Să fii interesant este flow. Aventurile turneului din Cehia

0
383

În drum către locul din Praga, unde urma să performăm și avea să participe și bun meu prieten Mircea Dan Duță. Copleșit de arhitectura medievală renovată în întregime a orașului, furat de cum se continuă cu turnurile ondulate de la sol, îl mai aud, din când în când pe Octavian:

— Mi-a plăcut, când am venit la autogară, era un rus și s-a dus la ei, continuă răstit, ce mă, ce, ce nu vă convine? Nu știți rusa, învățați-o! Și intră în autocar, fără să mai comenteze nimeni nimic. Cred că așa ar trebui să fac și eu.

Viku Zen
Viku Zen

Și dacă înainte să plecăm din București, îmi făceam griji cum mă voi descurca cu engleza mea de baltă, Octavian s-a descurcat la fel de bine sau chiar mai bine cu rusa.

Poate dumneavoastră vă așteptați să vă descriu detaliat asamblul arhitectonic. Ei bine, eu n-am chef de impresii de-asta. Nu sunt ghid turistic. Până la urma urmei, nu vă oblig să mergeți cu mine, în călătoria asta. Adică, atât de viu mi s-a părut orașul și Cehia, încât resimt parcă și acum un pic oboseala după multe drumuri. Dacă nu vă așteptați, este mai bine, că știți cum e să așteptați pe cineva, să întârzie, să vă îngrijorați, să vă crească tensiunea, să începeți să înjurați în gând. Cam asta simțeam în gara de unde trebuia să luăm autocarul către Berlin și el avea întârziere, noi nu știam că are întârziere. Așa că am fost punctuali și am așteptat în părculeț. Ne mai cereau cerșetori țigări sau mai voia câte unu să ne vândă ceva. Așa că n-am fost singuri nici acolo. A fost frumos, și atât timp cât am așteptat, am fi putut să cântăm la pianul public din gară.

— Haide să-ți arăt cum putem face bani în câteva minute, apăsând doar o notă. Eu cânt la tilincă și tu la pian, nu trebuie să faci mare lucru.

Și când deja corpul meu amorțit mai reușise să găsească entuziasm hrănitor, undeva prin spatele inimii sau nu știu unde, adică, ce spun eu, mă vedeam cârpit bine, corpul lui Octavian îi cere voie la toaletă. Ne învârtim prin gară, încercând să găsim una deschisă. La ultima speranță a noastră, iau atitudine, rupând orgoliul tăcerii pozitive a pianului și amorțeala mea:

— Du-te și tu la copac, eu acum două zile m-am pișat langâ biserică, fix când bătea clopotul și-a fost ok

— E bine pentru băieți, dar fetele nu știu ce fac, continuă.

Nici nu mai țineam minte când am fost ultima dată în Praga. Pentru că trebuia să fim și la Brno, dar n-am mai fost în Brno. Mă simțeam atât de amețit, că în loc de entuziasm cred că mai găsisem câteva picături de alcool, puțin mai jos de inimă și pe dreapta. Ne-am fixat alarmele la telefoane, am prins loc în față la mesele după care Dan tânjea, cu siguranță că l-ar fi bucurat, însă ne aștepta deja în Berlin.

În autocar am dormit în reprize, urăsc să dorm în reprize. Cu mult mai bine îmi picase somnul din trenul luat de la Teplice, după bucuria pe care mi-o făcuse Martin, în atelierul lui de sculptură, citind expresiv o poezie cu degetul pe o planșetă și servindu-ne cu un lichior franțuzesc. Sunetele duioase venite din tilincă în compartiment, știu că îl enervează asta. Discuția telefonică cu o gagică:

— Vezi că te sună fata aia, cheam-o să mai stea cu tine în Praga, până plecăm.

