In Memoriam LIVIA DEAC

0
184

Copleșită de tristețea despărțirii, mă gândesc adeseori la distinsa profesoară, traducătoare și prietenă Livia Deac. Sunt sigură că foștii ei studenți de la Departamentul de Engleză al Universității din București îi trimit, nu de puține ori, un gând de recunoștință pentru tot ce au învățat de la ea. Sunt la fel de convinsă că cititorii care au în mână Magicianul de John Fowles sau vreo altă carte tradusă de Livia Deac își vor da seama de soluțiile ingenioase găsite la numeroasele problemele lingvistice ridicate de autorii dificili aleși de ea.

Pentru mine însă, mai importante sunt amintirile legate de prietenia îndelungată avută cu Doamna Deac, o prietenie adevărată, spunea ea, pentru că era un legământ perfect între doi oameni imperfecți, care au știut întotdeauna să se simtă confortabil, chiar și atunci când tăceau. Îmi amintesc cum, în avânturile mele shakespeariene, comentam împreună cu ea un citat celebru al marelui dramaturg: prietenul adevărat este doar acela care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare, astfel încât să ai libertatea de a fi tu însuți. Da, Livia Deac m-a ajutat să „cresc” când îi ascultam comentariile la câte un roman britanic valoros sau la exponatele unui vernisaj de pictură, când îmi arăta cărțile ei rare sau albumele de artă ale familiei și, mai ales, când îmi vorbea cu multă dragoste despre copiii și soțul ei, un cunoscut critic de artă.

Ne-am apropiat din primul moment în care ne-am văzut: asta s-a întâmplat la unul dintre congresele de anglistică și americanistică organizate la Universitatea  din Timișoara. M-a surprins personalitatea ei aparte și am dorit imediat să o cunosc mai îndeaproape: era elegantă și distinsă, savurând din plin vraja cuvântului bine rostit. Printre alte coincidențe, eram amândouă fiicele unor medici cunoscuți și aveam câte doi Mircea în familie, unul dintre feciorii noștri numindu-se Mircea după câte un tată sau bunic.

Livia Deac ne-a mai vizitat și ulterior, invitată de colegii mei de catedră să ne vorbească despre ce înseamnă un traducător carismatic, despre dificultatea de a surprinde subtilitățile textului original și talentul de a transpune în română spiritul, ironia și umorul limbii engleze. Ne-a explicat pe larg ce înseamnă o traducere bună: nu e numai fidelitatea față de textul original – care este importantă –, ci și arta de a ști când să te restrângi în exprimare și când să alegi o țesătură mai largă de cuvinte. Cât despre cursivitatea limbii române, ea se poate câștiga doar atunci când rescrii textul uitând de original și jucându-te abil cu sinonimele. Un bun traducător regândește întotdeauna un roman, de parcă l-ar scrie el însuși în limba-țintă. Prin urmare, pentru a oferi o traducere bună, nu e neapărat nevoie să cunoști foarte bine engleza, ci trebuie să stăpânești cu adevărat româna. Ea trebuie să sune firesc, să fie flexibilă și să surprindă prin construcții naturale, pline de ritm. Iată deci două calități obligatorii: elasticitate și muzicalitate. Iar traducerile colegei noastre au dovedit-o neîndoielnic.

Cu gândul la tot ce am învățat de la tine, Livia Deac, îți voi rămâne recunoscătoare pentru prietenia noastră aleasă, pentru felul cum a rezistat ea timpului și pentru toate gândurile senine care ne-au legat. Nu voi uita nici glasul tău însorit când îmi răspundeai la telefon, nici zâmbetul dăruit când ne întâlneam după o mai îndelungată despărțire, pricinuită de distanța dintre orașele diferite în care trăiam, sau îngăduința arătată față de micile mele greșeli. M-ai ajutat întotdeauna să mă „traduc” în cea mai bună variantă posibilă. Îți mulțumesc și sunt sigură că urarea mea de a dormi în pace, acolo sus, printre îngerii care te înconjoară acum, va ajunge până la tine, alături de un dor nesfârșit și regretul meu cel mare: aș da orice să nu fi plecat dintre noi!

Lasă un răspuns