Așa ar fi arătat, în traducere literală, începutul poemului Egy tengeri kagyló (Scoica), de Fábián Judit. Am scris „2”, din corectitudine față de originalul ungar, a cărui limbă nu cunoaște genul gramatical.
Pentru că româna, în schimb, îl cunoaște, traducerea ar trebui să des-cifreze numeralul, transliterându-l fie ca „doi”, fie ca „două”.
Cum poemul aparține unei poetese, iar destinatarul său este – aproape la final descoperim – o scoică, soluția corectă ar părea să fie „În sfârșit am rămas doar noi două”…
…numai că acest „două”, în anturajul versurilor care-i urmează, ar îmbogăți textul cu armonice lesbice absente din timbrul originalului:
„În sfârșit suntem doar noi două, / acum pot să-ți cer/ acel Ceva. / Căci obiectul fanteziei mele / de mult ești: TU / În sfârșit suntem doar noi două / Nu mi-e rușine…”
Femininul „două” ar abate întrucâtva traducerea de la un original care, lipsit de gen gramatical, e fatalmente străin și de înclinații safice.
Ar fi însă abaterea una de rău augur? Numeralul feminin n-ar spori, oare, și condimenta scandalul sexual amorsat în primele versuri (și dezamorsat de ultimele)?
Sau, în locul traducerii „am rămas doar noi două”, ar fi de preferat una care, ocolind numeralul, să menajeze androginia gramaticală a tu-ului liric inițial (de pildă “în sfârșit am rămas numai eu cu tine” sau „în sfârșit am rămas numai eu și tu”)?
Ultimul cuvânt nu îl are traducătorul ci, câtă vreme poate fi consultat, autorul însuși.
Este tocmai ocazia pe care atelierele de traducere de la Oradea și-au propus să le-o ofere poeților și traducătorilor. Aceea de a sta față în față, discutând textele: n-am expus speța de mai sus decât pentru a demonstra că o asemenea confruntare poate fi, mai mult decât salutară, uneori de-a dreptul obligatorie.
Cât despre soluția dată de Johanna Bertóti (căreia, fiind traducătoarea, am ales să îi așez numele și prenumele în ordine „românească”), vă las plăcerea să o descoperiți la primăvară, în paginile antologiei care, editată cu sprijinul revistei Várad, ar urma să reunească textele originale cu oglindirile lor românești.
Altminteri, prezența poeților, deși dezirabilă, n-a fost întotdeauna posibilă. Cel pe care mi l-am ales, Janus Pannonius, a murit acum mai bine de cinci sute de ani. Însăși limba în care a scris, latina, s-a stins definitiv, într-o perioadă greu de precizat.
Janus Pannonius
| Abiens valee iubet sanctos reger, Waradini Omnis sub nive dum latet profunda Tellus, et foliis modo superbum Canae dum nemus ingravant pruinae, Pulchrum linquere Chrysium iubemur, Ac longe dominum volare ad Istrum. Quam primum, o comites, viam voremus. Non nos flumina, nec tenent paludes, Totis stat gelidum gelu lacunis. Qua nuper timidam subegit alnum, Nunc audax pede contumelioso, Insultat rigidis colonus undis. Quam primum, o comites, viam voremus. Non tam gurgite molliter secundo, Lembus remigio fugit volucri, Nec quando Zephyrus levi suburgens, Crispum flamine purpuravit aequor, Quam manni rapiunt traham volantem, Quam primum, o comites, viam voremus. Ergo vos calidi, valete fontes, Quos non sulfurei gravant odores, Sed mixtum nitidis alumen undis, Visum luminibus salubriorem, Offensa sine narium ministrat. Quam primum, o comites, viam voremus. Ac tu, bibliotheca, iam valeto, Tot claris veterum referta libris Quam Phoebus Patara colit relicta, Nec plus Castalios amant recessus, Vatum Numina, Mnemonis puellae. Quam primum, o comites, viam voremus. Aurati pariter valete reges, Quos nec sacrilegus perussit ignis, Dirae nec tetigit fragor ruinae, Flamnis cum dominantibus per arcem, Obscura latuit polus favilla; Quam primum, o comites, viam voremus. At tu, qui rutilis eques sub armis Dextra belligeram levas securim, Cuius splendida marmorum columnis, Sudarunt liquidum sepulcra nectar, Nostrum rite favens iter secunda. | Neaua-acoperă tot pământul, groasă, Iar frunzișul pădurii mândre geme Sub zăpada căruntă; însă, iată, Ni-i porunca, frumosul Criș lăsându-l, Înspre Istru s-o luăm, spre domnul nostru. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. Drumul nu ni-l ațin nici râu, nici mlaștini, Peste apele toate domn e-nghețul. Nu demult megieșii-abia vâsleau, doar, Pe-unde astăzi, cu mult curaj, tot dânșii Ocărăsc cu piciorul râul țeapăn. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. Chiar vâslași iscusiți, pe-un râu prielnic, Ori gingașul Zefir de-ar fi s-o mâne, Valul creț cu suflarea-i înroșindu-l, Luntrea nu ar goni atât de iute, Ca o sanie-n zbor de cai purtată. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. Bun rămas, dar, izvoarelor noastre calde, Ce duhoarea pucioasei n-o cunoașteți Însă-n apele limpezi piatră-acră Mestecând, vindecați priviri betege, Nejignindu-ne niciodată nasul. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. Bun rămas, biblioteca mea iubită, Plină ochi cu volume vechi, ilustre! Phoebus Pàtara-a dat-o pentru tine. Zee barzilor, fíice Mnemosýnei, N-au nici Muzele mai cu drag Castalia. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. Pace, regi îmbrăcați în aur, vouă, Ce-ați scăpat neatinși de focu-obraznic Și de-aripa ruinei, grea, în ziua Când pârjolul lovi cetatea noastră, Iar cenușa cuprinse-ntreaga boltă. Iară tu, călăreț cu roșii arme, Cel ce barda o-înalți în mâna dreaptă, Stâlpi de marmură priveghind statuia-ți, - Ce, cândva, nădușí nectar, frumoasa, - Ocrotește-ne, sfinte, 'n drumul nostru. Hai, fârtați, să pornim la drum mai iute. |
| traducere de Al. M. Călin Quam primum, o comites, viam voremus. |
|