Eu încercam să-mi reamintesc restul cuvintelor în engleză, să nu credeți că sunt atât de prost pe cât se vede, dar eu când beau nu le mai știu nici pe alea în română. Dar atât de bine îmi face… Sănătate pură pentru unul care trebuie să observe și să analizeze, aproape non-stop.  Așa că nu mai știu ce vorbisem dar știu că am râs foarte bine, încât mă eliberasem de presiune. Nici nu-mi mai părea rău că nu ne vom mai revedea în Praga. Ne-am aprins jointurile și am savurat. Un negru rahitic venise la noi să ne întrebe dacă vrem să cumpărăm. Nu ne mai trebuia, aveam tot și peste câteva ore trebuia să fim în București. Deja mă simțeam ca în București. Știu că unii vor spune că sunt un idiot, dar nu vi se pare dumneavoastră că toate orașele sunt la fel? Adică tot te sufoci, după ceva timp de habitat, chiar dacă nu ești claustrofobic.

Vine autocarul. După o repriză de somn, ora 3:45 dimineața, autostradă, întuneric nicio distracție de ratat, Octavian doarme ca un prunc. Altă repriză de somn, evenimentele se repetă, autocar de morți. A nu știu câta repriză de somn, mă uit la fața lui, se trezește speriat.

— Mai avem, spunându-i cu juma de gură.

Și probabil ultima repriză de somn, știu și mie mi s-a părut enervant, dar mie mi-a trecut repede pentru că m-am trezit cu răsăritul în fața ochilor. Ne apropiem de Schönefeld, cu dor în inimă, amintându-mi prima fotografie făcută în Praga cu  “Dot or not”,  un pub și pachetul de țigări găsit în spatele ghiveciului cu flori.  Poate că așa ar fi frumos din partea mea să încep mica mea aventură cehească.

Ajunși în Praga, Dan ne călăuzește spre apartamentul lui Tomas, și stăm la o intersecție cam cât ați stat dumneavoastră la intersecția aceasta europeană. Mai bine, decât să ne grăbim precum un motociclist culcându-și motorul ca să nu-i spulbere creierii o mașină, într-o altă intersecție. Și unii țin morțiș să-mi spună că nu se întâmplă nimic, ba se întâmplă multe lucruri. Mie mi s-au întâmplat.

Tomas ne invită în casă. Mă rog, poți juca tenis de câmp în living, însă tot casă e. Trebuie să mai așteptăm, până se eliberează camerele noastre. Timp în care, ne oferă un mic dejun copios. Țigara după masă nu lipsește niciodată. Ieșim pe scară, pentru că nu putem fuma înauntru. Grijă la balustradă, deoarece are un fel de sfârcuri. Octavian s-a pizdit o dată. Dar nu din pricina balustradei, ci toarta unei căni a fost mai rea, astfel a trebuit să mai cânte și accidentat. De la fereastră, îmi fură ochii un călăreț cu spadă, împietrit pe un deal, o casă în stil japonez și fumători la fel de supărați pe legea fumatului. Începem cumva să ne marcăm teritoriu, cam prin tot ce facem, un fel de spațiu de ședință. Unde am tot vorbit despre tot felul de lucruri și despre cum ne putem îmbunătăți performance-ul, despre singularitate și vise comune trăite de prietenele noastre, cu noi doi în Cehia. Este bine să ai cu cine vorbi.

Gili Mocanu - Fără titlu, tuș pe hîrtie, 1997-1998 1
Gili Mocanu – Fără titlu, tuș pe hîrtie, 1997-1998 1

Impulsonați de somnul bun, ne revedem cu familia lui Tomas, are un puști așa simpatic care le știe pe românește, mamă, mamă. M-a bucurat tare. În Split, barul de la colțul blocului, după ce am dat un ocol prin oraș, dar în Praga nu-ți dai seama dacă ești la periferie sau în centru, n-au nici câini maidanezi după care să te ghidezi.

— Noi vorbim de diferența dintre cehă și slovacă, ne traduce Dan.

— Este mare? Întreb eu, ca să râd de mine.

— O, mare, mare, Marea Adriatică, continuă Tomas, în română.

— Dacă a fost aceași țară? întreabă Octavian.

Începusem să prind încredere că pot chiar purta o discuție coerentă și cu restul cuvintelor pe care le mai știu în spaniolă, italiană, franceză. Ne invită la masă, dar nu serversc, stomacul meu mă putea certa? Berea fusese hrănitoare, și în plus mă obosesc înainte să performez. Însă altfel de oboseală, decât cea muncitorească care este oribilă.

După ce ne facem treaba mare într-o seară de poezie, nu cu mult diferită de serile de la noi, încheiată cu mine recitând, un nene bătrân care la fel își cânta poezia acompaniendu-se la hang și Octavian la tilincă.

