Rodian Drăgoi sau Cum renaște poetul în moarte

0
220

Cum poți oare vorbi despre un om, un prieten bun și un poet extraordinar care nu mai este și să respiri, să mănânci, să te miști, în timp ce el nu mai respiră, nu mai mănâncă, nu se mai mișcă? Cum ai oare acest drept? Cine ți-l dă? Și de ce?

Peter Sragher © foto Adrian Tîrlă
Peter Sragher © foto Adrian Tîrlă

Te apucă o tristețe devastatoare și nu mai poți vorbi. Ești, deodată, vitregit de cuvinte, ca și cum n-ar fi existat vreodată, n-ai fi avut știința vorbirii. Cuvinte pe care și el le rostea, rar, le aduna unice și irepetabile în versuri, rareori publicate, ca și cum i-ar fi scăpat apoi iarăși din mâini, evanescente cuvinte. Pentru Rodian Drăgoi meditația era cea care, cuprinsă într-un sentiment, adesea trist, apărea în colțul buzei într-un zâmbet trist, dar atât de semnificativ. Rareori se prefăcea într-un cuvânt. Zâmbetul lui Rodian însă cuprindea, pare, lumea. Atunci când schița zâmbetul, când i se lipea, pare, de chip – ca și cum ar fi fost un vers nespus de el, ca și cum ar fi fost lumea pe care încerca, sau ea îl încerca pe el – cuprindea lumea în ce are esențial, profund, de neuitat. Căci cuvintele lui erau aidoma unui fier roșu, arzând nestins, atât de viu, prin care re-crea lumea după chipul și înfățișarea lui, dar, dincolo de aceasta, după cum ar fi putut fi pentru noi toți.

Avea acel rar talent de a prinde în puține cuvinte adevăruri pe care alții le rosteau în multe cuvinte, dacă le rosteau vreodată, și să le așeze în vers, dureroase, lovindu-ți sufletul, cum rareori am văzut, cum rareori am simțit.

Rodian Drăgoi avea o voce stentorală, atunci când recita – întreg chipul era pătruns de suflet, nu numai timbrul vocii sale, care se schimba și era cuprins de o seriozitate adâncă, parcă ducea și mai profund ceea ce spunea -, o voce care te atingea în suflet și dincolo de suflet, o voce care aducea din adâncuri ceea ce nu voiai să auzi.

Moartea era adesea însoțitoarea lui ca o pregătire pentru ceea ce avea să  vină, și nimic nu putea s-o oprească, așa că Rodian Drăgoi s-a pregătit din tinerețe, de-o viață, pentru dispariția inevitabilă a trupului său, dând seamă de aceasta în poeziile sale, chiar dacă adeseori vorbea despre trecerea în neființă a rudelor sale, a prietenilor săi, unii chiar vorbindu-ne în creațiile sale din lumea de dincolo, mereu familiar, ca și când ar mai fi fost printre noi, cu noi, fără urmă de amenințare, lipsiți de suferință.

Așa că trecând în neființă, slavă Domnului, nu și-a luat și poeziile care au rămas aici, la noi,  cu noi pe pământ, nu le-a luat cu el, adormit în liniște, pentru totdeauna, sub pământ. Poeziile lui sunt în sufletul nostru, cu amintirea vocii lui inconfundabile, cu amintirea chipului său de om bun.

Ne bucurăm astfel, în ciuda faptului că nu mai este, el ESTE cu noi. Prin creația lui, prin cele câteva înregistrări care l-au reținut pe banda magnetică, cea electronică. Prin ceea ce a fost și va fi mereu.

Despărțirea de trupul lui nu este o despărțire de spiritul lui, de sufletul lui de-tot-turnat-întru-poezie.

Poezia lui frumoasă, pătrunzătoare, care trece dincolo de spațiu și timp.

Lasă un răspuns