisiri de credință ale artiștilor respectivi că s-ar simți legați de opera muncheană. Pentru noi, ca iubitori al artelor vizuale, opera lui Munch reprezintă un reper aparte, unic în istoria picturii, dincolo de reverberațiile sale în arta vizuală modernă și contemporană. Așa că în cele ce urmează ne vom apleca exclusiv asupra creației pictorului norvegian.

Ne contrariază faptul că – deși sunt expuse nu mai puțin de șaizeci de lucrări ale lui Munch din toată lumea – din expoziție lipsește însuși celebrul său Strigăt, care este o chintesență a suferinței, nu numai a lui, a pictorului norvegian, ci a întregii lumi, Strigăt care răsună de peste o sută de ani și care reverberează la fel de puternic și astăzi. Ni se pare că auzim acest strigăt atotcuprinzător în toată forța lui incomensurabilă, un strigăt care înconjoară și în zilele noastre lumea. Discutăm despre acest tablou (au fost, de fapt, patru la număr și o litografie, opera la care ne referim l-a preocupat obsesiv pe pictor mai bine de un deceniu și jumătate), necuprins în expoziție, deoarece constituie – în opinia noastră – axul central al creației marelui pictor norvegian, către care converg toate celelalte creații plastice ale sale. Este Strigătul originar, ce subsumează toate vârstele omului, începând cu strigătul copilului la naștere, propulsat brutal într-un univers necunoscut.

Lumea rămâne un loc străin pentru Edvard Munch de-a lungul întregii sale existențe triste și nefericite. Astfel, în ultima parte a vieții și alege soluția ultimă: se izolează de lume. O soră i-a pierit de tânăr, el a fost bolnav întreaga sa viață, speriat tot timpul că bolile mintale din familie o să-l atingă și pe el. Așa că s-a lăsat, o bună vreme, pradă alcoolului. Atmosfera tablourilor sale este apăsătoare. De fapt, el își pictează în culori și forme, cu precădere, zbuciumul din propriul suflet cu o forță incredibilă, încredințată cromaticii. Munch este conștient de condiția sa și mărturisește: ”Teama de viață mi-este necesară, la fel ca boala mea. Fără anxietate și boală, sunt precum o navă fără cârmă (… ) Suferința mea este parte din mine și din arta mea. Nu pot fi separate de mine, iar distrugerea lor mi-ar distruge arta.” Munch este conștient de ceea ce conferă unicitate stilului său. Și facem afirmația că atunci când privim operele lui Munch nu putem să nu ne gândim la creația lui Egon Shiele.

În cazul cel mai fericit – în Stradă din Aagsgaardstrand (1901 – vezi pictura în de la începutul articolului) –, un chip de fetiță din prim-plan schițează un zâmbet timid, ce poate fi descifrat și drept un surâs stingher, la limita dintre nedumerire și absența motivelor de bucurie. Ea este separată de un grup de oameni ale căror siluete amorfe din depărtare. Concepția picturii face ca această stradă să se fie plasată aproape de marginea localității, izolată ca și fetița reprezentată.  

Un alt tablou remarcabil al lui Munch este Sărutul (1921 – vezi pictura în slide-show), altă lucrare puțin mai luminoasă din suita picturilor sale, în care – în comparație cu marea majoritate a altor picturi din sfera artelor vizuale dedicate acestui gest senzual – nu chipul celor doi care se sărută joacă rolul primordial, eventual frumusețea lor inefabilă, ci sentimentul pe care-l trezește sugerarea sărutului, căci acesta nu se vede. Nici chipurile nu se văd, ci sunt la rândul lor sugerate în lucrare, în lumina difuză și întunecata a serii. Se disting două siluete: una de bărbat și una de femeie. Contopirea lor este absolută, sărutul pare a fi sărutul primordial. Tocmai această caracteristică a impresionismului a rămas întipărită în cromatica stilului său indefinit, punându-și amprenta asupra unei mari părți a creației sale plastice, anunțând expresionismul. Un stil ce se refuză realismului păgubos, care ridică pe piedestal amănuntul și exactitatea detaliului în dauna trăirii. Astfel, pictura sa nu se concentrează obsesiv pe execuția unei forme perfecte, ci relevă tocmai trăirea intensă a personajelor prin sugestia unor culori, a unor nuanțe, a unor contururi adesea abia schițate, dar cu un mare impact emoțional. În expresionism și suprarealism, această luptă estetică va fi dusă până la extrem, forma jucând abia un rol de amintire vetustă ce trebuie să mai existe, pentru a nu pierde legătura cu pictura de până atunci.

Madona este, în religia creștină, cea mai importantă sfântă, Maria, mama lui Isus. Și în religia musulmană apare ca o figură centrală, Miriam, mamă a Profetului Isa (Isus din religia creștină). Madona – pură și castă, iradiază un suflet ales și bun în toate reprezentările iconografice, precum și în bisericile cu hramul ei din toată lumea. Pentru Munch, Madona (vezi litografia Madonna realizată în 1895–1902, respectiv pictura cu același titlu din 1895–1896, cea din urmă o vedeți puțin mai sus) reprezintă însă cu totul altceva. L-a preocupat acest subiect o decadă în tinerețe și a creat, cu modificări, mai multe variante ale acestei picturi definitorii pentru creația sa. Ce este o sfântă? Ce este femeia la urma urmei? Ce înseamnă ea pentru bărbat? Madona în viziunea sa nu mai are nimic sacru, ci este o femeie aproape goală, cu ochii închiși, pierduți în extaz după împlinirea unui act sexual. În fapt, este o completă reinterpretare a iconografiei Madonei clasice, iar Munch ne spune că această Madonă a încetat să existe. Nu mai are nimic sfânt și nici înălțător. Este o femeie frumoasă, voluptuoasă, care se oferă.

Expoziția Edvard Munch de la Albertina este remarcabilă și prin diversitatea ei. Cuprinde și tablouri din perioada în care, foarte tânăr, a fost influențat de pointillismul unui Seurat. Credem însă că mai degrabă impresionismul unui Monet l-a câștigat de partea sa, iar viața dificilă, marcată de boală, suferință și moarte, pe care a acceptat-o și i-a stimulat creația artistică – l-a împins către tristețe și o depresie profundă, făcându-l un important precursor al expresionismului. Ca și în cazul multor poezii ale lui George Bacovia cu o atmosferă sumbră, și în cazul lui Munch efectul artistic este, pentru noi, acela de  înălțare. De purificare prin artă, de catharsis. Arta are această calitate: de a te ridica spre sferele înalte ale Frumosului care poate izvorî chiar din tristețe, melancolie și durere. Emil Cioran spunea că dacă n-ar fi descoperit scrisul, s-ar fi sinucis. Putem spune cu tărie că actul de a picta și de a-și oferi sufletul admiratorilor artei sale constituie pentru Munch nu numai o eliberare, chiar dacă temporară, de povara pe care o poartă în suflet, ci și salvarea sa de la neființă.

________

Mulțumim Biroului de presă al Muzeului Albertina din Viena, pentru că ne-a pus la dispoziție cele șapte picturi în condiții excelente, pentru a fi reproduse în cadrul acestui articol.