Mergem să udăm wc-urile pragheze. Pentru că Tomas se ține de promisiunea pe care mi-o făcuse în București, ne îndreptăm către un club îngrădit cu bușteni, cu scenă în aer liber, cu jazz-rock live, unde am servit o supă nemaipomenită de cartofi, mi-era așa de foame, încât aș fi mâncat și-un lup. Când să intru în toaletă, mă izbește în frunte o ușă din lemn cu o vulvă pictată pe ea. Se face frig, iar Tomas și un jurnalist de la Guardian o iau înainte:

— Unde ați fost? V-am căutat, întreabă Tomas venind în urma noastră.

— What the fuck, what the fuck! țip eu, întorcând privirea către Octavian încercând să-și tragă brațul în ușa unui club din ghiarele fiare, care îi cerea să-și plătească băutura. Știam jocul, dar asta era și beată și dobitoacă, oricum mi se rupea, știam și simțeam că pot să fac magie, în plus mă plictisisem al naibi de tare, de ce să eviți distracția dintr-o viață scurtă? Toți fac asta, înțelepciunea pe apa sâmbetei, așa că te mai ceartă unii pentru că generalizezi, dar ei nu înțeleg că fiecare are inima lui cu punctul lui de vedere. Am băut gratuit și am văzut un număr de striptease.

Mă rog, nu vă mai spun cum a fost și în Budojovice, un fel de Cluj al lor în materie de poezie. Dar vă spun cum am aterizat la Casa Slovacă din Praga. Ne-am făcut din nou treaba mare, ce să facem și noi, nu? Pentru asta venisem, în fond și până la urma urmei. Și-o făcusem bine. Unii confundau sau se contraziceau intrigați cu termeni lectură versus concert. Aveam sentimentul că nu mă antrenasem degeaba, cât timp am stat închis în casă.

— Respiră, respiră, este timpul să uităm de probleme. Încercând să-mi calmez fratele, enervat ca și mine că ușile localului erau închise și barmanul nu voia să le deschidă. Dar după ușa pentru cazuri de urgență, am reușit să scoatem fum și el să-și facă respirația. Mă rog, a ieșit cum trebuia să iasă.

Împăcați cu treaba mare, ne-am revenit la treaba mică în underground-ul praghez, un club asemănător cu Fire, dar mai aranjat. Nu pot să nu compar, îi face bine busolei. Mă rog, căpătasem energie. Trebuia să mă întorc după pălăria mea norocoasă, nici un spiriduș nu-și lasă pălăria pe capul unei fete fără să se mai întoarcă. Știu că sunt nebun, știu și ei, cei care mă cunosc. Dar să aibă cineva îndoială că sunt tânăr, n-am crezut. Adică, mă tot întrebau dacă sunt artist tânăr sau veteran, zău că nu înțelegeam. Până la urmă și-au dat ei seama, sper, cred că da, trebuie să. Că doar nu căzusem leșinat pe masă. După ce am dansat și am băut Staropramen ne-am întors acasă. Casă care era numai a noastră, Tomas era plecat, așa că am avut alte treburi. Sper că dumneavoastră mă înțelegeți, în caz contrar, am să fiu iar interesant. Iar dacă am să fiu interesant, am să fiu. Să fii interesant nu este o greșeală, este flow. Că tot am pomenit de asta, n-am mai ajuns și în Brno, știu că mă repet, am râs și de asta, râsul este repetitiv, poate de-aia simțim uneori să râdem isteric. Am rostit Brrrno Brrrrno, ca-n onomatopeele din trap. Însă cel mai tare am râs la aeroportul din Berlin. Să-l fi văzut pe funcționarul lor de treabă cum îmi căuta pălăria, care de fapt se afla în lădița lui Octavian. El își mai ținea cu el pe umăr și picioarele lui ca două râuri, după ce văzuse spațiile verzi din Praga și o familie monumentală câinească. Bine, ne-am întors în București pe o căldură infernală, cu Becherovka în sânge și tutun cumpărat mai ieftin decât în România. Statisfăcuți de turneu, pentru că nu v-am zis, dar le-a plăcut mult cehilor ce-am făcut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns