„Este traducătorul literar un creator?”

0
288

Defectuoasă întrebare!

Simplu răspunsul: Este!!!

Paula Romanescu © foto Vasile Blendea
Paula Romanescu © foto Vasile Blendea

Dar dacă nu-i în primul rând poet adevărat, cum ar putea traducătorul da poeziei acel de la musique avant toute chose? Dacă nu-i scriitor adevărat, cum ar putea da originalului „așezare” în traducere cât să-i lase cititorului sentimentul că ideea aceea prinsă în cuvinte n-ar avea cum să fie altfel formulată!…

Ideea deci, miezul, nu doar învelișul!

Partea stranie este că uneori traducerea (miez și înveliș totodată) depășește originalul în limpezime. Și-atunci te-ntrebi a cui este de fapt creația și, care dintre cei doi – autorele sau tălmăcitorul, ar fi tradittore? Mă gândesc la Fabulele lui Krîlov (răs)tălmăcite de un Tudor Arghezi. Potrivitorul de cuvinte de la Mărțișor ne-a lăsat și o “Prefața” la amintitele fabule, din care se desprinde, cred, răspunsul cel mai pertinent la precara întrebare din titlu. Cine o fi pus-o o fi având vreo legătură cu noțiunea de creație scriitoricească (să-i mai zic literatură?) sau o fi vreun împătimit cititor în liniile din palmă ori în ghiocul de scoică în care se păstrează încă dulcele ecou al mișcătoarelor valuri?

Ia să vedem ce zice maestrul care a știut să facă să se ivească din te miri ce frumuseți și sensuri noi:

[…]Tălmăcirea-n versuri, carte de pe carte-i,
Ca un rând de nasturi și mărgele sparte,
Scoase din săltarul lexicului gros;
Fără gând, cuvântul trece găunos,
Ca de-a lungul unei sârme sau vergele
Cheia fără broască, șirul de inele,
Gândul, ca un suflet, i-a pierit și, moartă,
Vorba stă căscată-n stihuri, ca o poartă
Dată de părete într-un fum de ceață:
Nici că se zărește fosta mogâldeață.
Pline-n limba cărții, goale-n limba nouă,
Vorbele-s ca niște coji, în coș de ouă.
Luat pe ac, cuvântul puricat în dește,
Nu se mai lovește, nu se potrivește.
Gândul pe de lături lunecă și iese
Altul înțelesul celor înțelese.

Ca să nu rămână altul înțelesul celor înțelese, trebuie lăsat gândul să deprindă acea la raison du coeur que la raison ne connaît pas, să aleagă din materie (cuvinte) spiritul, duhul, dumnezeirea, inefabilul, și abia apoi să dea strai nou (catedrală de lumină) vechiului trup zidit din pietre – cuvinte nedeprinse cu zborul spre clarul înaltului dacă nu sunt puse într-o ordine ca de cocori albaștri plecați spre lumi de soare.

Dar să mai facem un popas prin “atelierul” traducătorului Arghezi și să furăm un pic din “meseria” lui ca să pricepem și noi – calfele, cum devine facerea creație:

Nevoind să fie treaba în zadar,
Am lăsat deoparte vorbele-așadar,
Și-am pornit din gândul care le-a mânat,
Orice gând se-ncheie-ntr-un cerc ori un pătrat
Și ghicești îndată ce începi să-l spui
Până unde duce mărginirea lui.
Deci, lăsând să zacă vorba cât mai des,
Am umblat cu plodul ei și l-am ales.

Așadar nu vorbele, ci gândul (plodul) care le însuflețește trebuie prins și cuprins în ele. Abia după începe adevărata aventură a verbului care-și caută reflectare în mintea / inima cititorului, fiindcă oglinda-n care se răsfrânge miezul care bate poate fi de cristal pur, de apă tremurată sub lună, dar și de ochi surzi, de suflet nevăzător, de minte seacă. Iată de ce, în judecarea unei creații – re-creații literare, Cititorul cărții e-ndemnat să cate / Unde bate miezul și-unde nu mai bate.

Dacă este un cititor avizat și, se întâmplă să fie și cunoscător al limbii din care a fost tradusă creația literară pe care o are sub ochi, atunci cu siguranță va ști cum e cu miezul care bate au ba.

Când originalul și traducerea au și miezul întreg (și bun!), și învelișul ca strai de sărbătoare (nu ca hainele împăratului din poveste), ce copil ignorant (și deloc inocent) ar mai catadixi să clameze că … traducătorul literar n-ar prea fi creator!

Condiție esențială însă: înainte de a fi traducător (literar!), creator deci, cel care se încumetă să tălmăcească un scriitor (adevărat) trebuie să fi deprins mai întâi acea foarte “de folos zăbavă” care este “cetitul cărților”. Tineri studenți la Limbi Străine, mai stați cu scrisul și mai citiți puțin! Învățați să recunoașteți un poet / scriitor (dintre cei emblematici măcar) după un ce doar al lui. Absolut obligatoriu la traducerea de poezie, adaptați armonia prozodică originală la varianta pe care o propuneți, alegeți dintre sinonime pe cel mai adecvat sensului, ideii.

Mi-amintesc de “traducerea” făcută de un coleg de facultate la un examen pentru care se cerea o retroversiune. Aveam voie să consultăm dicționarul. Ceea ce se urmărea era concordanța timpurilor. Fraza care trebuia “așezată” în limba franceză era de o simplitate princiară: “Când tânărul necunoscut s-a înclinat în fața doamnei X oferindu-i o floare, aceasta i-a mulțumit cu grație și a pus-o mai apoi într-o vază fără apă”. Nu mai rețin din “creația” traducătorului decât că biata floare fusese pusă într-un pestigiu (și ăla fără apă!) pentru că, argumenta împricinatul, la dicționar a găsit pentru cuvântul românesc vază, două variante: vase, prestige și, că i s-a părut mai frumos cel din urmă…

S-a râs mult atunci.

Dar dacă totuși nepriceputul era un creator “en herbe”? Floarea putea fi chiar sufletul tânărului, iar prestigiul – învelișul, vasul care-i servea de suport spre a rămâne la verticalitate…

Se cuvine totuși ca traducătorul să nu fie chiat atât de subtil creator cât să-l năucească pe nevinovatul cititor. Și să cunoască la perfecție limba în / din care traduce, eleganța cuvântului și potrivirea lui cea mai fericită în vers, frază, text, context.

Mi-a atras atenția la o librărie (știți, e locul acela în care cărțile se vând… ca niște doamne din lumea mare…) coperta unui volum pe care trona un titlu de neignorat: Cleopatra. Tocmai făcusem o călătorie în Egipt și aș fi vrut să mai aflu ceva în plus despre țara faraonilor. N-am reținut editura, nici autorul, nici numele traducătorului (nici cartea în final)! Imprudentă, nu am răsfoit-o pe loc, dar în autobuzul care mă ducea spre rosturile mele, am deschis-o. Prima frază care mă aștepta parcă s-o … gust, m-a umplut de dezgust: Vestea că Cato a murit a făcut ca Cleopatra să…. Parcă-mi aruncase în cap fata în casă a Reginei al cărei chip se mai păstrează poate în vreun fir de nisip al fostelor oglinzi care-l vor fi răsfrânt, oala de noapte a ilustrisimei stăpâne peste inima lui Antoniu.

Editorilor, chiar deloc nu mai aveți cap (nu mă refer desigur doar la cel limpede și total inexistent de când cu originala noastră democrație!), încât să publicați de-a valma toate gunoaiele, toate mizeriile pe care cuvântul, bietul, abia de poate să le mai încapă?

Cui servește o astfel de traducere?!

Chiar orice cunăscător (după ureche) al unei limbi străine prinsă între două (hai trei!) «expediții» de descoperire a lumii de dincolo de granițele autohtone ale bunului simț se poate erija în creator literar?

Chiar orice traducător literar s-ar descurca ușor în traducerea unui text în care abundă termeni de specialitate din domeniile științifice, medicale, (poli)tehnice, (ca să nu mai spun de astrologie, filosofie, manelologie… bașca elucubrațiile unor critici literari în stare să-l trimită și pe cititorul onest de cinci ori la dicționarul româno-român pentru o frază de patru cuvinte…)!

Dar, fără nici un totuși, traducătorul literar este un creator!

Pentru cei care încă se mai îndoiesc de acest adevar (de creație vorbesc!), propun organizarea unui test scris de traducere a unui sonet, a câtova aforisme, a unui dialog, a unui fragment de proză literară (dicționarul se admite!), cu supraveghere ca pentru examen, la care să participe cei care se pretind cunoscători ai unei limbi străine, indiferent de înzestrarea lor intelectuală ori pregătirea profesională.

Și să nu semneze lucrarea.

În juriu să fie doar cititori adevărați, cultivați la focul sacru al marii literaturi și nicidecum critici literari nărăviți la șușanele de doi bani volumul.

Quod erat demonstrandum!

Lasă un răspuns