Peter Sragher, Vă ajutăm, dar brânza-i pe bani

Tranzacționism cu o țară îngenuncheată

Cine a crezut că ceva poate fi făcut din milă creștină – aidoma pildei sacrificiului suprem făcut pe Cruce de Isus cu două mii de ani în urmă, pentru a da exemplu de bunătate, de moralitate, de generozitate – se înșală amarnic.

Țările creștine – ai căror cetățeni se duc cu religiozitate la biserică duminică dimineața în straie de sărbătoare la țară, se supun unor posturi severe înainte de marile sărbători ale creștinătății, să sufere măcar puțin cum a suferit Mântuitorul, unii ajungând pe brânci la locurile sfinte ca semn al supremei pioșenii, sunt modele de comportament în societate și țin sub severă observație orice deviere de la cele Zece Porunci săpate în piatră de cuvântul lui Dumnezeu pentru muritorii care s-au jurat să-l urmeze în cuvânt și faptă – sunt mult mai materialiste și, pentru a folosi un termen la modă, tranzacționiste decât presupune învățătura divină. Probabil că ceea ce Dumnezeu le cere oamenilor este un ideal spre care oamenii tind, dar de care nu reușesc vreodată să se apropie, darmite să-l atingă.

Toate aceste considerații pot fi făcute adesea în istoria umanității din ultimii două mii de ani după apariția creștinismului, care-și fundamentează principiile esențiale ale moralei pe cele Zece Porunci vestite evreilor în Vechiul Testament. Una dintre cele mai intransigente și spirituale radiografii ale celor două milenii trecute de la apariția lui Isus a realizat-o George Bernard Shaw, marele dramaturg britanic, în prefața la piesa de teatru Saint Joan (Sfânta Ioana). Este vorba, de fapt, de un adevărat eseu de anvergură, scris în spiritul ludic al lui Shaw, mai lung decât însăși drama superbă, consacrată figurii d’Arc, devenită mitică. Astfel, Shaw arată, în esență, că nici învățătura lui Isus, și nici exemplul său personal nu par să fi dat roade peste timp, din moment ce au fost patru cruciade sângeroase, zeci și zeci de războaie devastatoare, un război mondial nimicitor (este vorba de primul război mondial, piesa fiind scrisă în 1923 – n. n.) în care au murit zeci de milioane de oameni și care au distrus alte milioane de destine, au dezrădăcinat populații întregi, unele fiind nenorocite generații la rând. Și, deopotrivă, cruciadele și subjugarea populațiilor africane și sud-americane – făcute oare în numele Domnului? – au răpus populații întregi. Iar adevărata rațiune nu a fost răspândirea „adevăratei credințe“, adică a celei creștine, în rândul popoarelor „necredincioase“, „barbare“, ci mai degrabă dorința de a pune mâna pe bogățiile acelor țări și expansiunea  teritorială, aducerea de sclavi din țările cucerite etc.

Și totul – în numele credinței creștine.

Spiritul acaparator, multă vreme bine ascuns îndărătul unor negocieri secrete de care se află mult mai târziu, negocieri de natură –

vezi, bunăoară, acordul necesar pentru recunoașterea independenței României de către marile puteri la sfârșitul secolului XIX – Marea Britanie, Franța, Rusia, Imperiul Austro-Ungar și Germania –, realizat abia la patru ani după Războiul de Independență din 1877, cu condiții, urmat astfel de un obligatoriu pact militar între România, Imperiul Austro-Ungar și Germania, încheiat, în 1883, pe trei decenii, sau ce să vorbim despre reîmpărțirea sferelor de influență decisă la Conferința de la Yalta din 1945 între Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, unde înțelegerile între marile puteri au decis soarta lumii, inclusiv pe cea a țărilor mai mici, care n-au fost implicate în niciun fel în această negociere din iarna anului 1945, desfășurată înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial –,

diplomatică al căror rezultate, deși intuite din ceea ce s-a întâmplat ulterior, au ieșite la iveală abia după zeci de ani.

După intervenția condusă în primul rând de aviația și trupele SUA, care au salvat Kuweitul de invazia Irakului la începutul anului 1991, marea majoritate a contractelor pentru refacerea industriei petroliere – aproape complet distrusă la retragerea forțelor irakiene din Kuweit – a fost atribuită SUA. Cum s-ar spune în limbaj colocvial, nimic nu e pe de-a moaca. Totul este însoțit de un interes. Totul se plătește. În engleză, această abordare poate fi rezumată în engleză astfel a vested interes is always at the heart of the issue.

Tranzacționismul, camuflat până de curând în cheie diplomatică nestrăvezie, este astăzi pus pe tapet fără înconjur de președintele american Donald Trump – încurajat de acțiunile dictatorului Vladimir Vladimirovici Putin, care a cucerit o parte, cu mari bogății, din Ucraina –, care spune sus și tare că SUA au cheltuit 350 mrd. dolari pentru înarmarea Ucrainei (adevărul este că a cheltuit cca. 110 mld. dolari), iar, pentru a compensa această sumă, Ucraina trebuie să pună la dispoziție rare earth („pământuri rare“), deosebit de importante pentru producerea magneților, a bateriilor și invertoarelor catalitice. De ce solicită asta Trump? Pentru ca Ucraina să-și plătească „datoriile“ față de SUA și pentru a susține în continuare Ucraina.

Acest nou tip de politică externă a SUA nu urmează apărarea principiului democrației, dar totodată pragmatismul, susținut cu tărie de administrația Biden că, apărându-și țara de invazia Rusiei, Ucraina protejează, de fapt, întreaga Europă, dar și interesele SUA în lume. De aceea trebuie susținută în eforturile ei în războiul declanșat de Rusia. Asta nu mai este nici pe departe de ajuns pentru președintele Trump. (Câteodată avem impresia că președintele Trump consideră că o țară și lumea trebuie condusă după aceleași reguli după care își conduce el propriile firme.) Să nu uităm că războiul din Ucraina a fost și un câmp fertil de testare a armamentului SUA și NATO într-un conflict real, și nu în exerciții militare uzuale.

Așa că nu avem de-a face, în niciun caz, cu ajutorul neinteresat / dezinteresat al unor creștini în spiritul cristic – predicat acum două milenii pentru creștini aflați la ananghie –, acordat unui popor măcelărit, cu femei violate, cu soldați torturați, cu copii nevinovați omorâți sau furați din sânul părinților lor și duși într-o țară străină, cu orașe și sate distruse.

Nu. Toate astea nu contează pentru decidenții de azi ai administrației Trump. Președintele Trump trebuie să obțină cu orice preț ceea ce vrea, indiferent de efectele acțiunilor sale asupra Europei și a lumii, dacă este vorba de anexarea unor vaste teritorii (dacă SUA ar anexa Canada și Groenlanda ar deveni și cea mai extinsă țară din lume, dar și-ar și mări considerable bogățiile solului și subsolului.)

Nu contează cum se sfârșește răbzoiul din Ucraina – cel mai lung și devastator conflict din Europa după cel de-al doilea război mondial. Important este ce profit poate avea SUA de pe urma lui.

Ceea ce guvernează mintea administrației Trump este principiul „dai, ai“ – „nu dai, nu ai“.

Sau nu mai ești.

Brave New World!